Eu însumi aleg să păstrez distanța, dar atunci când nu sunt „cooptat” pun la suflet. Mă simt lăsat pe dinafară și, realmente, sunt lăsat pe dinafară, fiindcă ăsta-i semnalul pe care-l propag: că vreau să fiu lăsat în pace, întru izolarea mea. Unde izolarea mea = teama și dorința de mai multă apropiere, plus nepriceperea de a mă apropia, rămânând, într-o oarecare măsură, și protejat.
*
Sunt prea în vârstă pentru a fi ecologist.
*
Tot întors pe dos m-am trezit. Când am auzit rugăciunea rostită ortodoxește de la megafonul musulman din turla bisericii, tocmai mă răsucisem pe partea ailaltă, cea favorabilă, și parcă mă păștea promisiunea unui somn în sfârșit bun, dulce, de zori. Toată firea era deja dezmorțită, prin urmare nu făceam decât să mă amăgesc ca să-mi netezesc dezamăgirea de a fi trebuit să mă scol și să trec la treabă. Noroc că-s acasă.
*
Astăzi, am nădejdea c-o să ies în calea a tot ceea ce va să vie cu o mai mare stăpânire de sine. Să nu mai percep fiece nouă „sarcină” ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe un chin ce, pasămite, m-ar lua de la a întreprinde ceva mai folositor (or, lăsând la o parte perspectiva lecturii, n-am planuri mărețe).
*
„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește!” (Per Olov Enquist - Cartea parabolelor)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu