În vremuri revoluționare, defetiștii (așa erau numiți, de-a valma, cei care aveau - și își manifestau - îndoieli, puneau întrebări sau criticau deschis metodele revoluției) erau turnați, vânați, arestați, executați. Să fii vânat pentru a te fi îndoit! Revoluția nu lucrează cu dubii. Revoluția însăși este vârful tăios al unui mare dubiu (la adresa vechii orânduiri), nu mai poate îngădui și altele, odată ce acest mare dubiu devine activ, el devine unicul.
Plouă, ce binecuvântare! Mereu m-a încântat ca ploaia să strice planurile altora. Când plouă și nu am eu planuri nu mă deranjează deloc că plouă, nu mă costă nimic s-o privesc pe geam și să-mi văd de muncă sau de lecturi, că doar nu mă plouă-n gât în timp ce privesc, intermitent, pe fereastră. Îmi place sincer, însă, când au alții planuri și plouă, și le strică lor planurile. Ah, ție îți influențează starea dacă afară plouă, cu toate că n-ai planuri de ieșit? Păi, ce să zic, poate trebuie să te „cauți” la un psi, fă o cură cu Xanax, bea valeriană, dormi sau taie-ți venele.
Ploaia asta mă împlinește (ca atâtea alte ploi ce cad când n-am ce căuta pe-afară).
O aud și-o ascult înadins cum bate ușor în pervaz. Egoist, îmi doresc să plouă! Azi a fost întuneric toată ziua - sau așa am perceput eu. Mi-a convenit. M-am simțit răzbunat, cum „răzbunare” numea străbunica înseninarea cerului după ploaie. „Se răzbună cătă apus.”
Se aude ploaia în curtea din spate, bate frunzele ca pe tobe. Amplificată de frunze, sună mai dramatic. Mă răzbună. E o bucurie a mea egocentrică (din care alții au de pierdut).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu