Ceva-i mereu iremediabil pierdut. Or, de senzația că ceva-i iremediabil pierdut nu scapi, pe asta n-o pierzi. Rădăcini smulse? Am pus multă voință în a deveni (cât mai) eu însumi, în a individua, am defrișat aproape totul în urma mea, iar la urmă, la nevoie, n-am mai avut la ce să mă întorc. A regresa în trecut (întoarcerea, deci) este și simptom, dar și balsam pentru suflet, loc bun de cuibărit peste iarna din timpul unor veri.
Nimănui nu-i pasă cu adevărat - poți să-i acuzi? nici mie nu-mi pasă de ei - așa că cea mai bună soluție este, adesea, o regresie răsunătoare (ori discretă). Nu te poți muta înăuntrul cuiva ca să-i preiei & să-i trăiești melancolia. Te poți, cel mult, strămuta mai adânc înăuntrul tău. Totuși, nu o dată, asta mi-am dorit: să fiu in-corporat, embrion, făt, fetus, foetus din nou, cuprins într-alt trup. Să fiu fetusizat.
Ce n-aș face pentru a fi chemat și eu la joacă! Să mă simt cooptat, integrat, luat în calcul. Pregătit oricând să renunț la mine, da, să renunț la mine, nu chiar la tot și toate, însă în mod cert acceptam cu ușurință să mă dizolv în persoana a cărei atenție o râvneam - ieslea mea emoțională, covata cu nutreț.
Dezechilibrat fiind ca om, sfârșești prin a te iubi mai mult atâta vreme cât nu te simți respins. Te iubești cât ești iubit. Te respingi când ești respins. Să te dăruiești, să te dedici, din foamea de a fi iubit de întreaga lume - iată o altă fațetă (ascunsă) a așa-zisului altruism. Câți altruiști nu sunt, de fapt, decât niște flămânzi (afectiv) bine camuflați?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu