Să presupunem că avem două personaje. O ea și un el. El izbucnește într-un plâns subit (sau îl bușește plânsul, cum zic sudiștii). Ea întreabă:
- Ești bine?
Dacă aș fi eu scriitorul, ajuns la scena asta, l-aș pune pe el să-i tragă ei un cap în gură pentru felul cum a pus întrebarea!
Măi, Duffy, dacă mă vezi că plâng, cum dracu' să fiu “bine”? Eventual, poți să mă întrebi: ce ai? Ce se petrece cu tine? Ce s-a întâmplat? Sunt desfigurat de plâns, deci evident nu e “bine”!
“Ești bine” ăsta (cu varianta sa: “te simți bine?”) este în mod sigur înșurubat în creieraș odată cu excesul de filme americane (toți românii “cunoaștem” engleza, nu-i așa?). Dar îl auzim și în viața de zi cu zi, rostit de tot felul de prostuți - corporate ori ba - ghiftuiți cu Netflix.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu