Vecinii de peste drum (îi poți numi vecini, când stai cu chirie?) construiesc ceva în curte, „bagă betoane” - cum se zice. Zgomotul metalic al lopeții înfipte cu ciudă în prundiș e un semnal pentru mine că „astăzi avem treabă, să nu-ți faci planuri”, e amintirea dăților în care era de lucru acasă și eu mă ascundeam, turmentat, în camera mea, încercând ostentativ să dorm, să fac ce voiam eu, nu ce voiau ei.
Lopata, scrâșnind sec în nisip, betoniera răcnind în gol, eu trebuind să car apă sau să alerg ca să opresc apa. Adult ca vârstă, n-o simțeam, mă simțeam redus la funcția de argat, un pic cam umilitor. Trebuia să fie rugați și chemați alții ca să lucreze, neplătiți, doar pentru că erau neamuri sau prieteni. Eu, privind la ei pe geam, până mă-nduram să ies.
Iar somnul meu devenea și mai chinuit, ascunzișul meu în semiîntunericul camerei - și mai rușinos, apăsător, penalizabil, paralizant.
Lopata aceea țipând rănită de pietre și strigătele tatălui fața lui asudată bronzată descompusă de efort și de nemulțumirea veșnică - la care și eu contribuisem din plin prin lipsa de „chemare” către muncile domestice - pe care o purta încifrată în suflet, dar și pe chip, răvășindu-i-le.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu