Mă tem c-o să izbucnească dintr-o clipă într-alta țipetele binecunoscute din cine știe ce cameră vecină, țipetele acelea neverosimile, totuși atât de familiare, animalice, nimic omenesc în ele, ai zice, de neoprit, de neascultat (nu stând cu mâinile-n sân), pe care ai dori și să le asculți nestingherit de prezența Altuia, de altcineva, și să le înăbuși cu-o pernă, să le faci să înceteze, de rușine, cum o să vă priviți în ochi mâine, a doua zi, cum o să fii tu privit de ei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu