Nu-mi era deloc dor de șezătorile locatarilor înșirați pe treptele de la intrarea în bloc. Fete care trec, bere la cutie, voci ce se vor bărbătești, apăsate, plictisite, atotștiutoare. Aceiași „vecini” care se cred stăpâni peste bloc, vechi pe strada asta, fondatori ai orașului, urmași ai descălecătorilor...
Mașinile continuă să circule în format cârnat, deși e trecut de 22, capacele de canal clămpăne prost așezate. Vecinii intră-n casă.
Curg neîncetat zoaiele vecinilor, se aude țeava de scurgere susurând mai întâi, apoi gâlgâind infect, ca o scroafă sătulă, mirosul răspândindu-se din baie în tot apartamentul. Intuiesc că-i seara lor de spălat.
Își primenesc cărnurile porcine ce le atârnă în falduri suprapuse sau acordeonizate, crețuri, straturi albe și grase, osânză, onctuozitate, piei împuțite de fumul gazului de la mașina de gătit, fumul numeroaselor țigări fumate-n casă, mirosul lor obișnuit - de stătut și de umblat. Murdăria dintre degetele lor, vocile dogite, aparențele familiale ce umplu de mucegai pereții cutiilor în care locuiesc.
E trecut de 23, oamenii încă mai intră în scară, încă mai sosesc acasă - ce vieți de căcat, să stea zi lumină departe de casă, dar nu la distracție, la muncă, pentru a se strecura hoțește, seara, într-o cutie!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu