Și zilele devin leșioase, alunecă scrâșnit înspre singurătatea cu care ne-am prea obișnuit - până-n punctul în care ne trezim tânjind la redobândirea ei grabnică, uitându-i efectele colaterale (ce nu se lasă niciodată așteptate): dor, sfârșeală, dorință seacă, satisfăcută mincinos & parțial, dezordinea vieții în solitudine, impresia de autonomie reconfortantă pe termen scurt, de faccevreaueu, cumvreaueu.
Trezirea intempestivă a personalității, nevoia de a sublinia diferențele și întâietățile, nu asemănările, nu conservarea armoniei atât de greu de cucerit.
Dorul de casă, de intimitate solitară, de lucrurile familiare, de micile ritualuri ce te definesc și te ajută să te pierzi în tine, să fii tu însuți - cel care nu există, un zgomot surd de fond, nu o persoană.
Când te încearcă și trăiești dorul de casă, nu stai să prevezi, să anticipezi senzația de gol de după aceea, odată instalat înapoi în propriile tabieturi penibile, glasul trupului ce tot mai cere apropiere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu