Aș spune că Ineul arăta mai mult a oraș când era umbrit de copaci și mai puțin „renovat”. Îmi părea mai mare, dar și mai intim, mai plin de ascunzișuri. Nu vedeai prea limpede cine trece pe partea cealaltă, ori vedeai, dar fără a fi văzut - stând în parc, în bezna desăvârșită. Intram în birturi ca-n oaze: cald, fum, lumină, muzică proastă de la Europa FM, barmanul complice o dădea mai tare când, rareori, răsuna ceva ce-mi atingea o coardă.
Aroma de pizza, pe care nu mi-o prea permiteam, sau imensul hamburger cu ficat de pasăre, berea proastă, dar bună (nu știu să existe bere inteligentă). Dar exista concurență - „clienții mei”. Patronul ne fideliza cu un zâmbet. Restul era pe bani. Unii împărțeau pizza cu mine. Primeam de pomană o felie roșiatic-portocalie, ceapă multă, cât să nu uit lesne seara aia, și uite că în seara asta, peste ani, o pomenesc.
Au fost mai multe dăți în care ne împărtășeam mai mulți dintr-o pizza, n-o pot aminti doar pe una dintre ele. Sărăcia era constantă, până apărea câte cineva cu bani proaspăt sustrași din vistieria tatălui.
Parfumul acru de fum, pizza, pișat și iubire înăbușită, oftaturile ce umpleau, încărcând-o, încăperea din lemn, privirile lăcrămoase, în gol sau în pieptul plin (de regrete) al vreunei fete, nou sosită în oraș. Altfel, eram doar noi de noi, cu slujbe de mântuială, în timpul cărora ne făceam că lucrăm, nu lucram nimic, doar mă temeam zilnic că voi fi inspectat de istericul director.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu