Îngrijorătoare dificultatea cu care reușesc, uneori, să-mi adun concentrarea pentru a mă scufunda în ceea ce citesc si, ca atare, pentru a înțelege. Roman, proză scurtă, ochii le urmăresc, mintea îmi rămâne în urmă, rătăcind pe căile știute numai de ea.
E drept, Lydia Davis e aridă, cu toate că are umor din belșug, iar frazele-i - forfecate scurt - n-ar trebui să pună probleme, în mod obișnuit. Cred că „problema”, cu Davis, este imparțialitatea minții ei, faptul că este, vădit, o scriitoare foarte (prea?) inteligentă, e detașarea asta aparent rece: stilul ei de a scrie; distanța pe care o ia față de personajele sale, deși n-aș spune că este întru totul nepăsare - e o neputință sau ne-voința de a le fi aproape la bine și la greu, o incapacitate a ei (înnăscută sau educată) de a empatiza - din care autoarea și-a făcut, cum spuneam, un stil propriu, o semnătură, un brand.
Mai e, apoi, economia textelor. Pe când să te instalezi în ele, se taie. Nu văd în asta un defect sau un punct de criticat, ci o văd ca pe o capcană în care mintea mea - sabotată de preocupări și gânduri neîntrerupte - privește neatentă și cade.
Eforturi (la fel de) mari, și cu Bolaño. Sunt doi autori aparte, incomozi - nu atât prin subiectele atinse, cât prin felul, câteodată scrâșnit, cum își așază literele, sintaxă, fragmentarism etc.
Nu-mi dau încă, pe deplin, seama din ce motiv anume stilul „despodobit” al lui Davis este greu de urmărit! Totul e acolo mură-n gură, deși lasă mult loc și interpretării. Davis este abrupt eliptică, reținută, refuză psihologia, deci și adâncimile sau complexitatea conferite artificial personajelor, prin intervenția abuzivă, atotștiutoare, a autorului de tip clasic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu