Astăzi, zi blândă căreia i-am declarat c-o iubesc deîndată ce am făcut ochi, în zori. Aud cum se crapă de ziuă și, asurzit, încerc să îndepărtez cu mâna panica unui nou început.
Nevroza de abandon - până și atunci când mă simt vizat de nebăgarea-n seamă a unora pe care-i invidiez ori pe care mi-i doresc mai aproape - într-o așteptare cerșetorească a atenției și afecțiunii lor.
Nu mai am pace sufletească, odată ce m-am oțărât la cineva (drag sau nu), și mai mult de atât: mi se pare că lumea întreagă se oprește în loc și-mi întoarce la unison spatele, lăsându-mă să sfârșesc ostracizat, exclus.
Mi-aș dori ca toți ăștia să fie nefericiți în absența mea, eu să fiu vidul lor, piesa lipsă din puzzle-ul necomplicat al personalității lor. Să nu poți fără mine. Să nu poți face un pas fără mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu