Ca fără cap. Mintea pare că-mi trimite niște impulsuri elementare din altă parte, telegrafic, de peste mări și țări, ai zice că nu-i mintea mea, nu suntem deloc complici, nu ne înțelegem, nu bem uneori câte-o bere împreună.
Confuzie. Stat în picioare minute-n șir, neștiind ce să fac, cum să fac, câte și ce lucruri să iau cu mine. Provizoratul tocmai își atinge limitele. O să vină vara - o altă vară pe care s-o parcurg ca prin tunel?
Pentru prima oară în luni de zile, am gândit că-i timpul să iau totul cu mine, să fie toate lucrurile mele, toate hainele, cărțile, într-un singur loc, să nu mai trăiesc răspândit.
Varianta literaturizată a sciziunii.
Nu mă lăsa să mă mișc teama că voi uita ceva, imobilizat de teama că s-ar putea să am chef de o carte pe care omit s-o pun acum în bagaj, de parcă cine știe ce grav ar fi să n-ai cutare carte la îndemână.
Mă-nvârt în jurul meu, pironit cu mintea goală în raza unui cerc strâmt. Așteptând în stația calamității.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu