De unde întărâtarea asta de a bate la porți închise cu zgomot? Și, în general, de ce se mai bate la acele porți? De ce să nu îți vezi de drum? Cu ce te ajută să ți se deschidă și să fii poftit, în silă, înăuntru? Și cu ce te ajută să suferi, nu singur (și decent), ci sub ochii altora?
Batem la porți, fiindcă nu știm cum să dăm piept cu refuzul. Nu-l știm înghiți și digera. Imaturitate, dependență, handicap afectiv.
Respingerea - ce ne incită (să ne situăm sub pragul de jos al umilinței). Subaprecierea - ce face din noi niște cerșetori sau niște pachete de furie stearpă.
Iar peste toate, dezideratul ca lumea întreagă să agonizeze la unison cu mine.
Trecătorii mi se opresc, periodic, pe sub geamurile de la stradă și vorbesc, poartă dialoguri nesfârșite.
Îmi place să privesc pe fereastră - când mi-e frică să trăiesc. Nu de puține ori, îmi imaginez că, tot pe fereastră, scot pușca și fac liniște-n jur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu