„După cum am explicat mai înainte, bebelușul se iubește (pe sine n.m.) în funcție de modul în care îl iubește mama lui. Mai târziu, copilul se respectă potrivit modului în care îl respectă tatăl lui. Acesta îi conferă valoarea, locul lui în societate.
Mulți pacienți se considerau nuli, incapabili, lipsiți de orice potențial și sufereau eșecuri la rând pentru că fuseseră ignorați, criticați sau dominați de tații lor.”
___________
*Chantal Rialland, ed. Philobia
Sunt nedormit, cu ochii înfundați în orbite, se vede pe mine oboseala, pe tenul tern, în ciuda ținutei „tinerești” pe care am arborat-o astăzi.
Demonul și ocaziile de a păcătui, ocaziile ratate de a păcătui și regretul aferent - la inventarul de final de viață.
Un serial, câteva pagini de carte și somn - iată marele plan ce rămâne mereu nerespectat, în fiecare seară a săptămânii. Nu mă țin niciodată de el. De-aș fi mai atent cu mine însumi, m-aș duce să mă culc în seara asta la 22:00.
Am avut un vis, unul revelator și limpede, fabricat special ca să devină o hotărâre. Și poate c-ar fi devenit, dacă n-aș fi întrezărit în spatele lui teama de abandon.
Te legi de bunăvoie de cineva, ca să te asiguri că nu-l pierzi. Ca și cum a avea pe cineva prin metoda unei tranzacții ordinare ca asta (mă leg, ca să nu te pierd) ar putea fi socotit un „câștig” moral! A păstra pe cineva captiv în colivia de aur numai pentru folosința proprie să fie, oare, un câștig? Poți, apoi, trăi liniștit cu gândul ăsta? Cum că celălalt stă (rămâne) cu tine doar fiindcă, la o cotitură a vieții, l-ai stupefiat cu mare talent?
Iubești pentru a fi sigur. Asta mi-a venit în minte dintr-un joc de cuvinte citit într-o carte oarecare. Atâta doar că formula mea (parafraza) mi se pare mai cu miez. Și răspunde vechilor mele teorii despre originea, scopul, motivația, folosința iubirii.
Iubești pentru a fi sigur că celălalt te iubește (ori te va iubi) mereu. Nu există nici un tip de iubire 100% dezinteresată...
Acest party este din teama de moarte. Primul său scop, cel de suprafață, pentru care-l fac an de an, este ca să mă bucur. Iar prin bucurie, să fac în vreun fel încât să trăiesc veșnic. Să-mi prelungesc tinerețea. Refuz să devin, prea curând, bătrân și inactiv. Singur. Invizibil. Situat la marginea atenției...
_______________
*Dealectric - rave party cu muzică electronică (oricât de pleonastic ar suna), organizat de un grup de prieteni, în Ineu, an de an, de zeci de ani deja.
„OK” este așa o formulă îndoielnică, iar eu trăiesc cu senzația că, tot mai mult, e folosită ca să exprime mai curând dezacordul. Afirmația-dezacord. Pe neștiute, OK a devenit noul „da”, „da-”ul pasiv-agresiv, un fel de „da', de unde”.
Un OK aruncat sec - ca răspuns rece și solitar la o afirmație sau întrebare, neurmat de alte cuvinte (cuvinte adevărate, nu prescurtări comode, onomatopeice, cum este acest OK) - înseamnă, de fapt, NU!
Mai rău de-atât, OK ar putea însemna orice... Oricât aș ține eu la echivoc în scop de glumă, oricât aș cultiva elipsa în scriere și ambiguitatea lexicului (cu care-mi place să mă joc), atunci când e vorba despre ceva serios, un OK prefăcut neutru sau fals aprobator nu mă satisface!
Mă face nervos, pentru că-mi confirmă, cum spuneam, un acord silit (dat contre coeur) ori un dezacord ascuns în lașitate, meschina nevoie de răzbunare printr-o maimuțăreală echivocă, fluturată ostil (M. Chivu, Iulia Gorzo si BAS ar fi scris la modul ostil).
OK este realmente ostilitate, dezamăgire, neputința de a rosti un NU clar, este refuzul de a dezbate contraargumentând, de a negocia, întâlnindu-ne la mijlocul distanței dintre noi.
E atâta zgomot pe stradă încât nu pot auzi dacă se apropie sau nu furtuna (ce tot stă să-nceapă de câteva ore)! Larmă sterilă, de oameni mulțumiți cu ei înșiși. Zero, conexiunea mea cu natura în orașul ăsta. Am pierdut demult semnele după care-i puteam ghici altădată ritmurile și capriciile. Nu, nu le-am pierdut - ele au devenit de necitit.
Mi-ar fi îndeajuns o curte mică, închisă asupra mea, cu multă vegetație forțându-i limitele, ca să pot restabili contactul cu cosmosul copilăriei mele (acum - departe, străin).
Să studiez ramurile, să pot consulta periodic cerul, să notez în gând circulația aerului, direcția norilor, apariția mugurilor, să percep întorcând obrazul venirea sigură a primăverii, intrarea în toamnă, o seară lungă și caldă, o zi de iarnă neobișnuit de caldă, adică o sărbătoare a vieții, o promisiune în plină împietrire.
Zile întregi par amurguri nesfârșite. Ieși din casă îmbrăcat ca pentru potop, dar constați că-i, de fapt, senin și doar cerul era murdar, îngust și mai departe decât îl știusem.
Deși prețioasă și-n forma ei embrionară, libertatea nu există cât timp nu este consumată. Consumând-o nesăbuit, devii magnet pentru pedeapsă și sfârșești prin a ți-o pierde. Libertatea (ca în cazul relației interumane) o trăiești, nu o teoretizezi sau utopizezi. Doar trăind-o ea supraviețuiește în faptele mele, este perpetuată prin îndrăzneala mea de a-mi „lua” diverse, mici, libertăți.
Libertatea nu respiră zăcând închisă într-o carte sau într-o conversație pe whatsapp.
Proust nu-i doar o lectură „aleasă” și, pe mari întinderi, o operă din care să-ți vină pofta de a extrage masiv citate. E și-un exercițiu de răbdare, când enormă-i tentația de a „mătura” fotografii (cu locuri & persoane în care în veci nu vei ajunge) pe ecranul telefonului sau de a urmări un film „înălbitor de vise”.
Să stau să despic în părțile-i componente fraza lui Proust, să-i urmăresc ideile cu lupa acoperindu-mi un ochi ce nu-și permite nici să clipească de teamă că le va pierde, din nou, șirul.
Opera magna a lui Proust este (cum se englezește astăzi) despre cel ce-o citește, nu despre ce se „întâmplă” acolo, nici autobiografia ficționalizată a autorului.
E simplu: dacă vreau să-mi treacă mai repede o iritație alergică a pielii, dacă vreau să mai amân puțin mania de a verifica, ceas de ceas, starea vremii prognozată pentru următorul weekend, dacă vreau să-mi abat gândurile de la ceea ce urmează să fac mâine la muncă și cum voi întâmpina încercările și oamenii zilei de mâine - citesc Proust.
Citind Proust, cu toate că nu-l iubesc la nebunie pe Proust, îmi ung cu balsam stima de sine, mă fortific, îmi tonific mintea, pun la încercare inteligența, nu simt imboldul de a vorbi altcuiva despre lectura lui, despre cât de greu e să-l parcurgi și care-s tehnicile de a îndepărta ispita abandonului.
Sunt conștient, pentru mine însumi, (și-mi spun singur) că uite, citesc Proust, or asta mă face mai încrezător, îmi dă sentimentul unei superiorități neostentative ce-mi folosește apoi să nu cad prea jos când nu mi-e bine sau în dățile în care mă simt (sau chiar sunt) contestat. Ori impostor.
Nu-mi pot imagina decât cu imprecizie care o fi fost atitudinea afectivă a lui Proust față de Verdurin-i ca personaje ale romanului Timpului pierdut. Multă vreme, am trăit cu convingerea că Verdurinii locuiau și primeau în salonul lor mediocru situat undeva la țară. Acum mi se pare că se aflau, tot timpul ăsta, în Paris. Nu cred să se fi mutat de la precedenta mea lectură... Proust poate fi foarte contradictoriu în relatările lui, dar nu așa ne este și memoria?
Ori poate să fi avut și o reședință de vară, la țară? Și de acolo, incertitudinea mea.
În orice caz, aceeași impresie stânjenitoare când recitesc prezentarea minuțios-clinică a micului clan verdurinian - parveniți cu ifose, care țin un pseudo-salon unde invită oameni șantajabili emoțional
Creațiune, greșeală, iubire, iertare. Religia creștină, frivol rezumată.
Unde iertarea este echivalentul veșniciei, sau calea către aceasta. O mică și îngăduită (îmi fie) metonimie.
Unde iubire = credință. Ori, rearanjat: creație, iubire, greșeală, iertare.
Toate cele patru sunt întrepătrunse și, ca urmare, interdependente - ușor de grupat în perechi de câte două.
Așadar, grupați-le: iubire + iertare merg minunat împreună. Iubirea iartă totul. Când nu mai iartă, înseamnă că nu mai este.
Creație + greșeală. A crea implică a greși (Creația este - vădit și poate că voit - imperfectă, perfectibilă), apoi - creația în sine greșește, comite propriile greșeli, e supusă greșelii (pentru că-i imperfectă).
Între creație și iertare se strecoară obligatoria (bine primita) căință. Iertarea alunecă și se instalează mai ușor într-un suflet rănit ce dă ascultare unei păreri de rău. Penitența prin recunoașterea răului făcut. Recunoașterea înseamnă mai mult decât o simplă ori elaborată, convențională, formulă de scuză.
Cu atât mai nobile, căința & iertarea arătate fără a fi fost cerute!
Uneori, a te reîntoarce este suficient pentru a fi iertat. Să te întorci fără proces, fără judecată, fără cuvinte. Intri și te așezi acolo unde obișnuiai să stai înainte. La locul tău. Îți reiei locul, ești la număr când se face apelul. Poți fi și singurul, poate fi și prea târziu. Posibil chiar să nu mai fie nimeni care să facă apelul. Să nu mai fi rămas nimeni pe când ai revenit (viața-i plină de locuri odată animate, acum pustii).
Tu tot te-ntorci.
Îmi aranjez un tuns și am senzația că mi-am programat întreg viitorul, de acum știu ce voi face tot restul vieții. Aici, scriind tot restul vieții, cu toate că glumeam, am avut o ezitare superstițioasă.
Tratând despre ora tunsului, luni la 8, m-am simțit ca un marinar care reușește într-un final să-și trântească ancora de fundul mării. Corabia i s-a liniștit, el se poate zgâi nestingherit în zare pentru a găsi o bucată de sol uscat și nemișcat pe care să-și întindă oasele.
Mă durea capul nu mă lăsa să uit naibii nici o secundă unde cine și ce sunt nu puteam trânti capul pe spate ca să privesc liniștit cerul obscur străin poluat luminos să ascult neiritat zgomotele străine ale orașului limba lui străină mie goana mașinilor deloc rare deloc calme câini bufnițe supărate trăgând brazde de liniște deasupra noastră.
Aducerea aminte mă tulbură, încerc să n-o las să mă modifice în întregime, totuși, mă schimbă, mă face alt om, interzicându-mă, blocându-mă, ținându-mă prizonier în mine însumi, silindu-mă să inhib teritorii întinse din persoana (reală?) care sunt.
Amintirea - obstacolul ridicat de mine împotriva mea. Prin durerea de cap ies pe tușă, merg direct la vestiare. Dureri de cap, deochiuri de ouă, tentative de răpiri sufletești.
Frumoasă-i întotdeauna vorbirea de după aceea, după ce distanța dintre voi a fost recucerită - scurtul interval în care temporara distanță pare că-i un câștig, garantând dorința ulterioară de a recăuta, regăsi, de a muri din nou de epuizare, sătui până-n pragul amuțitorului plictis.
Visez că trebuie să-l întâmpin pe Prințul Charles și pe cea care se dovedește a-i fi o mătușă, deși eu fusesem pregătit pentru venirea Reginei-Mame. Sarcina mea este să le cadorisesc niște discuri vinil cu Beatles și Stones.
Simt consistența deosebită a discurilor de colecție în mâna mea. Repet în minte complicatele formule de adresare, dar când se face clipa înfățișării mă surprind vorbind românește, apoi o cotesc brusc într-o engleză nesigură.
Reacția „regalilor” este de surpriză - simulată, desigur - politețe, zâmbete de protocol. Mici glume. Totul se fâsâie-n penibil ca în cele mai multe vise (ale mele).
Vacanță. Anxietate. Margini de hău de-a lungul cărora mă preumblu.
S-a întâmplat să-mi placă mai mult Purity a lui Franzen decât Corecții - premiată cu National Book Award.
O lectură-îngrășământ, în timpul căreia luam scurte pauze de reverie - gândeam, mă îndemna să-mi deapăn propriile amintiri, unele coincizând cu cele povestite de autor, puse-n seama personajului Wolf.
Vârsta la care descoperisem că, prin desen, îmi puteam inventa figuri și trupuri de femei, puber fiind (sau prepuber?), punându-le în gură câteodată replici obscene, vulgarități excitante, porcoșenii erectile.
Fascinația amenințătoare a genitalității.
Mă doare fundul de când te cunosc, oare să aibă vreo legătură sau e doar bucuria de a-mi confirma lașitatea?
Care-i opusul anestezistului? Fiindcă eu aș fi acela. Trezitorul? Trezesc fără a deștepta. Dezmorțesc, topesc, fac să curgă fluide de mult coagulate, unele secate.
Darul de a mă extrage din real, de a face insulă în jur, șanț ficțional de apărare umplut cu crocodili din cărți, percepând senzorial fiecare minut fără a socoti însă trecerea pe ceas a timpului.
Gura căscată, intră musca, și privirea ca de M. Monroe cu retard, ochi frumoși, meritați, multă prostie în ei, puțini purici la locul de muncă cel nou, musca în ochi, buză grea, privire haotică, nepricepere (pe ce lume sunt).
Vreau un dolar vechi de argint să mi-l pun la gât, salbă de-o monedă, comoară dezgropată. Oală ciobită, lut.
Imboldul tău de a mă cerceta din ochi, de parcă-i asta prima vedere, nu te-am mai văzut până azi, te absorb, mă odihnesc pe trăsăturile tale atât de bine știute, dar imposibil de recompus în minte; pe picioarele tale.
Umed, răcoros, moale. Cuprinzător, amânat. Exact așa cum am visat sărutul, privindu-te. Altfel, ce ar fi fost să fi murit uscată, nesărutată!
Poezia mea!
Am văzut astăzi muieri tranzacționând în hoardă emoții, unele false, altele reale, toate exagerate. Muieri cocoțate pe spinarea morții ca să smulgă un strop de glorie personală. Afișarea unei suferințe mândre. Defilarea cu suferința la vedere. Mutre sumbre ce nu vor dura, nu mult, jumătate de zi. Toată lumea o să revină grabnic la vechile ocupații triviale și la chicotelile fără rost, ca-n orice birou plin de ratați (=oameni cu rate).
Iese, lipa-lipa, de la ștrand. Ce roșie ești! Te-ai ars! Ea, lipa-lipa mai departe, acum cu un rânjet.
Eu trec, fâș, pe bicicletă, palmele mă ustură de la cât de strâns țin ghidonul, dezobișnuit. E vară, abia ce-am reînceput să mă folosesc de bicicletă.
Te-ai ars, și scena se mută pe terasa unui bar, la un pahar de băutură rece.
Apropiindu-mă de ea, îmi imaginez, secunde, cum îi arunc un te-ai ars, dar până să-i spun eu îmi și aud vorbele rostite din afara mea, spuse de altul. Totul se termină cu un zâmbet stânjenit, dar sincer, de acceptare.
S-ar putea ca adorația verii să fie, în cazul meu, o nostalgie a dezlănțuirii și să n-aibă legătură nemijlocită cu anotimpul în sine, ci cu isprăvile mele din timpul mai multor veri demult trecute.
Parfurmurile tari ale verii, sudoarea adunată-n umbra depresiunilor tale, soarele, liniștea din bâzâitul sâcâitor al insectelor, nopțile prelungite, petrecute și nu dormite - toate acestea sunt, de fapt, vara mea, tânjită și irepetabilă (la magnitudinea aceea). Mă invoc pe mine, așa cum eram atunci, mi-e dor de acel eu. Dorul de mine e iubirea de vară. Aștept de la (fiecare) vară să mă redea mie. Să depună vara toată munca în locul meu - munca de a mă regăsi.
Lucrurile semnificative se petreceau vara. Ceasurile cădeau în gol, timpul era neputincios - dilatare, nepăsare sau „păsare” disproporționată.
Nimic mitologic în relația mea cu vara, atâta că distanța temporală tot mai mare față de acele veri le amplifică acestora pentru mine însemnătatea. Poate să fie implicată, cel mult, una dintre mitologiile personale - cum ar fi eterna reîntoarcere la Cluj. Eul meu de Cluj. Clujul arșițelor asurzitoare.
Eul meu de vara e, de pe-acuma, dus. Acel eu fără reguli și negrevat de conștiință, amoral, atemporal, totuși incapabil să călătorească în timp. Îl păstrez numai în amintire.
Verile vacanțelor, verile de lipsuri, verile îndrăgostirilor prostești, fulgerătoare - acum le privesc cu nostalgie și le îngădui să se înscrie, arhivistic, în mitologia personală de care pomeneam.
Înfrângeri și tânjiri. Examene. Despărțiri. Minciuni, evaziuni. Rugăminți și rugăciuni. Mantre obsesive. Insomnii lucide.
Un dor mai degrabă tembel. Nimic „idilic”. Posibil ca doar inconștiența mea de atunci să fie ceva ce acum mi s-ar putea năzări drept „idilic”.
Abia deschisesem ochii asupra lumii. Văzusem că era frumoasă. Era frumos să simți totul intens și chiar să suferi. Să iubești, să recunoști un chip drag, să-l cauți între alte chipuri, să ții o mână-n mâna ta, să săruți, să respiri noaptea de vară. Să pierzi vara!
S-o pierzi ca și când ai fi avut încă o mie de alte veri înainte.
Cred că am început s-o citesc pe Elena Ferrante din cauza (nu mulțumită!) lui Dan C. Mihăilescu. Încă își ținea una dintre emisiunile sale tv cu recomandări de lecturi. Omul (altfel, reținut, conservator) părea atât de entuziasmat, încât am comandat aproape imediat cartea. „Noroc” că era la reduceri și că am cumpărat doar 2 sau 3 volume (parcă-s 4, nu?). Seria respectivă s-a dovedit a fi, însă, literatură „de consum”, o telenovelă bine scrisă, siropoasă, neverosimilă și ușor lacrimogenă. La mijlocul celui de-al doilea volum, am abandonat: am simțit că mușcasem dintr-o bucată mare și grețoasă de unt ce refuza să mi se topească-n gură sau să se lase înghițită.
Citind, deci, presupusa ego-ficțiune a pseudonimei Ferrante, gândeam ca orice real pasionat de lectură, nu fără o anumită neplăcere: oare chiar poate fi cineva atât de umil povestindu-și viața? Să fi existând, oare, umilință nefalsificată în imboldul resimțit de cineva de a-și scrie și publica autobiografia?
N-o fi însuși gândul ascuns că ai putea stârni interesul (sau compasiunea) altora o probă de egolatrie? Necesară, de altfel, oricărui scriitor. Cum ai putea ieși din tine în alt chip, scriind pentru a fi citit, dacă nu împins de conștiința & mândria propriilor calități?
Din teama de cifre, am devenit prudent, dar în sinea mea n-am renunțat niciodată la rebeliune. În mine, sunt nesupus.
Team buliding-ul este doar o ocazie de a regresa. Asta se așteaptă de la mine, să regresez, or eu nu vreau să fiu asistat de niște complet străini, care nu-s terapeuții mei, regresând la infantilism. În orice caz, prezența într-un team building scoate din mine niște afecte ce mă înspăimântă.
Dispreț, scârbă, ură și nevoia de a sabota sau chiar de a demola tot eșafodajul acela de minciuni team spiritiste. Femeile-s, însă, vedetele ridicole ale oricărui team building. Ele se strămută integral, trup & suflet, în probele care au loc. Implicarea lor e maximă, fără rest.
Își retrăiesc viața însăși și țelurile lor cele mai intime în desfășurarea jocului respectiv. Când scriu „retrăiesc” nu mă refer la vreo repetiție, nici la o reînscenare a vieților lor pasămite fericite, ci la a remonta teatral o existență visată, una pe care n-o au în realitate și care nu e nici pe departe atât de palpitantă precum e concursul (proba) pus(ă) la cale de „traineri” (de obicei, „sexoși” - căci orice trainer e „sexos” pentru o femeie stătută, care nu iese neînsoțită decât o dată pe an, și anume la team building).
O viață în care femeile nu primesc rolurile și însemnătatea pe care și le pot asuma (cu îndârjire) pe timpul unui joc tembel, corporatist, ce nu este altceva decât o simplă demonstrație goală a ceea ce ar fi putut ele să fie, dar n-au (mai) devenit...
Vecinii așteaptă o zi întreagă să se-nsereze ca să înceapă să vorbească mai tare să ridice tonul înnebuniți de groaza de a cădea din nou în mrejele somnului în cutia lor din blocul ceaușist.
Vecinii de la doi vorbindu-și afectuos & cu calm dar prin urlete din camere diferite cu ferestrele deschise îi aud atât prin pereți cât și din stradă vocile lor prefăcut interesate una de alta intrându-mi în „casă” pe fereastra deschisă a dormitorului.
Ecoul gurii ce mestecă mușcăturile de măr și ecoul periuței de dinți în gura făcută pungă, devenită instrument acustic dezacordat, iritant, amplificat de ecoul și mai mare al sălii de baie și de subțirimea satanică, înnebunitoare a pereților ce alcăuiesc zisa casă. N-ai unde să te ascunzi.
Ecoul pașilor pe gresie sau parchet, pe plăcile nervilor, șlăpăitul, papuceala. Clanțele, ialele, încuiate de trei ori, doi ori trei. Ecoul casei scărilor, strigătele dezinvolte ale vecinilor pe scară, care urcă unul lângă altul până la etajul fiecăruia, dar își vorbesc urlând, așa se adresază ei unii altora, unul altuia.
Parcatul mașinii, muzica tare, vibrația sticlei ferestrelor, trântitul ușii portbagajului, pocnetul interfonului, țopăitul tălpilor pe trepte, cochetăria fără nici cel mai mic efect a unor tocuri urâte.
Mi-aș revedea satul copilăriei, de nu m-ar reține teama de ruina și dezastrul de acolo. N-aș ști cum să le fac față. Ar trebui să mă pregătesc în vreun fel și s-o fac, că doar n-am de gând să amân la nesfârșit încercarea asta un pic deznădăjduită de a o reînnoda cu originile. De a-nțelege de unde (pro)vin și, mai ales, de ce am plecat.
Să dorm, să-mi tihnească, să mă trezesc cu ridurile întinse cu fierul de călcat - odihnit & înfrumusețat.
Elixirul morții. Claustrare. Foșnet și frunze moarte. Noaptea, în miezul zilei. Cocoțat în pat sau ghemuit în cel mai întunecos ungher al casei. Ziua, amânată. Viața, amânată.
Să-mi scoți viața pe nas, să-ți număr pașii, să-mi filmezi în ascuns gestica prin lentila minții. Râgâielile, îmbrăcămintea. Da-urile, nu-urile.
Întrebările ce mă fac mai puțin liber (compulsia de a le pune) îmi fură puțin câte puțin din libertate. Îmi strică zile oricum degradate. Îmi împut zilele. Mi le putrezesc.
Cumpărat cândva confesiunea literară a lui L.D. Teodorovici (Cel care cheamă câinii) despre limfaticul ce-l măcinase, dar nu am curajul să încep s-o citesc. Mi-e groază.
Să influențezi schimbând în bine, ca un soi de ursitoare de conjuctură, viața unui om printr-un dar pe care i-l faci.
Îi dăruiești un stilou și el se apucă de scris (pentru a se elibera ori pentru a deveni un scriitor). Îi dăruiești o plantă și omul se îndrăgostește de verde, făcându-se pe nesimțite grădinar.
Dăruiești cartea și astfel pui capăt unui zbucium, pui umărul la aflarea unor răspunsuri. Declanșezi o căutare mustindă de sens. Sau, dimpotrivă, provoci cuiva înadins un zbucium cu sens, încheind homeopatic epoca unei agitații deșarte.
Am dăruit cărți care (mi s-a spus apoi) au zguduit. Dai cuiva o carte ce o să cheme după sine alte cărți, care vor umple apoi raft după raft, zi după zi, fertilizând mintea dăruitului, cernoziomul ei încă intact.
Consolarea mea pentru zilele de toamnă.
Poți oglindi pe cineva (chiar pe un străin) în cuvintele tale, poți contribui la revelarea unui trup posesorului său - unuia care obișnuia să și-l ignore zi de zi sau să ignore valențele ascunse ale acelui trup: ce și cât poate să simtă, să facă, să placă, să-ndure. Trupul pân-acum neglijat devine trupul de-acum iubit de sufletul care-l locuiește. Un picior frumos, niște degete nebăgate-n seamă, însă deosebit de grăitoare, niște ochi nepuși îndeajuns în valoare, albeața pielii, constelația alunițelor pe ea sau, dimpotrivă, o piele smeadă, măslinie, netedă, dar care a stat ascunsă vederii și admirației altor ochi.
Ca întotdeauna, înaintea unei nopți ce mă desparte de o zi de lucru (prima zi din săptămâna nouă), gândul consolator pe care-l evoc, pentru a trece peste angoasă și peste noapte și pentru a putea da piept cu dimineața, e acela că voi șofa până acolo.
În alte dăți, gândul că mă voi întoarce la cartea pe care o citesc ori la berea cea bună, răcită în frigider, la serialul pe care-l urmăresc, la fereala confortabilă a căminului închiriat.
Charles Melman: „Este limpede că promovarea modernă a confortului, încurajată de știință și potențată de economia de piață, reprezintă un fel de apărare împotriva dorinței, căci tocmai ea este cea care deranjează, producând cel mai mare disconfort. Într-adevăr, dorința ne tulbură, nu ne dă pace, ne obligă să muncim, să alergăm, să ne deplasăm, să forțăm limitele, să suferim. Pe scurt, să trăim, pur și simplu. Confortul, în schimb, reprezintă partizanul sedării, al imobilității și imuabilității.” (Omul fără gravitate, Eikon, Cluj-Napoca, 2012)
Uite-așa o pierzi îmi sare în ochi de fiecare dată când intru sau ies din mica mea seră de pe balcon. Junot Díaz, carte cu coperte albe. Prefer „sonoritatea” copertelor în locul coperților și a monedelor în locul monezilor.
„gustul sec al plăcerii mediocre”
„persoana întrezărește că o parte din excitația sa sexuală depinde de dorința de a-i răni pe ceilalți.”
„maternajul lipsit de grijă sau deficitar, sau minimal, sau ostil îi face rău copilului”
„efectul puternic pe care îl poate avea gratificarea în exces asupra anumitor aspecte ale dezvoltării”
„simbioza mamă-copil prea intensă sau prea îndelungată dăunează masculinității”
Munca este timpul pe care nu-l petrec (doar) cu mine. Fiind mai tot timpul la muncă, ce e mai bun și ce e mai rău în mine acolo se manifestă, adesea.
Munca și lectura compulsivă, cotidiană, a presei îmi alterează eul, îmi amputează credința, bucuria, spontaneitatea. Ritmul și știrile, agitația creată de nevoia de a ști fără a cunoaște. A lua la cunoștință fără a aprofunda.
Ziua este fragmentată cronologic între știri, în așteptarea lor.
Tâmpită alegere - să permiți ziarelor să-ți dicteze stările unei zile! Tristă-i dimineața aceea în care, înainte de orice, întinzi mâna după telefon (care-i acum un computer mobil) pentru a citi în premieră știrile.
Viața nu-i așa cum ne-o imaginam. Observăm asta (unii) pe chipurile altora.
Mai ieri, mama mă împușca în picior, glonțul ieșise, dar rana părea să se umfle, închizându-se asupra unei infecții. Astăzi, tatăl îmi tot ascunde cărțile pe care le așezasem preventiv în jurul meu, zidul de cărți, pe pat, poate pentru a ațipi puțin, poate pentru a mă ocupa cu altceva. Le înhăță cu-o ostilitate neascunsă, erau romanele lui Ferrante, unul câte unul, reușind să le adune înapoi în cutia lor de origine.
La ultima carte, încep să strig la el până îmi pierd suflul, încerc să strig, de fapt, fiindcă n-aveam aer destul cât să pot da glas nedumeririi și supărării mele.
El se îndepărta deja în zare, s-a mai întors o dată, furios, înspre mine, probabil fiindcă îmi auzise gândurile și păru atunci că se va întoarce ca să ne confruntăm, dar nu.
Din amintirea zilei de ieri, îmi persistă în cap un claxon nesfârșit - al meu, la adresa celorlalți participanți la trafic. Un claxon care terminase, până-n seara acelei zile, prin a spune ceva despre mine și nu despre ei. Sunetul, semnalul isteric de atenționare și avertisment, de mustrare, o modalitate zgomotoasă de a-i molesta pe ceilalți, un instrument neverosimil (și ineficient) de „educare” a comportamentului în trafic. Ce-o să-și zică, în gând, vreunul dintre cei claxonați de mine: astăzi m-a claxonat cineva apăsat, data viitoare n-o să mai fac - am greșit! Fix.
Mintea fuge cu repeziciune, îmi amintesc fotograme de timp oprit, fotografii tridimensionale, dar care nu-s încremenite, doar imortalizate, pot căpăta oricând viață, oameni care prind a se mișca dacă eu le-o cer, vorbesc între ei, pot chiar să reconstitui frânturi de dialoguri - îmi aduc aminte mai ales cuvintele dureroase, pe cele plăcute le-am uitat demult, vorbe ce m-au făcut să mă simt umil, regresat, incapabil, întrebări la care n-am știut să răspund.
Felul în care cădea lumina soarelui printre copacii imenși din curtea copilăriei. Liniștea și sentimentul de a fi la adăpost, protejat, pe când babele trăgeau o dușcă în ascuns, iar noi știam că ele beau. Așteptarea pâinii ce creștea și se rumenea în cuptor. Plăcintele.
Diminețile crude, când trebuia să mân eu capra la ciurdă. Mândria că eu, copil, duc capra la ciurdă, cu noaptea-n cap, alături de alți săteni, oameni „mari”. Luceafărul cât pumnul și zorii abia crăpați ce decolorau lucrurile, făcându-le asemenea.
Binecuvântat fie darul scrisului ce ne ajută pre noi să ne eliberăm de Rău. Nu de tot Răul, de-o mare parte din el. Cât să fim socialmente funcționali.
Citind Junot Díaz (Oscar Wao...) - solid, modern, jucăuș. O carte serioasă, nu doar o paradă de stilistică și argou, teribilism. Un Pulitzer meritat (presupun, căci nu sunt dumerit în amănunt pentru ce însușiri anume ale unei opere se dă un Pulitzer).
Vocalize. Umoare. Amoare. Lentoare. Ardoare - mai slabă. Teroare (surdă). Soare (le dizolvă pe toate).
Nu știu să scriu ca un expert despre cărți, stau și mestec aceiași termeni (și condiții).
„Am învățat și gustul amar al după-amiezelor de duminică, marcând apropierea absenței, și nimic nu-mi poate șterge senzația aceea de crepuscul definitiv, întrucât copilăria nu moare dintr-o dată, ci în fiecare după-amiază de duminică, pe parcursul întregii vieți.”
„Are o expresie stupidă, așa cum au aproape toți, e curios cum chipul se adaptează creierului și adoptă idioțenia ideilor și slăbiciunea spiritului.”
Gustavo Dessal - Operațiunea Afrodita și alte povestiri
În numai o zi, în decursul unei zile, m-au contactat trei oameni cu care crezusem că n-am să mai vorbesc vreodată. Cu o prezență de spirit de ultim moment, am găsit priceperea să mă fac de folos fiecăruia într-un oarecare fel.
Exagerez, desigur, importanța acestor regăsiri, dar m-am simțit ca mântuit. Oamenii aceia îmi stăteau pe conștiință (există în mintea mea o „insulă” populată masiv cu astfel de oameni care-mi stau...). Tăcerea lor. Absența îndelungată a semnalelor mele către ei. Tăcerea lor mă acuză - ar fi o formulare completă a enunțului început mai sus.
Mai târziu: frumusețea (omenească) expusă public chiar este insultătoare! E o calomnie.
Poza corporală mi-e aceea a unui om înalt, de peste 1,90 m, care nu se pricepe să dea o întrebuințare anume trupului său, nu știe să umple (ocupe) spațiul ce i se alocă, oriunde ar intra și oriunde s-ar afla, comportându-se prin gestica și mimica lui ca și când ar fi o scuză, o cerere de iertăciune, un intrus, un nechemat, omul-scuză. Sunt o scuză ce nu primește iertăciune.
Percepția mea despre „sine” e aceea a unei matahale osoase care trebuie să se aplece în momentul în care pătrunde într-o încăpere. Am mereu aerul omului sosit prea târziu, rămas fără scaun și, deci, fără loc la masă.
Sunt personajul treaz al unei petreceri în care toată lumea a apuca deja să se pilească. Sunt un semn de întrebare căzut din stilou la capătul unei fraze lungi și dezlânate. Un dezacord, o virgulă între subiect și predicat.
Postura trupului înmagazinează (și-apoi redă „coregrafic”) toate veacurile de suferință, toate momentele traumatice. Mi s-a dat de știre de atâtea ori că sunt crispat, ori am fost întrebat, fără rost, de ce sunt așa crispat... Dar nu sunt tot timpul conștient de felul cum stau, de ceea ce simt, de încordarea mea înnăscută. Tot ce-am încasat, loviturile premature, contactul precoce cu disfuncționalitatea maritală a cuplului primordial s-au dus în trup, în oase, în mimică, în mușchi. Postura mea caracteristică: submisiune, împuținare, expectanța unui dezastru iminent, tensiunea unui câine ce așteaptă lovitura de cizmă.
Încă o crimă „pasională” (cum se numeau pe vremuri), de data asta la Oradea. Un dobitoc își împușcă mortal, din gelozie, fosta iubită! Omenirea - atât de avansată tehnologic și atât de incapabilă să acepte - și astăzi - decepția amoroasă, ruptura, părăsirea, încheierea (firească sau nu a) unei relații.
Da, știu: obișnuința, dragostea, fuziunea & simbioza parazitară, visuri și planuri comune, realiste sau fantasmagorice; majoritatea - proiecții, dorințe greu de împlinit de partener/ă (mai ales atunci când fericirea ta depinde într-o prea mare măsură numai și numai de el/ea), dar asta nu le oprește să se manifeste, să se perpetueze, să se amplifice chiar; comoditate, închistare, orbire cu premeditare, decuparea chirurgicală a exteriorului (și a orice ar putea fi de natură să te aducă înapoi, cu picioarele pe sol), predilecția pentru traiul confortabil - în găoace, în dependența de celălalt, lăsându-te total decerebrat de el/ea, lăsându-te în voia lui/ei până la depersonalizarea ultimă.
Nu îndurăm să fim părăsiți. Retoric, ce ne-o fi, oare, mai dificil de îndurat: propria suferință ori, mai degrabă, faptul că el/ea ar putea trăi bine-merci fără mine? Ce ne doare mai tare? Evident, intuim care-i răspunsul.
Petrece 20% din film în picioarele goale cu-o cămașă subțire de jeans descheiată neglijent peste piept dres de baie de un roșu fără dubiu urâțică și atrăgătoare în aceeași măsură coapse netede și încordate ca pielea de pe tobă iar degetele picioarelor desculțe aliniate într-o orânduială soldățească descrescătoare sunt ale ei le știe folosi după plac le vorbește seara în baie unde le spală unul câte unul de îi lucesc lustruite așa cum se cuvine.
Cioran: „E destinul meu să nu mă împlinesc decât pe jumătate. Totul în mine e ciuntit: felul de-a fi, ca și felul de a scrie. Un om din fragmente.”
Mecanic(itate)a mișcărilor, odată atinsă secătuirea, epuizarea. Se poate numi și a-ți face datoria. Mi-ai servit, îți servesc.
Bocetele înmormântării și insultele (țipate-n obraz ale) despărțirii - ambele marchează începutul doliului, obligația asumată aproape public de a-l purta până la capăt (capătul durerii insuportabile; punctul din care durerea devine apoi, treptat, suportabilă, un bun - și surd - tovarăș cotidian).
Doliul (după un dispărut de pe lume sau după cel plecat de bună voie din viața ta) = o modalitate de a încerca să-ți garantezi că ce a fost nu maj revine. Pui cruce repetării istoriei personale (sau, cel puțin, asta vrei). Și cum procedezi? Începi să venerezi ceea ce e mort, ca să te asiguri că rămâne așa mort cum e, că nu ți se va mai strecura, „alterând-o”, înapoi în viața ce-și urmează cursul.
„Raul ar spune că asta e dovada clară a capacității femeilor de a se uni în situații lipsite de miză.”_______________*Revista iocan, #2
C.G. Jung - „Într-un cuplu în care la nivel conștient relația este mai apropiată, relația inconștientă ar fi mai slabă. Există o distanță mai mare între oamenii care se află într-o relație conștientă decât între oamenii care se află într-o relație inconștientă. În această căsnicie, unde atât de mult este inconștient, întrepătrunderea este foarte puternică. Într-un caz unde întrepătrunderea are proporții uriașe are proporții uriașe, oamenii au o nevoie uriașă de a sublinia diferența.”
C. G. Jung - Analiza viselor, TREI: „Erosul fiind prin natura sa atât de irațional, este complet lipsit de limbaj (...). Și cum nu cunoaște deloc cuvântul logic, Erosul nu poate niciodată să spună limpede ce dorește și de ce dorește tocmai aceasta. Prin urmare, atunci când în femeie se manifestă Erosul, tot ce poate ea să facă este să acționeze sau să vorbească în moduri simbolice, uneori foarte curioase, pentru a atrage atenția bărbatului.”
„Ceea ce dorește Erosul este să-l determine pe bărbat să pună o întrebare, deoarece la întrebări Erosul poate răspunde.”
Lectura zilei: „Clarei i-ar fi plăcut să-și strecoare brațele goale pe după gâtul lui, să se dăruiască oricărui bărbat, nedorind nimic din acel schimb decât să ofere plăcere, să facă pe cineva fericit fără nici o consecință.” (J.C. Oates - Grădina plăcerilor lumești)
Christopher Bollas (Isteria): „Istericul își abandonează propriul sine, pentru a-l înlocui cu presupusul obiect al dorinței materne.”
Elfriede Jelinek - Pianista: „O pândă nostalgică, jalea după pierderea celui mai de preț avut: pierderea de sine. Faza când încă mai știi ce pierzi din tine, înainte de a capitula definitiv.”
„Să fiu iubit e problema, pentru că dragostea e o impunere - când ești iubit, cineva vrea mai mult de la tine.” (Stephen Grosz - Sensurile ascunse ale vieții, TREI)Gelozia nu e patos și nu e dovada neîndoioasă a unei iubiri. Gelozia e antecamera crimei. Pe mă-ta n-ai fi putut s-o ucizi pentru a-și fi împărțit timpul între tine și tată. Dar pe asta - pe care o iubești - de ce nu?
