Bărbați anonimi care urăsc pisicile

Am bănuiala că bărbații ăștia - neiubind pisicile - țin cu tot dinadinsul să nu-și trădeze mama, imaginea despre mamă pe care o poartă-n ei ca pe-o relicvă = idealul matern. De obicei, în categoria pisicofobilor intră masculii exagerați, cei care refuză o viață întreagă să-și întâlnească (și să se împace cu) latura feminină, nespus de rușinați de nefireasca și împovărătoarea lor fixație la mă-sa.

Cu cât e bărbatul mai abitir bântuit de spectrul neîndurător al mamei prea iubitoare, cu atît mai ardentă nevoia lui de a-și exhiba masculinitatea de paradă.

Să stai mereu cu vigilența erectă, înțepenit pe niște poziții ofensive, bătăioase, în scopul nemărturisit de a-ți îndepărta din conștient atașamentul - pe care-l percepi ca jenant de muieresc - față de mamă (al cărei ideal de masculinitate imposibilă ți-a fost scris să-l împlinești).

Idealul de mascul insuflat mie de mamă e cel al grădinarului. Grădinarul iubitor de cărți, lectură, muzică. Omul ritmului pulsând pe tăcute. Omul ritmurilor interioare și-al indignării vulcanice, erupând cu te miri ce prilej.

Mă poartă gândul, nu știu de ce, la citatul ăsta din J. Franzen (Corecții): „Nu-și cunoscuse cu adevărat tatăl. Probabil, nimeni nu-l cunoscuse. Cu timiditatea, formalismul și crizele lui de furie tiranică, își apărase lumea interioară atât de feroce, că dacă îl iubeai, așa cum îl iubea ea, învățai că lucrul cel mai frumos pe care îl puteai face pentru el era să îi respecți intimitatea.”