Fiul visează cu tatăl mersul pe apă. Cât a fost copil, tatăl n-a reușit să-l învețe înotul și chiar a încercat! Urlam și imploram, speriat de înec, de moliciunea înfricoșătoare și prezumtiv ucigașă a apei. Despărțită-n două de trup, apa se dădea la o parte respectuoasă, gata să-l înghită. Trebuia să traverseze un râu.
Ca un exemplu incriminant la adresa lașității fiului, un șofer conducând o Dacie oarecare se aruncă fără a ezita în apele râului - mașina plutește, botul i se scufundă puțin la impact, dar omul și troaca traversează nevătămate pe celălalt mal.
Stau cu tata și dezbatem - o să trec, n-o să trec, ce știu e că până acum n-am prea înfruntat voluntar nici o apă în vis. În realitate, nici atât. Deci n-o să trec. Era mai sus un pod aruncat peste râu, dar „proba” majoră e luarea în piept a râului (răului) tăindu-i de-a curmezișul curenții.
Stăteau amândoi acolo, în neștire, tatăl & fiul, nu se judecau unul pe altul, fără idei și fără voință, așteptând o minune, ca Holograf.
Brusc, iată-mă sub apă plonjat în râu unde mă-ntâlnesc cu peștii privesc de jos lumea de sus prin lentila tulbure scufundat în apă doar cât să constat că-i apă, probabil într-o disperată (și de aceea, înduioșătoare) încercare de a o înțelege mai bine și de a mă înstăpâni nevrotic asupra ei prin înțelegere.
Christopher Bollas (Isteria): „Istericul își abandonează propriul sine, pentru a-l înlocui cu presupusul obiect al dorinței materne.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu