Aș vrea câteodată să (mă) povestesc, simt în mine bolborosind povestea, dar ceea ce-mi iese pe pix e pur și simplu deconstrucția critică a poveștii, părțile ei componente dezasamblate, nici măcar toate, câteva dintre ele, analiza lor de cele mai multe ori superficială, preocuparea excesivă pentru sintaxă, topică & punctuația corectă, destructurarea poveștii înainte chiar de a prinde cheag, mama dă viață, copilul (o) demontează, căci indivizii care au suspiciunea c-au fost tratați de mamă cu prea multă detașare afectivă se confruntă cu blocaje în a edifica ceva durabil, edificiul lor predilect e deconstrucția, se pot lua de mână cu cei prea cocoloșiți, extremele se ating, totul li se năruie, li se rupe, se deșiră, e necesar mai întâi să-și regăsească mama, s-o zidească în lucrarea lor - pentru ca munca să le fie înzestrată cu sens, întindere și trăinicie și să nu rămână la nivelul proiectului unei demolări controlate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu