Din superficiala pricină că eu îi văd mai aproape de felul în care sunt ei (și-i deconspir zgomotos ca atare) - posesivi, răuvoitori, geloși, manipulatori etc -, nu doar drăgălași, buni de apucat de bucuța obrazului, mi s-a dus vestea că nu mi-ar plăcea copiii.
Însă adevărul despre mine nu-i baș atât de simplu. Mi-s dragi copiii, dar mă (și) tem de ei (asta o s-o dezvolt altădată)! Probabil că o neîndestulătoare maturizare interioară mă „ajută” să-i înțeleg, să le ghicesc & anticipez intențiile disimulate, ca un insider, ca un spion lăsat (părăsit?) în spatele liniilor dușmane.
Copiii sunt, deopotrivă, răi și drăgălași, fiindcă se luptă pentru viața lor cu o înverșunare și-un farmec care anumitor adulți le lipsesc - pastramizați de întâlnirea repetată cu nonsensul.
Rămași convenabil împietriți în orbirea că copiii ar fi solari & angelici, unii nu (re)cunosc de fapt caracterul infantil, păstrând vederi romantice (sau, dacă vreți, baroce: priviri nevinovate, rotunjimi cărnoase, bucălare, aripioare de îngeri) despre acesta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu