Creațiune, greșeală, iubire, iertare. Religia creștină, frivol rezumată.
Unde iertarea este echivalentul veșniciei, sau calea către aceasta. O mică și îngăduită (îmi fie) metonimie.
Unde iubire = credință. Ori, rearanjat: creație, iubire, greșeală, iertare.
Toate cele patru sunt întrepătrunse și, ca urmare, interdependente - ușor de grupat în perechi de câte două.
Așadar, grupați-le: iubire + iertare merg minunat împreună. Iubirea iartă totul. Când nu mai iartă, înseamnă că nu mai este.
Creație + greșeală. A crea implică a greși (Creația este - vădit și poate că voit - imperfectă, perfectibilă), apoi - creația în sine greșește, comite propriile greșeli, e supusă greșelii (pentru că-i imperfectă).
Între creație și iertare se strecoară obligatoria (bine primita) căință. Iertarea alunecă și se instalează mai ușor într-un suflet rănit ce dă ascultare unei păreri de rău. Penitența prin recunoașterea răului făcut. Recunoașterea înseamnă mai mult decât o simplă ori elaborată, convențională, formulă de scuză.
Cu atât mai nobile, căința & iertarea arătate fără a fi fost cerute!
Uneori, a te reîntoarce este suficient pentru a fi iertat. Să te întorci fără proces, fără judecată, fără cuvinte. Intri și te așezi acolo unde obișnuiai să stai înainte. La locul tău. Îți reiei locul, ești la număr când se face apelul. Poți fi și singurul, poate fi și prea târziu. Posibil chiar să nu mai fie nimeni care să facă apelul. Să nu mai fi rămas nimeni pe când ai revenit (viața-i plină de locuri odată animate, acum pustii).
Tu tot te-ntorci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu