Îmi vine greu să citesc o carte, să stărui asupra ei sau să adorm cât timp mirosul excitant de cerneală tipografică - al celorlalte - iradiază dinspre noptieră, gâdilându-mi nările. Mirosul tiparului mă stârnește, îmi trezește compulsia de a-i căuta sursa, mintea mea știind instinctiv că acolo, la sursă, ar putea să se afle adevărul ficțiunii (sau al istoriei) de care sunt iremediabil obsedat.
Citind, respirând parfumul tipografic și pe cel al diverselor tipuri de hârtie, ceva mă cheamă să citesc mai mult, să caut, să răsfoiesc. Câteodată, mă limitez la a răsfoi în transă, fără să citesc, moment în care îmi dau seama încă o dată că relația mea cu tipăritura e una pur & simplu amoroasă, e perversă, că nu-mi doresc doar să aflu, ci și să ating, să privesc de la oarece distanță, să am, să posed, să acumulez, să-mi însușesc lucruri nemaiatinse, doar ale mele.
Hârtia deformându-mi-se sub atingerea caldă (și umedă) a degetelor și palmelor, se întinde, se ondulează, paginile se îndepărtează unele de altele înfierbântate, parcă temându-se că s-ar putea pierde pe sine în vertijul atracției, parcă știind că tot ce au mai bun la îndemână pentru a-și astâmpăra dorința ar fi să se frece unele de altele de vreme ce-s țintuite împreună în aceeași carte.
Până-n ziua în care un copil neastâmpărat, ireverențios cu cuvântul scris, dar din cale-afară de curios, va scăpa în bibliotecă și le va rupe cu voluptate, le va sfâșia, le va amesteca între ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu