Mai ieri, mama mă împușca în picior, glonțul ieșise, dar rana părea să se umfle, închizându-se asupra unei infecții. Astăzi, tatăl îmi tot ascunde cărțile pe care le așezasem preventiv în jurul meu, zidul de cărți, pe pat, poate pentru a ațipi puțin, poate pentru a mă ocupa cu altceva. Le înhăță cu-o ostilitate neascunsă, erau romanele lui Ferrante, unul câte unul, reușind să le adune înapoi în cutia lor de origine.
La ultima carte, încep să strig la el până îmi pierd suflul, încerc să strig, de fapt, fiindcă n-aveam aer destul cât să pot da glas nedumeririi și supărării mele.
El se îndepărta deja în zare, s-a mai întors o dată, furios, înspre mine, probabil fiindcă îmi auzise gândurile și păru atunci că se va întoarce ca să ne confruntăm, dar nu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu