Cred că am început s-o citesc pe Elena Ferrante din cauza (nu mulțumită!) lui Dan C. Mihăilescu. Încă își ținea una dintre emisiunile sale tv cu recomandări de lecturi. Omul (altfel, reținut, conservator) părea atât de entuziasmat, încât am comandat aproape imediat cartea. „Noroc” că era la reduceri și că am cumpărat doar 2 sau 3 volume (parcă-s 4, nu?). Seria respectivă s-a dovedit a fi, însă, literatură „de consum”, o telenovelă bine scrisă, siropoasă, neverosimilă și ușor lacrimogenă. La mijlocul celui de-al doilea volum, am abandonat: am simțit că mușcasem dintr-o bucată mare și grețoasă de unt ce refuza să mi se topească-n gură sau să se lase înghițită.
Citind, deci, presupusa ego-ficțiune a pseudonimei Ferrante, gândeam ca orice real pasionat de lectură, nu fără o anumită neplăcere: oare chiar poate fi cineva atât de umil povestindu-și viața? Să fi existând, oare, umilință nefalsificată în imboldul resimțit de cineva de a-și scrie și publica autobiografia?
N-o fi însuși gândul ascuns că ai putea stârni interesul (sau compasiunea) altora o probă de egolatrie? Necesară, de altfel, oricărui scriitor. Cum ai putea ieși din tine în alt chip, scriind pentru a fi citit, dacă nu împins de conștiința & mândria propriilor calități?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu