Mi-aș revedea satul copilăriei, de nu m-ar reține teama de ruina și dezastrul de acolo. N-aș ști cum să le fac față. Ar trebui să mă pregătesc în vreun fel și s-o fac, că doar n-am de gând să amân la nesfârșit încercarea asta un pic deznădăjduită de a o reînnoda cu originile. De a-nțelege de unde (pro)vin și, mai ales, de ce am plecat.
Să dorm, să-mi tihnească, să mă trezesc cu ridurile întinse cu fierul de călcat - odihnit & înfrumusețat.
Elixirul morții. Claustrare. Foșnet și frunze moarte. Noaptea, în miezul zilei. Cocoțat în pat sau ghemuit în cel mai întunecos ungher al casei. Ziua, amânată. Viața, amânată.
Să-mi scoți viața pe nas, să-ți număr pașii, să-mi filmezi în ascuns gestica prin lentila minții. Râgâielile, îmbrăcămintea. Da-urile, nu-urile.
Întrebările ce mă fac mai puțin liber (compulsia de a le pune) îmi fură puțin câte puțin din libertate. Îmi strică zile oricum degradate. Îmi împut zilele. Mi le putrezesc.
Cumpărat cândva confesiunea literară a lui L.D. Teodorovici (Cel care cheamă câinii) despre limfaticul ce-l măcinase, dar nu am curajul să încep s-o citesc. Mi-e groază.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu