E atâta zgomot pe stradă încât nu pot auzi dacă se apropie sau nu furtuna (ce tot stă să-nceapă de câteva ore)! Larmă sterilă, de oameni mulțumiți cu ei înșiși. Zero, conexiunea mea cu natura în orașul ăsta. Am pierdut demult semnele după care-i puteam ghici altădată ritmurile și capriciile. Nu, nu le-am pierdut - ele au devenit de necitit.
Mi-ar fi îndeajuns o curte mică, închisă asupra mea, cu multă vegetație forțându-i limitele, ca să pot restabili contactul cu cosmosul copilăriei mele (acum - departe, străin).
Să studiez ramurile, să pot consulta periodic cerul, să notez în gând circulația aerului, direcția norilor, apariția mugurilor, să percep întorcând obrazul venirea sigură a primăverii, intrarea în toamnă, o seară lungă și caldă, o zi de iarnă neobișnuit de caldă, adică o sărbătoare a vieții, o promisiune în plină împietrire.
Zile întregi par amurguri nesfârșite. Ieși din casă îmbrăcat ca pentru potop, dar constați că-i, de fapt, senin și doar cerul era murdar, îngust și mai departe decât îl știusem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu