Mihai I Rege

N'importe quoi

 Fac orice ca să nu fac nimic. Fac orice altceva decât ar trebui. Mă risipesc în mici îndeletniciri ce nu-s făptuiri propriu-zise. Și care amână ceea ce s-ar cuveni să fac. Ce anume „s-ar cuveni” să fac - nu știu. Altceva! Ceva semnificativ, cu urmări memorabile-n timp. Ceva din care să-mi pot extrage nutrienți mai încolo, în sezonul pustiu. Un rând scris, o revizuire de text, un mix, pus la cale cu drag și patimă.

*

Am început să-ndur aproape religios scurtele clipe de foame dinaintea meselor - un sentiment dietetic, o penitență medic(in)ală. Prelungind senzația de foame, amânând ora mesei, am impresia asta magică că fac să scadă, fără efort fizic, osânza adunată în jurul mijlocului.

*

În notațiile personale, ai zice că am un ego de copil de grădiniță/clase primare. Fără a fi binecuvântat cu imaginația vârstei respective. Imaginația mea are mereu nevoie de infuzia de real. E ancorată în real. Pornește neapărat de la realitate. Nu-i o imaginație astronomică, ci microscopică, obsedată de detaliu, exagerarea amănuntelor până la disoluție. Un big bang pe invers.

Rareori, mai plictisit ca-n vacanța de iarnă

 Eu însumi aleg să păstrez distanța, dar atunci când nu sunt „cooptat” pun la suflet. Mă simt lăsat pe dinafară și, realmente, sunt lăsat pe dinafară, fiindcă ăsta-i semnalul pe care-l propag: că vreau să fiu lăsat în pace, întru izolarea mea. Unde izolarea mea = teama și dorința de mai multă apropiere, plus nepriceperea de a mă apropia, rămânând, într-o oarecare măsură, și protejat.

*

Sunt prea în vârstă pentru a fi ecologist.

*

Tot întors pe dos m-am trezit. Când am auzit rugăciunea rostită ortodoxește de la megafonul musulman din turla bisericii, tocmai mă răsucisem pe partea ailaltă, cea favorabilă, și parcă mă păștea promisiunea unui somn în sfârșit bun, dulce, de zori. Toată firea era deja dezmorțită, prin urmare nu făceam decât să mă amăgesc ca să-mi netezesc dezamăgirea de a fi trebuit să mă scol și să trec la treabă. Noroc că-s acasă.

*

Astăzi, am nădejdea c-o să ies în calea a tot ceea ce va să vie cu o mai mare stăpânire de sine. Să nu mai percep fiece nouă „sarcină” ca pe o insultă, ca pe un afront, ca pe un chin ce, pasămite, m-ar lua de la a întreprinde ceva mai folositor (or, lăsând la o parte perspectiva lecturii, n-am planuri mărețe).

*

„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește!” (Per Olov Enquist - Cartea parabolelor)

Cea mai frumoasă față a zilei

 În tramvaiul de după-amiază, o fată slăbănoagă, destul de necrescută (ca să evit minionă), salopetă de blugi, picioare lucioase, lăsate pradă privirii cu-o indiferență nejucată, totul începea cu uvertura nu mai lată de-o palmă deasupra genunchilor, și le tot atingea, nu senzual - părea nerăbdătoare, ușor nervoasă, dar și senină, se uita-n jur cu îndrăzneală, m-a privit, cu buzele ei nerușinat de groase, mușcate, umflate, roșii. Ochii mari, genele lungi, grele, periate în grabă, firimituri de rimel ieftin, sfidând toamna din pădurea aia deasă, încă neexploatată.

Așezată cumva provizoriu pe scaun, în așa fel încât părea oricând pregătită să țâșnească. Degetele ei - înroșite înspre unghiile roase scurt - subțiri, de fetiță, deși nu mai era.

Cea mai frumoasă față a zilei.

Nesimțite

Învelitoare de telefon cu gaură-n spate, ca să se vadă bine logo-ul firmei producătoare.

Într-un târziu, pe nesimțite, mi-am revenit în fire. Apa, banana, ciocolata, ceaiul de tei. O altă zi s-a scurs.

Am condus (l)atent, am alimentat, plătit, înjurat, absorbit picioare minuscule, mari, înguste, degete bronzate până-n albul ochilor.

Pe acoperiș, chiar când să pornesc, îi văd pe doi, cuplu, se sărutau cu patimă în deșertul parcării, atât de în văzul lumii încât păreau ascunși, fata avea brațele înălțate să-i cuprindă lui gâtul. 

Înălțate, nu încolăcite, le ținea drepte, își unise palmele la câțiva cm de ceafa lui, în abandon. Te implor, nu fi trist. Unde „fi” avea doi „i”...

De ce nu mă săruți? Te sărut! Dar de ce nu mă săruți niciodată fără să-mi ceri voie să mă săruți?

Am încetinit, ca să-i mai admir câteva secunde.

Putinidioți din toate țările, uimiți-vă!

Après plus de vingt ans de règne, le bilan de Poutine est désastreux. Pas pour ses finances personnelles : grâce aux oligarques qu’il ponctionne, comme dans tout système mafieux, il est peut-être l’homme le plus riche de la planète. Mais, malgré ses abondantes ressources naturelles, son pauvre pays figure au 65 ^e rang du classement international des PIB par habitant, en valeur nominale, à peu près dix fois moins que l’Irlande ou la Suisse, sept fois moins que les États-Unis, quatre fois moins que la France (1). 

1. Données du Fonds monétaire international (FMI) pour 2021.

C’est notre lâcheté qui pousse au crime Poutine et Erdogan, par Franz-Olivier Giesbert @LePoint

RO - normalitatea ieșită din comun

 Să vedem proaspăt renovatul Parc Central din Timișoara. Nimic deosebit, nimic ieșit din comun. Normalitate. Normalitatea este - în continuare - o stare ieșită din comun în RO. Adică, o stradă fără fisuri, o șosea complet recondiționată, cap-coadă (normalitatea ar fi peticirea ei), vânzători și chelneri amabili, politicieni deștepți și școliți (sau invers), cărora să le (re)iasă prin pori educația odată cu transpirația. Astea, și multe altele, sunt foarte rar întâlnite, ca exemple de normalitate românească.

Așa că, n-am mers să constat normalitatea. Intrarea în comun a unui loc public, destinat călcării în picioare (sau căcării din picioare): parcul. Totul e în regulă, urmele zecilor de ani de comunism sunt la locul lor - vii, intangibile, nedemolabile, parte a identității locului (și a noastră).

O dictatură nu vine niciodată singură

Une autocratie est souvent une délégation et un crime semi-collectif. « Disons-le franchement : il n’y a pas de dictateur plus sanguinaire que le peuple ; seule la main sévère mais juste du chef peut en tempérer la fureur ».

Une dictature ne vient pas au monde esseulée, mais avec l’incarnation rageuse de la moitié (sinon plus) d’un peuple sortant rajeunie de la fontaine de ses rancunes. Et si la statistique fantasmée est fausse, elle n’a pas besoin d’être vraie pour servir : la majorité est plus nombreuse que la totalité en politique.

Un Poutine n’arrive jamais seul, par Kamel Daoud @LePoint

 Majoritatea (cetățenilor) e, la început, complice, apoi devine victimă - și o merită!

Dărăbuțe

 Singura zi în care încrederea în mine însumi urcă până la cote normale este cea în care mă tund (și, poate, ziua ce-i urmează). Nu durează, dar urcă. Și sunt bine așa, tuns, plimbându-mă fără rost, până trece efectul și-mi trebuie, apoi, alt stimulent.

Lumina stranie, dinaintea ploii. Aer încărcat de galben, aer gălbui, gălbenuș. Aerul e lapte de pasăre. Dacă pasărea s-ar apuca să „dea” lapte, l-ar face din ouă moi, nefierte.

Soarele a apus, aerul s-a încărcat de lumină, mult după apusul soarelui, citim ca-n palmă.

Plouă necontenit de niște ore, ne-am trezit cu ploaia (așteptată), aerul - mai respirabil. Ploaia ce mântuiește, estompând (și) zgomotul făcut de mașini.

Ce este de preferat: un rom posibil contrafăcut sau o țuică „naturală” de prune? Se spune, mai ales, țuică de prună. Un semn de adorație cvasi-religioasă. Pruna abundenței. Înmulțirea țuicii. Căci n-ai cum să faci țuică dintr-una bucată prună.

De ce la Timișoara?

 De ce am binevoit să vin în Timișoara acum mai bine de un deceniu? Ca să nu fiu la Ineu, în primul rând. Și, pe de altă parte, ca să încerc „să-mi fac un rost”, să sui viața la un anumit nivel, să pot trăi după niște „standarde”, mai apropiate de gusturile și obsesiunile personale. Mai aproape de botul calului, dacă nu de pula lui.

În peste un deceniu, nici un prieten nou (sau doar unul) - pare ceva serios. Uneori, trec și luni până schimbăm o vorbă. Nu ne vedem, nu ieșim. Asta te poate pune pe gânduri, deși am senzația că nu sunt un caz unic. Totuși, am cunoscut unii inși mai sălbatici decât mine, mai din topor, care-și apropie în continuare oameni, n-au ales să stea încremeniți cu fața către un trecut idilizat, irecuperabil, în care, de la distanța asta, toți cei de atunci părem foarte bine, beneficiari ai tinereții veșnice.

Minimul har de a te apropia și, mai important, de a păstra o apropiere. De a o cultiva.

Un om pe care să-l pot suna neanunțat și căruia să-i îngădui să mă sune spontan, în drum spre centru sau spre un alt „obiectiv” în care, cuibăriți, am putea petrece niște timp împreună.

Cioran, Caiete/1965

 „Aștept o vizită. Aș da orice ca să nu aibă loc. Ce puține sunt ființele pe care le poți aștepta fără gânduri ascunse și fără groază.”

megyés

 Am avut parte din belșug de toată colecția zoomorfă de vecini guralimbi. Administratoarea plângăcioasă, blonda panicoasă, cu voce de profesoară single (nu reușește, nici nu încearcă, să vorbească altfel decât tare), bătrâna de deasupra, cu mersul ei neîncetat, apăsat, și frecarea mobilelor de podea, cu descuiatul și încuiatul de 3x al fiecărei încuietori, foca cântăreață, întorcându-se de la lucru și zăbovind, cum se cade, la o discuție prelungită în casa scării, fata necioplită a blondei-cu-voce-tare, alergând pe scară ca un sac, cu tropăieli de băiețoi, de aia zic că-i necioplită, în rest, știe saluta, a dresat-o mă-sa că numai așa răzbați în lume, fata mea (ești fată, nu?).

În sfârșit, mașinile accelerate nervos în îngustimea străzii ăsteia, strecurându-se cu viteză printre alte două șiruri de mașini oprite de-o parte și de alta a carosabilului cu sens unic.

Păcănitul interfonului la fiecare deschidere & închidere, vecini trăgând câte o fugă până acasă pe timpul serviciului (bănuiesc), scurt moment de oarece acalmie - abia după miezul nopții, mult după 12 noaptea.

Oboseala și melancolia iritată mă fac să le percep pe toate amplificat. E aceeași larmă poluantă pentru orice psihic, o suport de 9 ani în blocul ăsta, la parter.

Caietele altora

 Pornind de la lectura „Caietelor...” lui Liiceanu - starea aceea umorală specifică duminicii, pe care ne-am obișnuit s-o numim plictis, este, de fapt, o groază mută, e împietrirea - soață bună a groazei de ziua de luni. E o stare de doliu pentru sfârșitul sfârșitului de săptămână, zilele libere, și reamintirea obligației de a munci ca să ne câștigăm pâinea. Niciodată nu-s mai conștient ca duminica de infecta trebuință de a munci for a living.

Aproape o veșnicie

 Scame și smocuri de suflet flutură pe toate cărările bătute de pașii mei, prinse în ciulini, în sânziene, în tufele de zmeură, în pânzele de păianjen nevăzute. În ochii marmotelor, am rămas eu. Un trecător. Doar muntele nu mă va ține minte. El n-are memorie. E prea măreț și autosuficient. Cu toate că, la rândul său, ros de ape, de ghețari și vânt. Trecător și el, la o scară mult mai mare - aproape o veșnicie.

Evaziune

 „Consum un efort nespus în ordonarea gândurilor, care nu are, poate, nici o valoare.” (L.Wittgenstein - Însemnări)

Mi se sfâșie puțin sufletul de fiecare dată când trebuie să plec dintr-o casă provizorie, de la o gazdă despre care sunt mereu înclinat să ignor că și-a deschis, de fapt, ușa pentru a câștiga un ban. Mă atașez afectiv de casa plătită (mai ceva) ca de casa mea. Și apoi, foarte greu mă desprind. Ceva din mine rămâne (al) locului. Ceva ce mi-aș dori să regăsesc odată cu o nouă și improbabilă vizită. Ce anume m-ar mai putea readuce aici? Acum, numai nostalgia. Și nu nemaivăzutul.

Dincolo de munți și deasupra lor zăbovește o lumină lăptoasă ce le dă contur cât să-i poți modela mintal fără greș după forma lor din timpul zilei. E zece seara. Munții nu dorm.

Răcoarea e dintre cele ce hăituiesc, nu te poți instala confortabil în ea. Tragi hoțește câteva fumuri din țigara abia aprinsă, te muți nerăbdător de pe un picior pe altul și o arunci nefumată, ca să intri zgribulit în străina și primitoarea cameră de hotel.

Grupuri teroriste

 Plimbându-mă, am fost întru totul prezent în pașii mei, astăzi, dar și prins în conversații idioate, contraargumentări ostenitoare, pentru surzi, m-am lăsat confiscat de ele, m-am lăsat frustrat de felul cum au decurs, de lipsa lor de sens & de scop. Nu-i nici un câștig în a încerca să ai dreptate într-o falsă dezbatere purtată pe social media.

Schimburi de răutăți, eschive și aluzii răutăcioase. Răutatea pasivă - transformată într-o zeamă lungă, dar la fel de otrăvitoare - specifică milenialului și generației Z. Plus, ignorarea voită, ignorarea ca ultimă strategie de exit. Grupurile-s făcute să te tortureze. 

Sunt grupuri cu potențial sadic, terorist. Asta - dacă ai așteptări deosebite din direcția lor sau dacă nu reușești să te complaci doar în obișnuitul schimb, aproape inofensiv, cu însușiri somnifere, de link-uri, de fotografii luate de pe net, meme-uri, trucaje stângaci făcute, de care lumea s-a obișnuit să râdă cu superioritate, pentru că-s despre sărmani, proști, neinstruiți, țigani.

Mici plăceri

 Să mănânc o zmeură sălbatică, savurând-o cu ochii închiși. O frăguță ce abia că se-nalță de la sol, ascunsă de frunza ei. Să văd o veveriță, o marmotă ce mă fac să surâd instantaneu și să mă simt plin de-o afecțiune părintească, universală. Încheierea lecturii unei cărți. Un vis bogat. Un somn bun, fără soporific. Urcarea unei înălțimi, a unui deal, a muntelui, privind cu teamă în hău. Golul vindecător pe care munții mari și tăcuți îl iscă în mine. Revenirea la proporții rezonabile a ego-ului, la bunul-simț al propriei dimensiuni. La limitele omenești ale propriilor dimensiuni. Plantele, inflorescențele ce răsar ori apar în locuri și-n condiții, ai zice, imposibile.

Pagină albă, în cinstea densității & discreției ploii

 A plouat în șoaptă, cum se pare că se obișnuiește pe aici, adesea, întețindu-se, îndemnându-se singură, perdea semistrăvezie de mari picături. Totuși, nu se aude când stropii ating suprafețele. Totul, din nou, ud. Plimbarea plănuită, nu știu ce se va alege de ea.

În ce măsură a ține în mână, preț de o lectură, un volum gros ca Lanark îmi exersează și fortifică mușchii încheieturilor și ai antebrațelor? Mă edific, încet și sigur, privitor la cărțile de peste 500 de pagini - sunt prea mult! Ultima sută e un chin și cred că ține în mare măsură de sadismul (egocentrismul?) autorului faptul că nu i-a pus punct mai repede.

Priviți din mașini

Dacă-i privim cu stăruință, oamenii care conduc automobile arată un pic ridicol. Stând în fund, cu un aer dezabuzat sau, dimpotrivă, cu o poză bine gândită, îndelung exersată dinainte, ținând monarhic volanul în mâini sau o mână uitată pe schimbătorul de viteze. L-am surprins pe unul îmbrățișând tandru cu palma cotiera moale din dreapta lui. Era singur în mașină, cum sunt mulți alții, de altfel. Cum sunt și eu, în mare parte a timpului..

Așteptând ca dobitocii în trafic (pe cine faci tu dobitoc?) ori gonind ca apucații, deși nu-i grăbește nimeni, nu se grăbesc nicăieri, dar accelerează. E un paradox: ăștia adoră să se afle în mașină, dar în egală măsură par să-și dorească și să ajungă repede unde au treabă. Nu dau semne că ar fi conștienți că ajungând mai rapid la destinație petrec, de fapt, mai puțin timp în acea mașină în care adoră să petreacă atâta timp încât, de fericire că-s la volan, apasă accelerația și sosesc mai devreme, iar apoi sunt frustrați că acum ce mai e de făcut și abia așteaptă să se ivească o altă treabă pentru care e nevoie să folosească mașina ca să ajungă cu iuțeală și acolo și dacă s-ar putea să nu fie niciodată obligați să se dea jos, ci să fie alimentați din mers, să doarmă la volan, să se cace și să se împlinească sexual la volan! Pentru ce durată? Una care să nu se sfârșească în veci.

Nefericirea programată

 Suntem posesivi, înciudați, distructivi cu ceea ce ni se refuză. Sau cu ceea ce ne pare nouă că ni se refuză (ne este sustras plăcerii imediate).

Un nefericit de copil, țipând la maică-sa cu o furie ce o prefigurează pe cea a adultului care (copilul de azi) va fi cândva.

Când au tăcut păsările

 N-am băgat de seamă când anume au tăcut păsările. Sau, mai precis, abia azi am remarcat, or ele tăceau deja de multă vreme. Dar nu pot stabili cu exactitate care-i ziua în care păsările au tăcut. E liniște, din partea lor. Vara s-a derulat ca un covor aspru de iută. Cum îl aveam noi pe cel de la D., trăgând de existența lui ani de zile.

Îmi era rușine cu covorul acela (verde cu gri alburiu și ciucuri). Îi aranjam ciucurii cu mâna și cu piciorul, pe fiecare individual, înainte să primim oaspeți. Tare-mi mai era rușine cu casa noastră, cu felul în care arăta. Nu am cum să știu dacă și cei care ne vizitau o vedeau cu aceiași ochi critici. Sărăcia și înapoierea predominau. Erau comune. Cu toate astea, o iubeam! Se poate să-ți fie jenă cu ceea ce iubești? Se pare că da. Mie sigur mi-a fost.

La fel și casa din I. O vreme, de bine de rău, interiorul arătase într-un fel. Să zicem că ținuse pasul cu vremurile. Apoi, începuse să se ruineze una sau alta. Rulourile, de exemplu. Nimeni nu mai repara nimic. Casa suferea de depresie. Nu țin minte ce alt scop aveau zilele. Nu eram chiar atât de săraci. Nepăsarea și alte „priorități”. Vaca. Recoltele (infime!). Strânsul lor și-al fânului. Te-ai fi mirat ce mai apărea. Numai confortul era mereu amânat.

Short alignment

 Conflictele cu ceilalți înăcresc viața. Tot ce nu-ți merge cu cineva îți aduce aminte și îți răscolește tot ce nu ți-a mers vreodată, în general. Neîmplinirile din prezent, mari sau minore, sunt în mod subteran legate de mai vechile neîmpliniri de la care ele (cele de acum) preiau încărcătură otrăvită.

Vaca prin labirint

 Prozele autorilor români suferă acut de inautenticitate. În dialoguri, în relatări, în gânduri, personajele nu au vocabularul, fluxul ideatic specifice condiției „clasei” lor, ci pe acelea ale scriitorului. Cum ar veni, dacă scriitorul nu-și mai încape în piele de inteligent ce e, până și „proștii” săi ficționali ies inteligenți. Scriitorul român neexperimentat sau cel mediocru e bolnav - nediagnosticat - de inteligentism. Prozele sale vor fi mereu populate numai, cel mult, cu proști deștepți, din cauză că autorul este prea complexat și superstițios (unde mai pui și senzația de impostură ce-l bântuie) ca să conceadă că fiecare dintre noi traversează frecvent și unele episoade de prostie, naivitate, lene intelectuală.

Ioana Nicolaie (ca Radu Vancu, în altă parte) scrie despre semiruralii din Transilvania în Cartea Reghinei. Gândurile și vorbele Reghinei, dar și ale altor personaje, sunt tributare - cu toate acestea - unui ghiveci de regionalisme asezonate cu vocabular de bază, adunate de peste tot (din țară). Un țăran ardelean din Bistrița, pot spune cu certitudine, n-ar fi zis în veci „serile” în loc de „seara”: „serile, abia aștepta să-i mai citesc” (virgula de după serile eu am pus-o, nu era acolo în original). La fel, „flăcău”? În Ardeal, se spune „fecior”, „ficior”.

Dacă tot te apuci să scrii despre chestii cu „vână” etnică, bine localizate regional, geografic, te scremi să te documentezi! Fie scrii în totalitate ca din mintea unui semi-țăran ardelean al anilor '50, fie scrii - cinstit - ca tine, cel/cea de azi.

Ioanei Nicolaie, deși ardeleancă, îi iese prin toți porii bucureștenismul de împrumut care a însiropat-o temeinic, cu trecerea anilor.

Gândirea magică

Deși citim în Anul gândirii magice* o carte despre doliu, inteligența copleșitoare a autoarei conferă o tonalitate de oțel “vocii” de povestitoare a lui Joan Didion (așadar, în ciuda așteptărilor lacrimogene). Autocompătimirea leșios-lirică este evitată cu o pedantă grijă. Tentația gândirii magice, însă, nu...

Asta, pe lângă înclinația omenească înspre morbid, te determină - ca cititor - să aștepți în continuare (să tânjești după) alte și alte detalii despre durerea pierderii; te surprinzi dorindu-ți ca spovedania lui Didion să nu se mai sfârșească.

Ca Anne Gisleson în Iscoditorii, dar înaintea ei, Didion se apropie de sursa suferinței făcând ocoluri concentrice - o spirală precaută a rememorării. Precaută, și ca să nu doară prea tare, dar și ca să nu încheie prea curând construcția altarului memoriei. Durata este văzută aici ca un cuvenit omagiu.

Fiind o intelectuală, trăind mult timp în vecinătatea “artei nepieritoare”, pentru a învăța “cum se suferă”, odată singură, lui Joan Didion nu-i rămâne decât să facă apel la referințe livrești. Oscilează între exhibarea sentimentelor, emoțiilor (care îi pare indecentă) și apelul - poate exagerat - la citate din cărți (chemate să vorbească în numele său).

Rezultă un eseu memorialistic frumos și scrâșnit scris, unde lacrimile sunt disimulate, cum am pomenit, prin recursul la citate (chiar autocitări), la frazele scurte, eliptice, oțelite, parcă neșlefuite, la repetițiile mantrice, ce aproape că se preschimbă în rugăciuni. Neputința chinuitoare de a se ruga...

Cartea, una dintre cele mai bune (dintre puținele existente) despre doliu, nu beneficiază de cea mai “dreaptă” traducere. Traducătoarea a comis, pe alocuri, un fel de românească ușor englezită (atât ca lexic, cât și ca topică a frazei).

___________________

* Joan Didion, Anul gândirii magice, Pandora M

Hausfrau - poziția bipedă

 Numai femei în vârstă, astăzi, pe străzi. Ora femeilor scăpătate, mame de familie, bucătărese de familie, slujitoare obediente la altarul familiei - unde bărbații lor, sacerdoții, preoțesc cu-o morgă de capi ai bisericii.

Lichidul lubric, expandat de la forma zgârcită a unei linii ca o semilună la câtamai pata.

Nu foarte în vârstă, femeile, totuși. Își permiteau, încă, să-și dezgolească picioarele, primele trei sferturi din luingimea picioarelor, care arată onorabil, netede și ferme de la umblatul pe jos după provizii și de la cât de mult stau în picioare în bucătărie.

Picioare ce stau în picioare.

Oare câte alte picioare se-ncurcă printre ele, venind să caute ce e de mâncare azi prin oale, ce miroase atât de bine? Păi, nu este acasă acolo unde miroase bine? Ba e! A mâncare miroase, a mamă, a câinele ud al familiei. A picioare împuțite, ale tuturor, desigur, pantofii îngrămădiți în hol. Dar sunt picioarele lor, ale celor dragi. Doar n-o să și le taie că put!

Femei cu părul tuns tot mai scurt - practic, lejer -, dar vopsit, vopsit acasă, ieftin, în baie. Până la urmă, se vor și tunde singure. Unele frizuri ale femeilor care au fost tinere în anii '80 chiar așa arată, ca tunse acasă, cu cuțitul cel bun, de carne. Apoi, fasonate cu ăla de pâine, zimțat, devenit nefolositor de când ți-o feliază ăștia sau o cumperi gata feliată. Freze feliate.

Și fețele lor! Dacă, văzute din spate, unele dintre aceste femei încă reprezintă câte ceva trupește, chipul este altceva - de neabătut din drumul său către masculinizare.

Anonim

Îi recunoașteți cu ușurință pe anonimi: ei sunt mereu în trecere. Orașul e doar un coridor pentru ei, dați-le pace.

Cum pășim nevăzuți

 Totul constă în a păși cât mai natural, în felul ăsta îți cresc șansele de a nu fi văzut. Dar cu cât calculezi mai mult firescul pașilor tăi, cu atât pășești mai conștient de tine, mai țeapăn, te împiedici și cazi, scapi ceva din mână, atragi căcatul unui porumbel etc și s-a dus naibii discreția, ai pierdut ocazia unui perfect incognito, trecând pe lângă terasele ticsite de zoaiele umane ce n-au alt lucru decât să se zgâiască după cine trece (așa cum ai face-o și tu, cu ochii măriți) și să dea note. Note de trecere.

Burțile de bere, lungimea și luciul cracilor, cutele ca niște zâmbete, acolo unde fesa se întâlnește cu coapsa, X-ul picioarelor, amploarea pectoralilor și balada ar putea continua.

Câteodată, îți iese totuși. Umbli cu ochii mijiți și, astfel, ceea ce nu vezi nu te vede.

În urma ta, replicile bănuite ca..., nu le poți decât bănui, nu le auzi, nu înregistrezi vizual chipurile, grimasele, mișcarea buzelor, rânjetul ce precede gura de bere de după o poantă răutăcioasă, țuguierea buzelor în căutarea paiului din limonada cu pepene.

Nu te vede nimeni, și apoi, lucrurile astea au o anumită perioadă (determinată) de incubație, pot ieși din ele pui ce iau forma câte unui te-am văzut trecând prin Unirii, erai cu totul absorbit, ascuns pe după fumul ochelarilor de soare ori lipit de cucoana virtuală care-ți pășea grațios alături. Am zis, inițial, să te strig, dar era prea mult zgomot, era lume, ți-am dat un beep pe telefon, dar n-ai avut nici o reacție. Telefonul tău e mereu închis. Sau, cum spuneam, erai complet absorbit în actul de a păși degajat, neobservat.

Cred că te-am văzut în Unirii. Treceai. Erai cu. Erai fără. Păreai grăbit. Te furișai, sperând să scapi vederii oricui, nerecunoscut de tot publicul neocupat, deversat pe la mese.

Suferința ca spectacol

 Ar fi preferabil ca suferința însăși să poarte toată însemnătatea, nu spectacolul ei, nici felul cum asiști (și reacționezi?) tu, străinul, la ea. Durerea, părerea de rău ce urmează imediat unei reacții pripite (chiar dacă îndreptățită în miezul său) sunt cele care ar trebui să-ți confiște toată atenția, fireasca dorință de reparație. Și actul în sine al reparației.

Dar ce tentant este să captezi bunăvoința altora, suferind - dimpotrivă - cu public, sub ochii lui, validat în năduful tău, susținut, de ce nu?, cu ropote de aplauze și cu suspine compătimitoare. Numărând contabilicește clipele pe care eu, publicul, le rup de la mine și ți le acord ție.

Ineu, toamna

Îmi place mult cum vine toamna la Ineu. Încet, drăgăstos, insinuant, trist - ca oriunde, dar nu atât de trist încât să-ți vină a-ți pune capăt zilelor. Are și un sunet al ei, abia perceptibil, dar ușor de recunoscut, toamna ineuană.

Suntem uzați, dar încă sexy. Irosim ultimii ani de rodire. O facem cu maximă inconștiență. Și de bunăvoie. Inconștiența bunăvoitoare. Ce alt nume să fi găsit?

Fericirea altuia, nefericirea ta

 Te pui în calea fericirii cuiva la care ai ținut sau care a însemnat ceva pentru tine, fiindcă să constați că-și poate vedea de viață fără sughițuri, fără sincope, te insultă, te rănește, îți leagă picioarele unul de celălalt, ca ale vitelor lăsate „libere” pe izlaz, la păscut. Cu gleznele legate.

Dragostea și recunoștința față de părinți se pot manifesta și-n felul ăsta: pentru tată, citesc; pentru mamă, gătesc și mă îngrijesc să am plante în casă. Când câte una moare - de moarte bună sau atacată de pisică -, o înlocuiesc. Primul raft trebuie să fie mereu plin.

„A fi înseamnă a fi perceput”

 Iată-mă, chinuindu-mă să fiu perceput, pentru a simți că exist. De ani buni (decenii), mă străduiesc să fiu în ochii unora (și-ai altora). N-am alte ambiții. Asta-i „cariera” mea.

Mai întâi, cum am mai spus, am ieșit din mine prin dans (desigur, spre marele amuzament al ineuoților plesnind de prejudecăți, unii dintre ei - prieteni), apoi prin efectele (dorite ori nedorite ale) seducției și, mai la urmă, am descoperit ce bun surogat este scrisul pentru cele două, în absența lor. De fapt, nu un surogat - o întregire, un pas, un alt pas (dublu) înăuntrul și-n afara mea.

Perceput, iubit, urât, disprețuit, dar conturat în ochii celorlalți. Scandalizând, revendicând și ocupându-mi spațiul, luându-l cu de-a sila - când era necesar. Numeroase locuri însușite cu de-a sila, în anii ăștia, însă nu suficiente, nu încât să mă fi ajutat să pătrund mai molcom în antecamera bătrâneții.

Căutat - iubit - consternez - înșel așteptări - dezamăgesc. Ocazional, mai și mulțumesc. Minunez.

Nicolaie, Ioana

 Cumpărasem în 2019 un roman al Ioanei Nicolaie, pe vremea aceea - cel mai recent: Cartea Reghinei. Am făcut-o pentru a mă lămuri cât de îndreptățite sunt menajamentele (=lipsa de exigență critică) cu care îi sunt întâmpinate cărțile: elogii, cuvinte mari, diafane, vorbiri ca despre un înger, ca despre o autoare din cale-afară de fragilă, pe care ai putea-o sparge cu un dezacord cât de mic.

Părerile despre fiecare carte a sa sunt unanim pozitive, debordând de o „epitetică” uneori indigestă. Or, părerea mea e că zace un oarece suspect în chestia asta, suficient de suspect încât să-mi fi stârnit mie curiozitatea și să mă mâie să-mi cheltuiesc banii, cumpărând volumul din Librăria Humanitas, cu preț întreg și autograf.

Efigia copleșitoare a lui M. Cărtărescu o „protejează” - fără voia scriitorului sau a dumneaei - pe I.N. de orice recenzie obiectivă. Nu-i bănuiesc pe cei doi că impun ceva cuiva. Nu! Este vorba, strict, despre o înclinație cât se poate de „naturală”, voluntară, a paraziților lingăi literari de prin puținele reviste de profil încă-n viață - ploconeala benevolă, mâinile ce spală alte mâini, chiar cu forța, în speranța că și alte mâini le vor spăla pe ele.

Cri

 Se aude un greieraș. Nu-s sigur în ce măsură e real sau pus de Netflix să mă distreze. Cine mai stă să facă deosebirea, în zilele noastre? Ce înseamnă, de fapt, „zilele noastre”? În mod cert, pentru mine nu astea sunt „zilele mele”. Le-am avut altcândva, în alte împrejurări.

N-ar mai trebui să-mi fie atât de frică de cuvinte. Să le rostesc, să le scriu (înainte să devină violente și isterice), să mi le însușesc, să le apăr - dacă-i nevoie. Fiecare cuvânt afirmat și rămas nepedepsit e un teritoriu câștigat (constat, uneori, că) definitiv. Fiecare cuvânt înfipt în realitate e o redută, un fort. Un cap de pod. O cucerire convertită-n avanpost.

Moaște

 Pelerinii îmi ating, împingându-se cu evlavie, piciorul stâng, papucul de bronz cu care artistul sculptor m-a încălțat sau bocancul de drumeț salvator de suflete. Vârful încălțării e, de aceea, mai gălbui, lustruit, restul mi-e verde, coclit. Piciorul stâng, cel dinspre inimă.

Mă uit în sus la tine, surâzi reținut - maică superioară. Puterea exemplului propriu te-mbată.

Hai, că suntem faini așa - cu cireșe pe după urechi. Vorbind chestii în care nu investim mutual. Fonduri. Ori investim, dar prea amortizăm. Hm. Amortizor. Surdină. Mișc din buze și nu te pricepi să mi le citești.

Identifici mai ales conjuncțiile, prepozițiile - ceea ce nu ajută deloc hermeneuticii textului. Amuzament redus. Zâmbete căznite. Glume atât de calculate, încât rostirea lor te face să tușești.

Îți amintești cum este atunci când hotărăști să tragi nevrotic de câte o înfrângere, nerecunoscând-o, doar-doar s-o fi transformând (printr-o minune) în victorie sau în altceva, cu un alt nume, mai puțin deprimant? Pur și simplu, nu te poți opri.

Mai ceva decât o mie de cuvinte

 Plonjăm direct în miezul acelor clipe în care se întâmplă ca tăcerea să fie, de fapt, abținere, iar abținerea să devină mai grăitoare ca orice prin limba ei mută. Tăcerile ne ies întotdeauna bine, iar punctuația minutelor ce trec le asigură curgerea, discursivitatea. Înapoia tăcerilor, se pitesc uneori reproșuri atât de brutale încât, eliberate, ar putea conduce la agresiune fizică.

Terifianta tăcere, cu surâsul ei tăios și simularea meduzantă a nepăsării (dinaintea răbufnirii). Cuvintele țâșnesc aspre, expulzate din guri, expeditive, împovărate cu strădania de a juca indiferența sau detașarea, neimplicarea.

Se instaurează regimul tăcerii-ce-apasă, fură vlaga balsamică a cuvintelor și le reamorsează, transformându-le în proiectile sau dinamită.

Resemnatul viu. Umoristul înfrânt. Și muchia aceea de pe care se poate aluneca fie în conflictul ranchiunos, deschis, fie-n mucilagiile inactivate ale organelor reproducătoare.

Cel mai lesne e să taci mâlc când te simți adorat. Ați văzut vreodată statui lustruite, sfinți imortalizați ai bisericii, care să pălăvrăgească? Linse, unse, lustruite cu buzele, cu frunțile acide, cu degetele căutătorilor de minuni facile. Atingi muțenia pietrei, a osului sau a metalului și te mântuiești.

În jurul cozii

 Această mișcare circulară, această ușoare înstrăinare ce reînvie senzația de nou început, cu toate că știm aproape totul unii despre alții, această regăsire tot mai epuizantă, cu suflu greoi, dar atât de intensă ca sentiment. Sentimentație = sedimentarea sentimentelor. Răscolirea acestora, odată cu mareele. Firul e tot mai lung, labirintul - tot mai larg, ni se pare că suntem liberi și de capul nostru în încâlceala lui indescifrabilă. Uităm că suntem prizonieri, spațiul ne dă senzația dezlegării.

Carver, Catedrala

Splendidă carte! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze & ovații pentru traducător - Horia Florian Popescu.

Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure, iar dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc (impresii care copleșesc lectura scrierilor românilor contemporani, alterând-o). Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că ești chiar tu cel care o scrie (o născocește) în timp ce o citești.

Realismul lui Raymond Carver e atât de pregnant, dar și discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de alertă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.

Cum poți scrie atât de curgător și cum poți să știi că acest lucru va răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am văzut un volum de proză scurtă scris de vreun român într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari chiar și pe unii scriitori americani cu R. Carver, dar…

Cum poate cineva să scrie atât de bine, iar valoarea operei sale să fie atât de lesne “transferabilă” într-o limbă de împrumut? Repet asta ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, să acumuleze o asemenea concentrare de inteligență, un atât de acut spirit de observație pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?

Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele - toate sunt dispuse întocmai componentelor unui ceasornic elvețian.

Literatura nu constă doar în a excreta un text, profitând că tocmai ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai gândești și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat - aviz ție, românașule!

Mă declar fascinat! Despre ce vorbim când vorbim… a lui R. Carver nu m-a încântat la fel, trebuie s-o spun.

Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.

P.S. Țin să lămuresc că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea izbitoare, care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai senzația, uneori, că pentru ai noștri e mai important, decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți, clicul elegant al tastaturii MacBook-ului procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, la terasă, cu acel MacBook (sunt câțiva care au și scris despre asta!). Talent s-ar găsi, dar în prea multe dăți el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun așa cum îți iese din prima încercare).

Regina

Cum să fii mascul (fragmente)

 Fără îndoială, trăim o epocă a aflării în vorbă. De spaima unei tăceri ce ar putea invita la primejdioasă introspecție, toată omenirea vorbește incontinent. Se sună, răspund la telefon cu prețul accidentului rutier, oricând, oriunde, la orice oră. Toți echivalează a fi sunat, a fi căutat cu a fi important. A vorbi cu a conta.

Dacă ești bărbat (în devenire) și umbli prin ploaie, vorbești tare, iar stropii te vor ocoli. Ploaia se-nchină, traiectoria picăturilor se curbează, tu pășești printre stropi, plouă în șoaptă, din respect pentru cât de bărbat ești (pe cale să devii) tu.

Un Ove pe nume bărbat

 „Un bărbat pe nume Ove” de F. Backman = casual reading. În românește, lectură ușoară(?). Ușurică. Ca la fată „frumușică” - mai mult decât drăguță, dar nu sufocant de frumoasă. Că doar n-o să traducem „lectură întâmplătoare”, ca în casual sex.

Stă un jenesaisquoi în titlurile unor cărți, în felul cum „sună” numele autorilor, în tiparul ales pentru coperte - din care un ochi atent și exersat poate „desprinde” cu destulă ușurință că am dat peste o carte „de (larg) consum”. Casual, deci.

În jurul lui Ove, mă-nvârtesc de ceva timp. O iau din raft, o evaluez, îi pipăi cauciucarea, porozitatea galbenă a hârtiei. Dar tot nu m-am hotărât s-o cumpăr. A contat și din ce direcții am primit recomandările de lectură. Și asta m-a ținut departe de Backman. Știi, de multe ori, venind de la anumite persoane (în rest, de încredere, bine intenționate), recomandările pot avea efectul invers (sau opus). Nu că persoanele alea n-ar fi cititori de încredere ori avizați. Dar, nu rareori, sunt cititori rămași prizonieri ai unui anumit gen de cărți - undeva la granița dintre „consum” și marea literatură. Între cartea de metrou și aceea de citit cu pixu-n mână.

Așadar, F. Backman - plăceri vinovate. Intermezzo între două cărți mai solicitante intelectual. Nu că m-aș justifica, mi-am „asumat” lectura asta. Totuși, prin aceste notații încerc să alung senzația că pierd timpul ori că stagnez cu „marea listă” de lecturi, citind despre Ove.

„Ci pentru că trecuse ceva timp de când cineva îi amintise diferența dintre a fi rău pentru că ești nevoit și a fi rău pentru că poți.” (F.B.)

Sf Simplitate

 Notez astea întins în hamacul meu preponderent albastru. De aici, de la prea mult albastru, scrisul ăsta strâmb, într-o rână. Mă gândesc la ce-i mai bun pe lume. La sacrificiile ce ți se cer și doar ca să guști firimituri din ce e mai bun pe lume. Relaxarea fără cuvinte, întins în hamac, la deal, în cântec de păsări și cicade, o gleznă moderat orbitoare, un schimb de priviri susținute.

Miroase a friptură, miroase a clisă friptă, oare de la ceapa asta care mi-a încolțit în geantă, s-o fi făcut numai stând în pungă, e aproape insuportabil de cald afară. Muzica își vede de treaba ei, cântând din boxa portabilă, via telefon - tehnologia vremii pe care o trăim. Altădată, era nevoie să venim la Deal căptușiți cu baterii R20, ce se găseau cu dificultate și durau puțin. Priză, la Deal - o raritate.

Antichități: casete audio, CD player, casetofon. În prezent, bătălia se dă pentru semnalul 4G, ca să „bată” Spotify-ul până la locul cu distracția. Mult spus - Spotify la Ineu, acum cad deja în avangardă, căci YouTube este tărâmul promis al manelelor, întrerupte oportun de publicitate.

Zgânduri

 Ce fac acum (și citind cartea asta despre bărbați incapabili - sau nevoitori, s-a gândit cineva? - de angajament afectiv pe termen lung) e să scurm și să zgândăr reziduurile în căutarea de unghere încă mocninde pentru a mă vedea pe mine într-o lumină cât mai naturală, atâta lumină câtă pot duce într-o zi fără să cad în pseudo-depresie sau în autodenigrare. Lumina crudă pe care s-o pot stinge când doresc sau când n-o mai pot îndura.

Idiortodoxia

"Triste et en colère. J’avais 8 ans quand la fatwa a été émise contre Salman Rushdie. Et à ma grande tristesse il me semble que, depuis, l’islamisme a gagné, dans beaucoup de pays, la bataille culturelle. Le conservatisme, la bigoterie, la haine du corps, la fausse vertu gangrènent nos sociétés et étouffent les désirs de liberté." 

LEÏLA SLIMANI, Le Point, 18.08.2022

Cedarea unor teritorii

Măgulite că sunt dorite, unele femei cedează și ajung în pat cu pretendentul, indiferent de calitatea lui umană. Orgoliul ușor de gâdilat - probabil, reversul unui complex de inferioritate nerezolvat - le determină să consimtă și să cedeze. Nu presupusele „merite” ale celui care le curtează. Simplul fapt că au stârnit atenția cuiva îl „face” pe acela atrăgător în ochii lor. M-a plăcut „din prima” atât de mult încât toate defectele lui s-au dizolvat sub impresia pe care mi-a provocat-o simplul fapt de a mă simți dorită de el.

Nu-i exclus ca teoria de mai sus să „funcționeze” și-n cazul unor bărbați.

Menu à la carte

 Chiar și atunci când fac lucrurile ca la carte, mă tem că răzbate dinspre mine faptul că nu-s tocmai convins, mai mult - sunt neconvingător, poate artificial, poate subliniez exagerat că „am făcut lucrurile cum trebuia”, încât însăși acea exagerare atrage în mod nedorit atenția și le trage unora semnalul de alarmă că poate aș vrea să fiu oprit din ceea ce încerc să fac, să mă oprească cineva, să mă oprești tu și să-mi dai liber, văzând bine ce mult mă chinuie să fiu comme il faut, cum e așteptat - carevasăzică, și cât de contra naturii mele este acest lucru.

Te iubesc, pentru că (știu că o să) mă părăsești

 Autosabotorul plânge des de propria-i milă. Nu ezită să folosească asta și pentru a seduce, pentru a se înconjura de un fum mitic, ademenitor. Bărbatul „vulnerabil”, cu suflet prăpăstios. Ai putea să nu-l iubești sau să nu-ți dorești să-l ajuți, chiar iubind și-n locul lui, iubindu-te în el pe tine, salvatoarea lui? Asta-i capcana în care te atrage să cazi.

Sună a bipolaritate. Nu extremă. Dar e acolo, prezentă, mârâind surd din culise.

Contribuția ta nu e neglijabilă. Ești o bună purtătoare de ecou. Clopot pentru limba mea lovind mai tare sau mai sensibil în pereții tăi. Rezonezi la vibrația limbii mele, primești mesajul. Clopotul își iubește limba, tu îl vei iubi cu termen dat (de expirare, vezi capacul).

Izbita

 Am avut cândva, pentru scurtă vreme, o petite copine care spunea mereu: al meu tată, a noastră casă, emfaze de genul ăsta - de poet român repartizat ca prof într-un oraș mic, periferic - pentru care îmi venea să-i sparg, romantic, gura.

Taraba cu dezgust

 Rămân acasă, confuz și indispus de nesomn, noaptea compromisă, pus pe harță, scriu compulsiv și ostil, pentru a mă debarasa de frustrare, aștept reacții: râs, șoc, scandalizare - orice replică ar fi bine primită. Vreau să zgudui și să le provoc ranchiuna; intolerant și lipsit de empatie cu prostia, sunt ursuzul de profesie.

Vreau să le stârnesc respingerea și fascinația aia bolnăvicioasă ce te determină să revii la locul carnagiului, la sursa dezgustului, s-o caute din nou - groaza de a citi, oripilarea - să nu se poată dezlipi, dependenți de plăcuta oroare pe care o resimt.

Scrisul ca blazon

Cărți interesante. Memoriile lui Anne Bentoiu. Știi, doar, ce mult îmi place să citesc memorii scrise în acea limbă română - curată, nestânjenitor de prețioasă, plastică și elastică, dar și atât de elegantă! Limba asta din cale-afară de plăcută lecturii era haina invizibilă, marcă a demnității, ce le rămăsese de purtat marilor familii dezmoștenite de staliniști. Era semnul lor distinctiv, legiunea lor de onoare.

Io a n a dark

 Sunt un arc întins. O drâmbă. Un fierăstrău arcuit, la care cineva priceput, un virtuoz, ar putea cânta ori s-ar putea tăia, neglijent, pe când ar încerca să cânte la mine, curbându-mă melodic.

Clipele, nu prea numeroase, de liniște deplină, petrecute-n hamac, la deal, plutind în bere, deasupra noroiului clipocind vaginal ca o mlaștină disimulată de buruienile grase. Bineînțeles că nici acolo n-am parte de pace pentru mult timp.

Copiii devin îngrozitori, din cauză că făcătorii lor nu se ocupă de ei, ci doar zac prin preajmă, dorindu-și sau cerând să fie lăsați în pace, le interzic una-alta din gură, le spun ce să facă și ce nu, fără să-și mute fundul de pe scaune. Or copiii nu execută ce vrei tu decât dacă faci bine și te ridici de unde șezi, implicându-te cu convingere.

Ordinea naturală

Dincolo de încălzirea globală, de politica de dreapta sau de stânga, adevărata problemă a individului uman este situarea lui într-o relație. Cum intră și, mai ales, cum rămâne și cum iese de acolo. Războaie, ecologism isteric, problema identității sexuale sunt căcat mumificat față de nepriceperea noastră de a fi într-o relație, față de neștiința de a ieși integri psihic dintr-o familie (de origine), de a deveni, de a individua...

Repauzare

"Tout le malheur des hommes vient d’une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre."

Blaise Pascal

Cules târziu, după culcare

 Luna trecută, cândva, am cumpărat primul vin pe care - abia acum bag de seamă - scria că-i cules în zori. Când, de obicei, vinicerii se laudă cu culesul târziu, la te miri ce ore înaintate.

Am traversat un tunel cu ploaie deasă și înnorări accentuate, cum li se spune în jargon. Pare să iasă acum soarele, dar cerul arată mai mult ca văzut din oala ce clocotește și de pe care cineva a ridicat temporar capacul.

B.V. avea un fel de a-mi spune dumneavoastră care, în loc să mă facă să mă simt bătrân, mă onora. Îmi aducea aminte de adresarea reverențioasă a lui a.l.ș., pe acest blog.

O privighetoare și-a încercat talentul în parcul din spate, cântând puternic, dar șovăielnic-intermitent, de parcă nu se putea hotărî dacă să-și desfășoare trilul obișnuit sau să-și caute o altă scenă, intimidată fiind de fluieratul zeflemitor al mierlelor.

Sacul și profanul

 N-am avut niciodată, în mod serios (tu ai scrie la modul serios), pretenția de a schimba ceva. Lumea. Mă bucur, tac sau deplâng ceea ce văd, anticipez, exagerez. Nu vreau să construiesc nimic - o „școală”, un „curent de gândire”... Vreau doar o casă la Deal - un living-bucătărie și un dormitor cu baie. O terasă îngustă, întinsă pe sub geamuri - cerdac.

Să-mi scriu jurnalul, să (sur)prind în el o pasăre, o frunză, o seară de vară, luna lui mai, un țipăt vesel de copil, un plânset, o durere-n suflet, o îngrijorare (că îmbătrânim). Să mă indignez liber, să râd de cine poftesc, să dau pagina, să schimb cerneala. Să regret că n-am știut iubi mai bine.

Sunt atât de puține lucrurile pe care le respect. Oamenii-s și mai puțini. Și, de reținut: majoritatea (îmi) sunt străini. Cunoscuți doar prin faptele și operele lor. În rest, nu prețuiesc mai pe nimeni. Nici nu urăsc. În locul urii, simt cel mult repulsie și fireasca dorință de a păstra distanța. 

Sacrul nu ține de pământesc. În afară de libertate, nimic din ceea ce-i omenesc nu e sacru pentru mine. Steag, națiune, etnie, demografie, „valori” tradiționale = delir trist.

Caut tovarăș de pahar care-i capabil să tacă & să vadă-n jur

 La un pahar, nu sufăr mai mult de o oră filosofiile aride, ideile fără picioare, extrase din cărți, respingerile sau aprobările pătimaș-definitive, ireconciliabile, ale unor varii teme și subiecte, nu pot tolera lozinci, discursuri, conferințe, monoloage. Pot concede să fiu parte a unui dialog lejer pe care îmi rezerv oricând dreptul de a-l sabota, dizolva sau deturna cu glume, calambururi, măscări.

Să crezi că, la o bere în oraș - amestecați și noi printre atâția tineri frumoși, și ce dacă-s ei naivi și superficiali, cruzi, ușor stupizi, sub nivelul tău? - e mai potrivit să dezbați frenetic, orbit și fără repaos lumea și viața, cu pretenția că spui ceva epocal, care, pesemne, va avea efect inclusiv asupra vitezei rotației terestre - îmi face literalmente greață și nu mai pot, apoi, scăpa de senzația asta timp de luni de zile, ca dovadă că și astăzi mă regăsesc încă sub imperiul ei.

Astfel, consider igienic (cu vârsta, acest cuvânt apare tot mai des în vocabulare) să vă evit pe voi - toți cei care-mi împuiați capul. N-o faceți întotdeauna cu scopul de a mă convinge de dreptatea voastră, bineînțeles, imuabilă, ci din incapacitatea voastră de a mai și tăcea (dracului). De a considera un subiect închis sau măcar pus, o vreme, la păstrare.

Plecăciune liniștii și bucuriei tihnite la vederea frumuseții ce populează și împodobește strada! Astea fac, de multe ori, cât un raft de cărți.

Colecționarul de coase

 Nu pisălogi, nu persoane cu opinii ferme, monolitice, care să nu știe ce-i tăcerea și care să mă agite și mai și, în plus, dându-mi noi ocazii pentru a purta (în cap) dialoguri închipuite, de unul singur, după plecarea lor.

Dacă aș dori să mă aflu printre oameni acum, ar fi ca să savurăm împreună niște muzică, să ascultăm ceva (greierii) sau pe cineva (un solist, o trupă, un conferențiar, un greier), nu unii pe alții, ci toți pe cineva, nu discuții înveninate de criticism, nu rătăciri păguboase prin nemulțumiri interminabile.

Singurul sport de echipă ce merită participarea mea este acela de a colecționa - pe retină - chipuri sau trupuri frumoase. Alături de un prieten. Nu vreau să mă lamentez, nu vreau să aud lamentații, înfierări, mofturi. Mă intoxică să asist la răzgândiri subite, bătălii cu meniuri sau cu chelneri indolenți. Nu vreau să las trecând o frumusețe pe care s-o observ doar eu, iar partenerul meu de pahar să fie mult prea absorbit de sine, prins în monologul lui înăcrit, pentru a deveni părtașul efemerei mele admirații. Am obosit de voi, Narcișilor!

Nu vreau decât să ascult muzică, să vorbesc neserios și să admir, distant, frumusețea. Așa că, ai putea să mai taci naibii din gura aia ce-ți macină masturbatoriu vorbele!

Timpul trece, ridurile se instalează

 Viața reală este, de fapt, evaziunea din lumea cărților. Ochii încearcă să urmărească linia frazei din povestirea asta a lui Alice Munro, dar, peste ceea ce citesc în paginile ei, năvălește neinvitată viața - bădărănește, ostilă, fără să fi sunat înainte. Viața nu scrie sms-uri de avertizare, nu trimite cărți de vizită.

Povestirile lui Munro îmi par prea lungi pentru ceea ce mi-aș fi dorit eu acum - adică, mai mult pastile, proze de cel mult patru pagini, cu final în suspensie etc. Dar o să continui cu cartea asta - Prea multă fericire - fiindcă-mi place, mă ține în ea înainte să termin, nu mă lasă să ies, să mă extrag, până nu-i dau și ultima picătură a fervorii mele de cititor împătimit.

Mai parcurg câteva pagini, mă opresc și mai notez câte ceva. De multe ori, o fac în mijlocul unei povestiri, ceea ce n-aș recomanda nimănui. Lectura înaintează anevoios, dar cum eu nu prea citesc policier sau thriller-e de la editura TREI, n-am cum să termin câte una pe zi.

De ce

 Poate pentru a evita buzna anumitor gânduri și frânturi de amintiri, poate pentru a mă liniști mai rapid decât respirând meditativ, în lotus, cu vârfurile degetelor strânse-n mănunchi.

Gustul tău

 Oamenii ies de la muncă, îmi trec pe sub ferestre și vorbesc - sună pe cineva, ca să nu tacă, să-și umple golul din creiere, ieșind și mergând spre casă, de la muncă.

După ce ton insuportabil de nazal au când vorbesc, aș zice că bărbații unguri fie obișnuiesc să plângă ca să-și convingă unguroaicele să și-o tragă cu ei, fie le bat, le silesc, le șantajează, li se agață de picioare, implorându-le să se fută cu ei.

Știi că, după aia, aș regreta dacă te-aș transforma înapoi - din bărbat, în femeie. Dacă te-aș dezhuma de unde te afli și am reîncepe să umblăm unul cu picioarele celuilalt, încurcate, ude, lipicioase. pe linoleum.

Vacanța - o definiție

 M-am trezit și n-am știut că e sâmbătă (până am aflat „pe surse”). Un prim semn al sentimentului de vacanță (de care m-aș fi vrut copleșit, dar nu-s). Aveam în mine, altădată, starea aceea de urgență, ce mă mâna să vreau să programez, să fac un plan pe zile, din cauza tâmpitei impresii că, în caz contrar, voi pierde ceva esențial. Dar esențialul stă ascuns în calm, în bien-être, în felul cum mă las prins în clipa de față. Nu în așteptarea continuă, epuizantă, a următoarei clipe.

Vacanța este și far niente. E tocmai absența orarului, a alergării sterile de colo-colo. Este lenevire, golirea minții, trăirea momentului, ieșirea din veșnica anticipare anxioasă, instalarea confortabilă acolo unde te afli. Oriunde m-aș afla.

Vacanța ar trebui să fie, de fapt, mai mult o stare decât un loc. Să colectezi câteva episoade de golire completă a minții, ca un somn treaz, ca o igienizare psihică. O excreție tihnită. Fără mult zgomot.

Mă-ta

 Tei înfloriți, nunți. Fete mirosinde, dând iama prin cărți.

Într-o lume care s-a obișnuit ca, pe stradă, să stea cu ochii-n telefon, aruncarea cu privirea ar putea primi nebănuinte valențe (și efecte). Adică, cei care se simt priviți (și încântați de asta) i-ar putea răsplăti pe privitori în vreun fel. A privi viața trecând pe lângă tine ar putea deveni o tendință, ceva cool, un fel de galanterie nevinovată, de la distanță, semn de considerațiune.

Viața - întruchipată de cei care trec și care se lasă răsfrânți în ochii și-n plăcerea mea de a-i privi gratuit, de a mă bucura de vederea lor, neprimind în schimb altă răsplată decât bucuria asta (de frumos).

Ochii, ascunși în spatele ochelarilor de soare. Pot privi pe oricine, mă pot uita încotro mi-e poftă. Cel mai bun camuflaj. Mă uit și la mă-ta sau la fiică-ta, dacă așa doresc, iar tu n-o să ai nici cea mai mică idee despre asta! Timiditatea se topește. Infatuat, insolent sau, cel puțin, fără teama de a înfrunta lumea. Din ochi.

Părul Venerei*

 „Știu că acum urmează trei valuri anemice, fără putere. Iar apoi al meu, al patrulea, cel menit - o să se adune, o să se umfle, o să ajungă la piciorul meu, o să-mi ia degetele în gură și o să-mi gâdile călcâiul cu nisipul.”

           *Mihail Șișkin

L-am avansat pe Șișkin în capul listei mele de lecturi în așteptare, fiindcă nu mai citisem ceva de el și trebuia să... Cred că i-am auzit pe Mitoș & Iulian pomenindu-l la Guerrilla, într-o emisiune mai veche, de Război. Bine, ei se puteau extazia, uneori, la orice, însă cu Șișkin am riscat și-am câștigat. Ar fi fost o mare pierdere să nu mă fi întâlnit cu el. E fascinant! Să fi citit mai înainte, totuși, un interviu cu el în Dilema veche? Amintiri false?

Fascinant! Nu știu precis „despre ce” e cartea asta. E despre vieți, despre viață.

Amigdalita lui Jane

 O să mă mai iubești ca atunci când am avut amigdalită. Cu variațiunea: o să mă mai iubești vreodată așa cum m-ai iubit când aveam amigdalită? Ca s-o privim din toate unghiurile.

Degetele piciorușelor le sunt albite de frig. Și zbârcite de apă. Nu s-ar fi gândit că va ploua atât.

Laba piciorului stâng e feminină, la tine. Pusă lângă laba piciorului drept și privite amândouă de sus, dau de știre despre arătarea unui trup de femeie.

Sfârrr

 În filmele pudice, important e să poziționezi brațul în așa fel încât sânii partenerei de platou să nu se zărească. Nu în întregime. Sfârcurile, mai ales! Se poate dezveli ditamai țâța, dar nu și sfârcul. Sfârcul e tabu. E ca și cum ai avea voie să vezi degetele cuiva, dar nu și unghiile. N-am înțeles niciodată de ce taman sfârcul face sânul de rușine. Fără sfârc, sânul „cuprinde” cam 98% din volum. Așadar, poți să te zgâiești la 98% dintr-un sân și nu-i nici o problemă cât timp nu intră sfârcul în scenă?

Porunca a paișpea: să nu îmbrățișezi!

 Ce am înțeles eu din ziua de ieri? Că-i minunat să îmbrățișezi - chiar și scurt (Iulia Gorzo. Marius Chivu, Mircea Ivănescu ar fi scris „la modul scurt”?), nesuculent. Derutezi, spargi ghețuri, apropii, încânți, surprinzi. Nu ai putea trăi fără a unge niște relații. O mână ușor strânsă pe brațul cuiva (sau a altcuiva, pe al tău), o lovitură de pumn simulată, o vorbă, o glumă pentru fiecare, niște minute acordate cui se întinde la vorbă cu mine. Vrei să te-ntinzi cu mine? La vorbă. Toate, cu măsură, nimic sărit din norme, cât să facem să alunece cu bine (cât mai bine) ziua către ora 17.

Decepția face bine

În cazul în care, trecând printr-o decepție amoroasă (sau, mai vag spus, relațională), te vezi nevoit să mergi la psihoterapie pentru a putea să „funcționezi” din nou, să te pui pe picioare, este foarte probabil că trebuia să fi făcut psihoterapie cu mult înainte de acea decepție.

Precum curentul ce te trage la urechi, dinți sau ovare doar dacă suferi de o „condiție medicală” prealabilă, nediagnosticată, dezamăgirea din amor nu pune la pământ decât persoana deja vulnerabilă, șchiopătândă psihic.

Urme

 Ne întâlnim cu anul trecut. Ne ascundem în cort, cu mănușile de bicicletă bine trase pe mâini și cu pompa de saltea în gură.

O mașină cu buci nervoase, în pantaloni scurți de trening. Pot fi și pijamale. Mașinile din zilele noastre nu mai au nici o rușine.

Henry Miller: „Când citeam o carte și dădeam peste un pasaj care mă impresiona, închideam cartea pe loc și mă duceam să fac o plimbare. Uram gândul că mă apropiam de sfârșitul unei cărți bune. Lungeam lectura cât puteam, puricam cartea, întârziam inevitabilul, atât cât îmi stătea în putință. Dar întotdeauna când întâlneam un pasaj mare întrerupeam lectura. Ieșeam în stradă, fie ploaie, vânt, grindină, zăpadă sau gheață, și rumegam îmbucătura; poți să te îmbuibi atât de mult cu spiritul altuia, încât să-ți fie literalmente teamă că faci explozie.”

Spicuiri, întredeschideri de ochi

 „Partenera este motivată să accepte abuzul - căci depune eforturi pentru a rămâne în sinele său încrezător - nu din teama de abuzul fizic (...), ci, mai degrabă din cauza nevoilor sale extreme de dependență de partnerul său. Dacă îl pierde, ca obiect stabilizator pentru eul ei nedezvoltat, va crește posibilitatea colapsului sentimentului de sine.”

„Dacă victima ar fi într-adevăr terifiată de actul violent, eliminând factorii intrapsihici, ea l-ar părăsi pe cel care a maltratat-o chiar după primul episod de violență fizică. În realitate, victima se teme că s-ar putea întâmpla o și mai mare catastrofă dacă se separă de cel care o maltratează.”

David P. Celani - Iluzia iubirii, TREI

daemonium meridianum

 Scutere între genunchi, ochi etrusci împerecheați, privind unul către celălalt, ochi mari, apropiați, împungându-se reciproc cu genele.

Nesimțire și machism în trafic, nu te miri că italiencele erau celebre pentru mândra lor mustață și pentru fruntea brăzdată de o singură sprânceană, unită la rădăcina nasului.

Tâmple înguste, longobarde, întinderi orbitoare de piele măslinie, bătrâni spilcuiți ca niciunde în lume, bărbați vârstnici trași ca prin inel, costumați șic, cu ziarul obligatoriu la subțioară.

Zâmbete de marketing, mai credibile ca-n alte părți, aproape personale, aproape sincere și aproape spontane. Și-un pahar din lichiorul acela grețos, dulce și gros - limoncello.

Vin bun, povestitor neîntrecut și vin slab, subțire, de băut până seara târziu, ca pe-o apă de ploaie.

Casa de împrumut, devenind acasă.

Fete care au crescut sânilor, sâni care au crescut tenișilor converse.

Istoria omenirii meridionale în sosul de paste (Mare Nostrum sau Mare Internum - așa numeau romanii Mediterana, leagănul civilizației europene și-al celei mai bune dintre „bucătării”), istorie între dinți, spălată înainte de fiece culcare, gust bun, burți bolborosinde. Formă fizică și somn greu, ce cade drăgăstos asupră-mi din înaltul tavanului. Digestie ca ceasul.

Gălăgie, mofturi de tineri italieni îndestulați, protestând împotriva a orice. Clișeizarea protestului, generalizarea nonconformismului. În haine, în postură, în argou, în ridicarea de grozăvire sterilă a vocii. Inabilitatea pentru șoaptă sau discreție.

O vinovăție inconștientă a prea îndestulării.

Case care mă fac să mă opresc

 Sunt un vechi-născut, am venit acasă pe jos; folosind mașina, am păstrat în stare excelentă pantofii. Am uitat cum e să te doară degetele mari de la picioare de la umblat, cum e să vrei să-ți arunci hainele la gunoi deîndată ce ajungi acasă ori să intri la duș îmbrăcat, din cauză că te simți - și chiar ești - năclăit, îmbâcsit.

Vile, spărturi în gard, mozaic de soare & frunze, cer adânc. Case în care m-aș opri să locuiesc, îmi imaginez cum e să apăs clanța, după ce descui, și să intru la mine în răcoarea cu aromă familiară, puțin stătută, a căminului.

Miroase a lac de mobilă demodată, a somn, a noapte, a piele, a gânduri multe, lipite de pereți, impregnate în toți porii, lacrimi, întrebări rostite țipând. Întrebări pentru sine. Sunt ziduri între oameni. Sunt ape de netraversat. Nici măcar țipetele de ajutor ale celuilalt n-ajung câteodată la noi. Suntem departe.

Furnici, pânze de păianjen, un fir de păr căzut din breton îmi gâdilă o nară, scot ochelarii, vreau să-l dau la o parte, pentru o clipă reușesc.

Mame sau femeicarearputeafimame, prezentându-și blugii rupți, savant sfâșiați în genunchii cu vedere la pistrui, așa cum se poartă, și cele două șanțuri săpate în pielea frunții, între ochi, dar frumusețe, dar bine, dar viu, vietate „incoruptibilă” privind drept înainte.

„Are să trebuiască să mă scol” (Kafka, Jurnal)

 Din anxietate, mi-am făcut zid (idol) de cărți, ridicat de-a stânga tatălui. Când nu le scot din raft pentru a parcurge frenetic, deanpicioarelea, o pagină sau două, le aduc pe noptieră unde zac stivuite deja în două turnuri. Aduc (și apoi plec cu) altele, le așez la loc, neterminate.

Odată cu apropierea zilei reîntoarcerii la muncă, parcă a sporit și frecvența acestor răsfoiri compulsive și înălțimea turnurilor de pe noptieră. Și visul apocaliptic.

Cu ochii mijiți, greu să-i țin deschiși, urmăream îngrijorat furtuna galbenă de nisip ce amenința să se apropie dinspre orizont (apus?).

Mă fascinează apocalipsa de când mă știu, ca pe cel cu fobie de înălțime - hăul de care se teme. Fiecare fobie este și o puternică atracție înspre ceea ce te înspăimântă. Fațete opuse, aceeași monedă. Atâta doar că spaima este mai puternică și mai conștientă (nu și sursa ei) decât dorința de a privi (de a te arunca) în hău. Pe aceea, conștiința se străduiește s-o păstreze la mare taină. E „nepotrivită”. Și-i greu de conceput (că ți-ai dori răul).

Grasu'

 Grasul are principii, n-are complexe. S-a trezit implicat într-o relație deschisă, cam fără voia lui (cum i se poate întâmpla oricărui disperat), și își face mult prea multe griji ca să-și poată pune, nestingherit, în practică capacitatea de a agăța femei - pe care, totuși, are însușirea de a le atrage.

Se blochează, se răzgândește, se oprește, meduzat de perspectiva succesului. Se retrage acasă, cam răvășit, cu îndoiala-n suflet. Oferă un cunilingus umil, nu (suntem lăsați să) vedem dacă a fost unul bun, dar refuză să fie supt. Pași mici. Ezitări. Se păstrează, investindu-și magic „castitatea”, pentru venerata-i soție, care - dimpotrivă - nu se păstrează deloc pentru el.

În adâncul lui, este un mare fidel. Dar nu din motivul că ar fi un onest înnăscut. E un fidel conjunctural. Se teme s-o piardă. Și ar vrea să-i fie și ea exact la fel, însă e prea laș ca să i-o ceară. I-o sugerează prin impotența și ocolișurile sale indescifrabile.

Gaudeanus

 Zi de plictis, lentoare și lehamite la muncă. Ploi cu soare, învolburări din senin, ploi tolerante. Vegetație în exces, praf alungat. Persoane care nu există nici măcar în visele erotice.

Descindere la târguldecarte, mă aleg cu - surpriză - niște cărți, cumpărate aproape în fugă, cu teama-n suflet că alte cărți ar putea să mă ispitească, dacă aș deschide ochii prea larg. Nu i-am deschis, nu le-am văzut.

Pisici, strâmtori, mușchi cambrați, vâlvoi, roșu, rotund, glume și un card care a intrat în grevă fără contact. Cheltuiesc pe cărți jumătate de rezervor de benzină. Antunes, coperte de psi lipite de retină. accente de Cluj, accente de București, „domni” prost crescuți, care nu cumpără niciodată, dar stau lipiți de tejghele și obstrucționează - de la o vârstă, pentru unii, ăsta devine un scop al vieții. Răsfoiesc cu aere de mari știutori, soțiile - umile în umbra lor, răsfoiesc ca să fie văzuți, pleacă cu mâna-n cur. Impozanți și găunoși.

Feteșism

 Gleznele ei ar putea umbla goale & perfect solitare, faruri în noapte, călăuzind înspre rătăcire, pierzanie, des-suflețire. Albe, reci, selenare, subțiratice, osoase la atingere, despuiate, luminând nestingherit, scăpând de sub camuflajul sezonului rece - e anul gleznelor!

Cu-o mai mare repeziciune se apropie vara, luată parcă pe sus de parada gleznelor. Gleznele-s promisiunea picioarelor minuțios pedicurate - prequel, trailer, teaser. Trebuie s-o recunoști.

Învârtoșat de-o pereche de glezne - altfel, banală, obișnuită, neunicată; de unde, de neunde, femeile își procură glezna albă de sezon și se lasă pășite de ea, în pereche cu cealaltă gleznă albă de sezon, metonimic, fetișist.

RaveNation

 Amintirea party-ului nostru de la Deal mi s-a prelins aseară-n suflet. Lume. Răcoare. În aer liber, sunetul ce răzbătea până departe, cum între pereți n-o va face niciodată. De fapt, frumusețea clipelor tocmai trăite se vede numai prin ochii mei. Ceilalți nu vor fi niciodată atât de pătrunși cum sunt eu. Sărăcia mărturiilor filmate, m-ajută să mă complac ușor în iluzia mea. Melodrogul meu. Singura iluzie la care ader: aceea că, tuturor, muzica manevrată de mine le face aceeași plăcere. Rareori, este și adevărat. Rareori, molipsesc și majoritatea. Fără nici o falsă megalomodestie, nimeni nu trăiește sunetul ca mine, nimeni nu-l descompune și reasamblează în minte și-n simțuri ca mine. Să spun asta nu-i o bucurie. E o altă mărturie a singurătății fiecăruia.

Omul de apartament

 A locui într-un „apartament” înseamnă a avea o (impropriu spus) „casă” care nu se vede de afară, din stradă. Un „despărțământ”. În cel mai bun caz, de afară ți se vede un geam, uneori doar cel de la baie-budă. Vizibil e numai stupul cel steril, în ansamblu, ăla în care dispari odată ce intri în casa scării; blocul - cu straturile sale puse unul peste altul întru sfidarea oricărei pretenții de intimitate.

Viermuiala de neîndurat de pe scară și de pe stradă, mașinile ce par a avea zece uși, trântite pe rând, repetat, simultan, închise și iarăși deschise și trântite, zeci de uși, iar în apartamente - ființe cu zeci de picioare, „locatarii”. Neastâmpăr interminabil, pași, pași, pași, o scară vie ca un miriapod ce fojgăie și se zbate pentru existența lui primitivă, o scară vie, mai vie ca orice formă de viață evoluată.

Mai zece

 M-am trezit că se făcuse 10 mai, iar eu, total nepregătit, închisesem doar ochii, ca să mă protejez de înaintarea în vârstă, exagerând cu cremele de față, cu cheltuielile pe cosmetice.

Dominat de fantezia că joc într-un film senzual, meridional, static. Subiectul era încetinirea timpului - vara. Subiectul era o viață tihnită, îmburghezită, cu toate cele la îndemână.

Să-mi fie cald afară, să simt praful și pofta de a bea bere după bere. Nu să cânt, nu să strig, să simt lățindu-se în mine, sub stern, un uriaș zâmbet de mulțumire.

Răcitorii

 Rătăcitorii lui Tokarczuk nu m-a prins. Rămășițe literare. Promisiuni. Reîncălziri. Amăgiri. O irosire. Mi-am promis - și odată cu cartea asta - că n-o să mă uit dinainte câte pagini am de citit. Mi-am ținut promisiunea până am depășit 300 de pagini. Scuza mea e că nu mai înduram cartea, voiam să se termine. Nu știu ce anume tocmai am terminat de citit: roman ecologic, eseu, colecție de aforisme feminine.

La modul că - ștampila mediocrității snoabe

Dan Alexe - Dacopatia și alte rătăciri românești

Nostalgocalminia

 Senzație de duminică. Ceva îmi încetinește, îmi sacadează funcțiile și mișcările. Mă mișc, deci, ca-n reluare și mai este și nevoia aia de a-mi pregândi următorul cât de mic gest, atât pe el cât și eventualele sale consecințe. Se recomandă lichide, apă chioară.

Tălpile ei mă călcau pe nervi

 Inima, bătându-mi în gol. Lipsesc niște bătăi la număr - una sau două. Se numește aritmie? Sau aritmetică. E ca într-un soi de panică molcomă. Nemulțumit de mine că rămân țintuit în casă, dar și ceea ce mă atrage afară este atât de intens încât mă sperie și, în consecință, mă izolează.

Ca oricărui snob, mi-ar plăcea și mie să merg să scriu undeva în oraș. Pe o terasă cu wifi, într-un local, pe înserate. E ceva la care visez adesea cu ochii deschiși. Nu știu care ar fi rostul: să fiu văzut, să văd, să fiu inspirat de ce văd și de băutura pe care ar urma s-o înghit cu sorbituri îndelungi, bine gândite, sugestive? Și din toate astea să rezulte un text ca: „pe stradă, o fată frumoasă - pași rari, avântați, săltați, tălpile ei mă calcă pe nervi.”

Un rid

 Un singur rid, între sprâncene. Stingher. Fără pereche. Un strop cam trist, își caută partenerul. Una bucată rid. Deloc atrăgător. Arată ca o îmbătrânire prematură ce, parcă, nu se poate decide dacă să se instaleze cu totul sau nu. Un prim semn al trecerii, sosit prea vreme, după care - o pauză de vreo zece ani. Rămâi ștampilată cu ridul acela precoce, până-n ziua în care altele i se vor alătura și chipul tău va căpăta un limbaj fizionomic coerent.

Cum citim

 Spre finalul lecturii unei cărți voluminoase, mă apucă nerăbdarea. Îmi doresc, deja, altă carte ori, pur și simplu, vreau ca asta de acum să se termine! Că e greu de ținut în mână, că episoadele și ideile esențiale au fost de mult epuizate de autor și totul s-ar fi putut încheia cu niște pagini mai devreme, că autorul și-a pierdut zvâcul, dar inerentul delir de grandoare al artistului nu l-a lăsat să pună capac stiloului (sau laptopului)...

Posibil să fie la mijloc și o problemă a mea de menținere a atenției. Poate mi-am pierdut eu din răbdarea cu cărțile. Mi s-a diluat, cu vârsta și odată cu tentația serialelor și a clipurilor văzute pe telefon. Cu toate astea, nu mă opresc din a cumpăra cărți voluminoase, nici din a le citi.

Adevărul este că multe dintre romanele de mare întindere citite de mine s-au lălăit cam toate pe final (nu și Updike). Lungimi nefericite - din cauza vreunei porunci editoriale sau din orgoliul autorului - nu știu. Senzația obsedantă, citind, era că sfârșitul cărții ar fi putut surveni cu cel puțin 100 de pagini înainte.

Nu altfel stă treaba cu Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen.

E o chestiune de răbdare, înainte de orice altceva. Capacitatea mea de a rămâne atent și implicat. Este un efect secundar al mulțimii de cărți citite. Și o tocire a sensibilității ce vine odată nu numărul. Dintr-un cititor pasionat, devii, încet, critic amator. Deficitar la emoții, dar tot mai bun la verdicte precise, sarcastice, implacabile (ce servesc doar autosatisfacerii minții, nu sunt un câștig în sine). Nu-i într-atât (& nu-i mereu) vina cărții.

Apropos de emo-uscăciune, îmi amintesc - aproximativ - o replică din serialul Love (Netflix): „Nimic nu usucă mai mult vaginul decât un paragraf” (cu referire la mesajele text prea lungi).

Întuneric gleznă

 Gleznele. Albe. Detestă șosetele lungi. Poate că doar pe cele purtate cu fuste scurte, plisate, le-aș tolera. Glezne cu vinișoare, oase împingând de sub piele, scobituri, zone de umbră, fragilitate. Fetele se expun și nu vor nimic de la noi, în afara acestor priviri. Privirea, a fi privite - contează, totuși, pentru ele.

naștere

 „Poate că nașterea ar trebui să fie/ O stare de lumină, explozie solară/ Și să ieșim cărunți din pântecele mamei/ Obișnuiți cu noaptea și zgomotul de-afară...” (T. Mazilu - Cântece de alchimist) 

Adicții

Emmanuel Macron: “Le problème de l'addiction aux écrans, c'est qu'elle désapprend le désœuvrement et l'ennui. Or l'esprit humain a besoin de divagation, de temps perdu. Elle détruit aussi la véritable amitié. Et la dialectique, l'art de la discussion : elle enferme, provoque un recroquevillement sur des cercles de followers. Il n'y a rien de plus désespérant que des gens qui pensent tous de la même façon.” (Le Point)

Murături pro Patria

 G. Tavares, Cinci plimbări prin cartier: „Când oamenii au ghinion, nu încetează să aibă noroc. Ce au ei e noroc în momente greșite, spuse.”

 Când patria îmi cere s-o apăr, îmi vine să casc. Mă ia somnul instantaneu și încep să-mi caut culcuș, mă cuibăresc, mă-nvelesc cu ceva - ca să nu răcesc la șale cât timp dorm. Poate că, totuși, nu mi-e somn, poate că doar confund plictiseala chemării patriei cu o bruscă nevoie de a dormi. În apărarea patriei.

Vin rușii, vin ungurii = mă ia somnul. Rezistența prin adormire. Dormitul eroic. Dușmanul nu cucerește poporul ce doarme! Mintea trebuie să fie mai întâi trează, apoi cucerită și supusă.

Când aflu că au intrat ungurii în țară, casc și mă-ntorc pe partea cealaltă. Folosesc partea încă nedormită. Întorc perna, ca să fie rece și proaspătă sub cap. Adorm imediat.

Oamenii care au ghinion nu încetează să aibă noroc*

„Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating.”*

Adu(nă) acasă tot ce vezi frumos - ființe, brânzeturi, clădiri. Fii un fantast colecționar de frumusețe!

Să vină odată mașina aia de gunoi și să ducă departe de aici toate urmele dezmățului locativ și culinar al ăstora. Capacele tomberoanelor au fost deschise și trântite mai des decât ușile apartamentelor. 

Iată romanul claustrării mele, varianta scurtă. Un roman senzorialist, scris din poziția întins în pat, sprijinit în cotul stâng, cu labele picioarelor reci, bucile amorțite de la atâta nemișcare, cuprins de gânduri ostile la adresa colocatarilor.

Colocatarii produc gunoi și poluare sonoră. Mai ales, poluare sonoră. Asta iese din ei prin toți porii.

Pe carosabil, șoferii întorși de nevoie acasă din dezastrul meteo, ambalează degeaba motoarele, furioși că s-a încheiat. În câteva zile, se duce vacanța copiilor și atunci să te ții iubire părintească, cu talpa înfiptă-n accelerație, cu semnalizări de ultimă clipă ori fără nici o semnalizare. 

Furia de a fi părinte, de a avea obligații parentale, costul scump al mândriei de a fi procreat. Urăști lumea întreagă din cauză că tu ești părinte și ai îndatoriri în consecință. Nu te chinuie, de fapt, graba către locul de muncă, ci tortura de a fi la cheremul traficului.

Graba către niciunde. Graba de a nu mai fi.

_______

*G. Tavares - Cinci plimbări prin cartier, ALL

Fușereli

 Mult spus lucrez, zac în pat, sub plapumă, citesc cartea zilei și presa online, trag o fugă neprevăzută până la supermarket, de unde mă întorc cu un Black Label, un bec și un gel de duș, plus o saintpaulia de care sper să am parte cât mai mult timp.

Citesc, mesajele telefonului mă întrerup destul de frecvent, ecranul se luminează, vreau să știu ce e, cine e, ce mi-a scris, ce s-a mai petrecut în lume, nimic, comentarii ce nu mă privesc, dar și persoane cu care, altfel, n-am cum să țin legătura, așadar trebuie să-mi disloc timp, atenție, amabilitate, nu mă pot izola chiar cu totul, că nu-i pandemie.

Tot ce îmi doresc este să-mi văd în pace de lectură și să mă las legănat de variațiunile Goldberg.

Metode de εκστασις

 Ar trebui să citesc mai multe despre rostul ținerii unui jurnal. Pe Mihăieș, de exemplu. Să găsesc „explicații” în mintea unor diariști înrăiți. Ce așteptau ei de la notațiile jurnaliere - nemurirea? Murarea? Eternizarea micilor gesturi cotidiene. A nimicului. Anecdotizarea faptelor fără însemnătate, cu gândul secret că asta va folosi cuiva. Eu, utilul, trăind prin cuvintele mele. Învățături către cei ce vin. Filozofie mediocră, nu jurnal. Totuși, câteodată simți că-ți iese.

Am ieșit din mine dansând. Dacă nu mi-aș fi dansat tinerețea, aș fi rămas prins în mine definitiv, fără scăpare, fără speranță, aș fi privit - la propriu - lumea & viața pe fereastră (mai mult decât o fac acum). Dar mi-am dansat-o și, astfel, am părăsit găoacea trupului, am putut iubi, atinge, m-am putut face văzut, iubit, atins. 

A fost nevoie să devin nebun pentru a ieși, să nu rămân veșnic încuiat în temerile mele fanteziste, prizonier al închipuirilor automulțumitoare.

Dansat, sărit, căzut înadins în ridicol - realitatea a tăbărât peste mine, iar eu m-am lăsat pradă ei. Am vrut să doară, să mi se îngroașe apoi pielea peste rănile închise. Piele groasă, peste carnea vie a sensibilității virginale. Nebunia - prețul pe care poți alege să-l achiți pentru a te transforma în ceea ce ești.

Prenumele meu s-a clădit pe dans. Mai întâi, a fost cuvântul citit - suferința mută, tăcerea. Dansul a venit peste tăcere, cu urlet, zâmbet larg, sfidare. Am sfidat pentru a deveni.

Metode de pierdere

 Printre cele mai „raționale” feluri de a pierde timpul se numără acela de a ți-l pierde plănuind până la istovire ce ai mai putea face ca să nu pierzi timpul chiar în timp ce-l pierzi plănuind ca nu cumva să-l pierzi.

Mă gândesc incontinent la deal, la pomii nou plantați, la cum aș cumpăra niște lucruri pentru care nu am bani, la a ieși puțin în curte - să mă las scăldat de soare, să iau aer. Nu fac nimic din toate astea! Lucrurile pe care îmi închipui că le-aș putea face îmi ocupă doar mintea, fără a (le) trece în act: a face mâncare, a desface o bere. Toate aceste treburi necomplicate, și altele pe care acum le uit, îmi consumă și-mi confiscă gândirea, obosindu-mă înainte de orice început.

La urmă, din mici plăceri ce erau menite să fie, le percep ca pe niște corvezi. Copleșit de amânare, treziri cu dureri de cap (probabil, trucuri pentru evitare), somn slab. Nu mai fac nimic. Încremenire frenetică, morocăneală, așa încolțește sămânța unei izbucniri disproporționate.

Pe toate

 Duminică, final de zi - vine ca întotdeauna cu pofta compulsivă de a citi, simultan, toate cărțile, de a le începe pe toate; să fac noapte albă din lectura lor, nemaicontând că nu mi-ar ajunge timpul (nici măcar pentru una dintre ele). M-am gândit apoi la cărți rămase neîmpărtășite și la degetele slabe, osoase ce le țin.

Augie March: „Cu toate acestea, o enerva în mod special faptul că nu păream măcar un picușor mai stresat.”

Aș fi dorit să fi încheiat 10 cărți, să citesc articole digitale de presă, să lenevesc. M-aș fi plimbat, întâlnit întâmplător, umblat fără țintă, fără scop, cu mintea la nimic anume.

Dar, de la un timp, îți cam termini cuvintele, îți epuizezi „înțelepciunea”. Trăiești prezentul, fără a trăi clipa. Clipele de la muncă trec goale, grăbite.

Ne mutăm

 Vizităm un apartament enorm. Patronul e un ins „pe măsură”, supraponderal, cu păr puțin, totuși vopsit - într-un mod neglijent, neuniform -, ceea ce atrage și mai mult atenția asupra sărăciei lui capilare. Camerele sunt încă sufocate cu lucrurile proprietarilor, care ne promit că, deîndată ce se va deschide acel „centru de depozitare a obiectelor inutile”, le vor evacua pe toate din casă. Visul progresând, proprietarul își modifică înfățișarea, se face țigan, rămânând mai departe gras. Apar acum și copiii lui - aleargă prin apartament; e casa lor (în care au crescut).

Camera de zi este impresionantă și vederea ei ne face să scoatem automat banii din buzunar: avansul. Ferestre înalte cât ale unei săli de bal, e acolo și un pian - înăuntrul acestui living cresc și câțiva copaci groși, spațiul dintre ei fiind tapetat cu iarbă. Cea mai mare și cea mai... afară (cameră de zi) din lume!

Apar, pe rând, alte și alte încăperi. Îmi revine mie plăcerea de a le descoperi. Patronul îngăduie. Numai copiii-s băgăcioși. Bucătăria e mică și fără geam către exterior. Are doar un fel de luminator făcut ca din funduri de borcane. E „compensată” de o cămară în care poți intra cu totul - vopsită integral în alb, accesibilă dacă urci câteva trepte înalte, cum vedem la casele țărănești din paiantă.

Mereu, noi încăperi și balcoane ce apar neașteptat. Balcoanele, balustrada lor joasă, îmi inspiră teamă.

Iată și „studioul” țigăncii, de fapt un atelier, cu o mașină de țesut electrică - țiganca o folosește șezând pe pat. Camera asta anume e îndeosebi ticsită cu obiectele pe care le-aș fi dorit cât mai curând scoase de acolo (ca să mi le aduc cât mai curând pe ale mele).

De fiecare dată când (simte că) sunt pe cale să renunț, casa se metamorfozează în întregime, scoțând la iveală noi odăi sau dilatându-și cu o creativitate inepuizabilă piesa ei de rezistență - livingul.

Tic

 Cât de predispuși suntem să imităm ticuri verbale și gestuale ce aparțin(eau) celor dragi sau apropiați (fizic), mai ales ale celor care nu mai sunt, regretații, cărora - de la un timp - nu le-a mai mers...  Suntem, un pic, ca fiecare dintre cei care au însemnat ceva în viața noastră. Suntem câte un dram din fiecare. Nici o simplă întâlnire nu rămâne, în noi, fără urme. Sunt mai puțin eu însumi și mai mult altcineva, după fiecare întâlnire semnificativă.

E și asta o formă a prețuirii, dar și a doliului - dacă ne gândim la cei plecați. Este un omagiu. Îl (pre)iei în tine pe cel pierdut - prin câte un obicei sau tic de-al său.

Imaginație pasivă

 Descriu o lume numai a trupurilor, tot ce am scris stă sub semnul cărnii și al inimii - mușchi al vieții. Puls. Zvâcnet. Nu există altă scenografie. Pereți de ochi, privind cu nerușinare, făcând o galerie mută, celebrând dorința surdă. O grămadă de dizabilități senzoriale, după cum se observă. Echivalarea lui a dori cu a trăi. Important e să le ratezi pe amândouă.

Pun Haendel la pickup. Încă sună excelent vechiturile astea de discuri! Cu niște mici pocnete ici-colo, nu deranjează, pocnetele alea pe care snobii le asociază obligatoriu cu a asculta muzică de pe vinil (ca snobii cărților, cu fetișul lor pentru mirosul de cerneală tipografică - măcar de ar citi și ăștia pe cât amușină...).

Iată care-i motivul în virtutea căruia unii își cumpără viniluri și turntable: fâșâitul „nostalgic” (stupid) al acului și pocnetele electrostatice (ignoră că o sculă bună și un disc curat sau nezgâriat nu produc paraziți).

Prășirea viselor

 Oricum, cele mai multe dintre ele se-ntorc. Ăsta ultimul, de exemplu, părea un remake. În timp ce-l visam, o voce din culise îmi șușotea că-l mai visasem. În alt decor.

M-am trezit fixat pe intenția de a nota ce am visat, dar până acum, seara, n-am reușit să găsesc un adevărat moment de tihnă. Să mă sondez, să adun rămășițele. Unele vise ar trebui, poate, să rămână neanalizate, levitând intacte în lumea lor.

Sfârșitul lumii - o lume ce nu mai isprăvea terminându-se. De data asta, prin lichefiere. Invazia unei civilizații extraterestre care începuse să ne lichideze pe dinăuntru.

Miercurea cenușii

 Tot mai mulți germani înclină spre a ține post. Gândire magică. Nevoia de minuni a omului robotizat, de tipul 9-16. Hăul lăsat în urmă de diluarea Credinței, astupat cu superstiții, diete, consumism și anticonsumism, etnicism, suveranism, gândire primitivă, obsesia activității fizice.

Mă iubesc, fiindcă-s calm în frământările mele. Mă deranjează vremea capricioasă, nestatornică, a primăverii. Vântoasă.  Înnorat, cenușiu, noaptea zilei. Sunt acasă. Dorm mult și greoi. Sforăi și mă sufoc - mă aud și mă sperii. Îmi tulbur somnul. Scriu într-un cot. Mișc cu greutate mâna ce ține stiloul. Nu fac nimic ca să-mi corectez postura.

Dacă mă aștern la scris pe muzică, puținele idei care-mi vin sunt influențate de versurile melodiilor ascultate. Scrisul urmează să arate ca un clip video. Dezlânat, amestecat, fără cap și fără coadă.

A fi iubit sau a fi neglijat

“Cette théorie, qui me convient bien, a été développée dans les années 1970 par l'Américain d'origine russe Urie Bronfenbrenner, qui décrit les mille premiers jours d'un enfant. Dans cette étude de l'attachement, il décrit des niches, des liens successifs plus ou moins aboutis. 

Si les échanges avec la mère, puis l'entourage, sont riches, apaisants, sécurisants, la base de départ facilitera l'éclosion d'un laboureur, quelqu'un qui ne se raccroche pas aux pensées paresseuses, qui n'est pas angoissé par le moindre changement, qui ne se donne pas à des groupes rassurants et à des utopies qu'on lui fait miroiter dans le ciel. Le laboureur est un homme de terrain, qui ne craint pas de «penser par soi-même», d'explorer ce que Hannah Arendt appelle «la liberté intérieure». Il a les pieds sur terre, il chemine, un cheminement long, personnel. 

Si les échanges sont pauvres, perturbants, déséquilibrés, la base de départ risque de conduire à un «mangeur de vent», qui attend de chefs des slogans à réciter, qui est dans la solidarité lâche des perroquets, en quête d'une confiance en soi que lui donne le chef. Moins il y a de réflexion, plus il y a d'ivresse, de bonheur à se sentir entouré.” (Boris Cyrulnik, neuropsihiatru, Le Point)