Viața reală este, de fapt, evaziunea din lumea cărților. Ochii încearcă să urmărească linia frazei din povestirea asta a lui Alice Munro, dar, peste ceea ce citesc în paginile ei, năvălește neinvitată viața - bădărănește, ostilă, fără să fi sunat înainte. Viața nu scrie sms-uri de avertizare, nu trimite cărți de vizită.
Povestirile lui Munro îmi par prea lungi pentru ceea ce mi-aș fi dorit eu acum - adică, mai mult pastile, proze de cel mult patru pagini, cu final în suspensie etc. Dar o să continui cu cartea asta - Prea multă fericire - fiindcă-mi place, mă ține în ea înainte să termin, nu mă lasă să ies, să mă extrag, până nu-i dau și ultima picătură a fervorii mele de cititor împătimit.
Mai parcurg câteva pagini, mă opresc și mai notez câte ceva. De multe ori, o fac în mijlocul unei povestiri, ceea ce n-aș recomanda nimănui. Lectura înaintează anevoios, dar cum eu nu prea citesc policier sau thriller-e de la editura TREI, n-am cum să termin câte una pe zi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu