Sunt un vechi-născut, am venit acasă pe jos; folosind mașina, am păstrat în stare excelentă pantofii. Am uitat cum e să te doară degetele mari de la picioare de la umblat, cum e să vrei să-ți arunci hainele la gunoi deîndată ce ajungi acasă ori să intri la duș îmbrăcat, din cauză că te simți - și chiar ești - năclăit, îmbâcsit.
Vile, spărturi în gard, mozaic de soare & frunze, cer adânc. Case în care m-aș opri să locuiesc, îmi imaginez cum e să apăs clanța, după ce descui, și să intru la mine în răcoarea cu aromă familiară, puțin stătută, a căminului.
Miroase a lac de mobilă demodată, a somn, a noapte, a piele, a gânduri multe, lipite de pereți, impregnate în toți porii, lacrimi, întrebări rostite țipând. Întrebări pentru sine. Sunt ziduri între oameni. Sunt ape de netraversat. Nici măcar țipetele de ajutor ale celuilalt n-ajung câteodată la noi. Suntem departe.
Furnici, pânze de păianjen, un fir de păr căzut din breton îmi gâdilă o nară, scot ochelarii, vreau să-l dau la o parte, pentru o clipă reușesc.
Mame sau femeicarearputeafimame, prezentându-și blugii rupți, savant sfâșiați în genunchii cu vedere la pistrui, așa cum se poartă, și cele două șanțuri săpate în pielea frunții, între ochi, dar frumusețe, dar bine, dar viu, vietate „incoruptibilă” privind drept înainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu