Zile ce seamănă între ele. Unele mai apăsătoare, altele, inexplicabil, hilare, petrecute ca sub efectul unui narcotic. Timpul fuge, zgomotul, muzica dată mai tare, descoperirea (rară) a unor artiști/piese noi, goana zgribulită către mașină.
Gândul copleșitor că, pe șosea, traficul s-a aglomerat deja și c-o să am mult și bine de așteptat înainte de a fi lăsat să mă încadrez și eu.
Frig, în mașină. Să iau, să nu iau pâine. Câteva pagini de carte. Somn.
O acvilă cu cap disproporționat de mic m-a lovit de două ori cu ciocul în spate. Eram întors cu spatele la pasăre, la restul camerei și, de speriat, am scos un fel de sforăit unic, ca un acces.
Ăsta a fost răspunsul meu. Și trezirea bruscă, groaza. Bineînțeles, nu era nimic în dormitor. Foșnetul liniștit al mașinilor, trecând acum mai rar. O banală noapte de sâmbătă, curgând înspre duminică dimineața. Acvila n-a rupt din mine. Mă ciocănise de două ori.
Oftez compulsiv (de când mă știu). Și nu mereu îmi dau seama, înainte de a ofta, ca să mă stăpânesc. În schimb, mi se întâmplă să mă irite oftaturile (repetate ale) altora.
Un motiv ar fi că oftaturile acelea (ale altora) îmi răsună în urechi a victimizare ostilă (e.g. narcisismul lamentativ), am impresia că-mi sunt adresate. Supervizorul meu - de la unul dintre locurile de muncă - era în mod neascuns deranjat de suspinul meu sonor, în spațiul biroului. Posibil, din aceleași „rațiuni” ca ale mele...
Supervizorul respectiv își crease un „sistem” destul de bine pus la punct de a nu spune cu franchețe ceea ce gândea (de rău). Asta neînsemnând că ar fi ascuns cu succes tot ceea ce gândea. Atâta că ocolea adresarea sinceră cu un oarecare (inutil & ofensator) talent teatral. Persoana despre care fac vorbire se simțea, totuși, constrânsă să vomite cumva ce-o nemulțumea (la noi) și, astfel, năștea în chinuri o pseudo-opinie care-i părăsea aparatul fonator contorsionată - obstretic & ginecologic - și, finalmente, aproape de nerecunoscut. Un avort al gândirii.
„Stăpânea” o metodă deosebit de antipatică, și agresivă, de a nu se pronunța, de a se feri de constatările tranșante, care i-ar fi trădat (în opinia sa) gândurile și adevărata personalitate. În ciuda acestui efort ce privea exclusiv ceeacesevede-ul, transpira dezaprobare prin toți porii! Mimica (anxioasă), gesticulația și, mai ales, „undele” emanate fără nici un control, otrăvind întreaga încăpere, deconspirau persoana reală.
E lesne de remarcat această înclinație a unor persoane de a simula curiozitatea în ce ne privește (punându-ne întrebări numai în aparență interesate), pentru a induce, de fapt, blocajul în comunicarea și chiar în actul gândirii interlocutorului - sau ale grupului, când e cazul...
Nu întrebi pentru a afla ceva, ci pentru a întrerupe, a fracționa, a-l rătăci pe celălalt în propriile afirmații, amintiri și convingeri, dar scopul este, mai ales, a întrerupe un elan care ție îți pare periculos, cu urmări imprevizibile ori incontrolabile, dăunătoare (misterios) statutului & imaginii tale (de sine).
Ai mai putea fi - Doamne, ferește! - cu totul eclipsat de interlocutor. Nu-l poți nici opri brutal, trebuind să întreții pe mai departe impresia că ești om fain, tolerant, transparent, „liberalule” ce ești tu („trăsăturile” enumerate anterior, sunt doar câteva dintre cele care definesc atât de bine agresivitatea pasivă)!
În schimb, poți întrerupe sau opri, așa cum am zis: punând întrebări fără rost, subminante, ce pot conduce discuția pe căi absurde, răsfirate = fundături! Sau, mai știi?, o vor duce înspre conflictul deschis, ce vă va demola - prin apelul la născociri, proiecții, insulte, jigniri - pe amândoi...
„El a mai spus: <<Despărțirea este mai rea decât moartea, este doliul pe care îl ții după o persoană aflată încă în viață, pe care ceilalți o vor putea vedea, auzi, mirosi și atinge.>>”
„Și ce este viața”, a spus Vasco, „dacă te gândești o clipă la asta?” Mici bucurii efemere, dominate de tristeți insondabile. Și totuși, continuăm să mergem la birou, și să salutăm colegii, și să râdem la glumele lor, continuăm să jucăm comedia fericirii, când de fapt purtăm o mască pe piele, nu tot timpul, dar în majoritatea timpului, nu toți oamenii, ci majoritatea oamenilor, o mască care ne este o a doua piele, zâmbitoare și veselă, peste cealaltă, desfigurată de durere.
*François-Henri Désérable - Stăpânul și cuceritorul meu, Humanitas, 2022
Bogate producții mentale, neostoite și, într-un final, poluante sonor.
Poate că zgomotul nesfârșit al străzii se mută, pe neștiute, în capul meu, iar psihicul se străduiește să-l clasifice și să-l claseze sub forma unor străfulgerări ideatice (pe care aș simți nevoia să le notez, să le folosesc la ceva).
Am impresia că (cu)prinderea acestor „producții” în niște texte, fie ele și zdrențuite, ar putea avea darul să „ardă” puțin unele conștiințe. M-a atras întotdeauna scrierea în tușe sfâșiate, dar având o anumită coerență, dacă-s cuprinse într-un ansamblu sau privite de la o distanță anume.
Vecina mea e handicapată, dar lucrează și ea ceva (nu știu ce). Câștigă un ban, petrecând un număr de ore la muncă. După care, vine acasă și începe să-și sune neamurile, prinzând pe câte unul disponibil, imobilizându-l pentru câteva ore. Mame, frați, vecini - de la ea de acasă.
Mi-e încă nelămurit cu cine ar putea vorbi atât de mult! Numai cu niște persoane ca ea, presupun. Altfel, cine ar primi să-și petreacă serile cu telefonul la ureche, când sunt atâtea altele de făcut - telenovelele turcești de pe Kanal D, de exemplu...
Replică dată de un țăran (sătean), într-o povestire scrisă de Alina Cobzac (iocan/#10):
„ - Iartă-mă, părinte, cred că am spus o blasfemie.”
Huh?
Înainte vreme, metaforele - pe când nu erau încă folosite pentru a ascunde adevărul, într-un mod estetic, „pudic”, parabolic, sau terapeutic, lăsându-l totuși, parțial, la vedere, dezvăluindu-l numai puținilor inițiați - erau o cale ocolită, o alternativă la a spune lucrurilor, franc, pe nume.
Sunt aproape convins că spaima de adevărul gol-goluț, autocenzura și pudoarea sunt, originar, „părinții” metaforei - nu dorința de frumos, nu căutarea esteticului cu orice preț. Posibil ca metafora să fi avut, la începuturile sale, un rol pur funcțional, după care a devenit o componentă oarecum „obligatorie” a stilului (unor scriitori), un scop în sine, ceva care aducea un plus de greutate unui text, unei opere. Bineînțeles, apoi a urmat excesul sufocant de metafore... De la fereală, la capodoperă. De la tehnică de transmitere a unui adevăr greu suportabil, de păcălire a cenzurii și a moravurilor, la...
Înfrumusețez, deci pun un ecran heliomat în calea (perceperii) realului. Înfrumusețăm, deci (ne) ascundem. Dar, spre deosebire de un autor care a fost contemporan cu zorii metaforei sau cu epoca ei de glorie, noi, oamenii de rând, anonimi, ne limităm la a ne autopublica pe FB. Eu, unul, am nemulțumiri personale mai degrabă legate de neputința de a găsi căile de acces către adevărurile dinlăuntrul meu: mă rătăcesc înadins, apucând-o pe potecile-miraj ce conduc, pasămite, către mine însumi.
Mă confrunt cu propria-mi cenzură, ăsta-i realmente un aparat, comparabil cele specifice sistemelor totalitare - aparat defensiv, menit să mă țină la distanță de mine.
Ascunzișul & fereala măiastre ajunseseră odinioară, pe neștiute, simboluri ale talentului și ale reușitei unei opere. Însă eu nu mai gust abundența metaforizării. Poți fi profund (dacă ești!) și exprimându-te minimalist. Barocul nu-i musai dovada profunzimii. Găsisem o idee similară și-n Caietele lui Cioran, dar între timp am rătăcit citatul.
Lupta mea este genul de carte ce lasă o perdea de liniște în urma (lecturii) ei, Lasă liniștea să cadă, dintre toate potențialele consecințe. Nu scandalul, nu oroarea, nu dezaprobarea sau oprobriul general (cum se temuse scriitorul).
Lupta mea nu e foarte îngăduitoare cu comentariile post-factum, iar ceea ce scriu eu aici sunt numai niște senzații, nu interpretări, nu recenzie sau critică literară (n-aș avea cum să mă-nham la așa ceva, n-am pregătirea necesară).
Îmi pare că, ușor-ușor, sinceritatea - în romane - a căpătat o valoare literară în sine. Valoarea asta o aveau, să zicem, metaforele - pe vremea lui Proust. Ori, dacă nu „valoare”, atunci „însemnătate”.
Respir cu dificultate, în Cărturești, angajații (mai ales, ele) își fac o căldură ca-n placentă, umblă aproape despuiați, pe când clienții-s cu toate hainele pe ei. Mă intimidează, de asemenea, ceilalți „cumpărători”, în realitate niște fâțâitori ce penetrează librăria doar ca să fie văzuți, ca să se pună într-o închipuită valoare în raport cu partenerul - nu cumpără niciodată nimic, se foiesc de colo-colo, fac o tură pe la rafturi, fără să discearnă sau să atingă vreun cotor de carte, zăbovesc la jocuri și la porțelanuri. De mesele cu noile apariții, trec fără să tresară.
Se arată-n lume, pășesc afectați, au mutre afectate, privesc drept înainte, de parcă ar avea un scop bine conturat, nu observă pe nimeni și nimic, iar mie îmi place să mă zgâiesc la ei ca un nesimțit la nesimțiți și să înregistrez momentul acela scurt în care dobitocii ăștia curăței și bine îmbrăcați, dar goi pe dinăuntru, se simt priviți de mine, zbaterea aceea din pleoape, unica mică trădare a faptului că m-au înregistrat, continuând să se uite direct în față, dar de pe acuma trădați de mimica lor ușor dezorientată, m-au detectat cu privirea periferică, își activează imediat stăpânirea de sine princiară, de copii ai unor blocari îmbâcsiți, și evită cu nespus talent contactul vizual.
E un joc al meu. Unul dintre jocurile mele de-a privitul. Îmi place să-i surprind cum mă surprind privindu-i, dar nu mi se uită în ochi, ca și cum ar fi fost cu toții crescuți de cei mai mari experți în etichetă de la curtea Spaniei. Nu pot înțelege de unde au deprins reflexul ăsta de a ignora cu superioritate (sau este timiditate? din ținuta lor princiară nu s-ar deduce, dar încurcate-s căile complexelor psi).
Orice Cărturești ce se respectă are măcar un gardian.
Mă uit la cărți, noile apariții sau unele mai vechi, el se uită împreună cu mine, se uită la mine cum mă uit la ele și, de la un moment încolo, amândoi ne uităm la mine - îmi dă senzația că mă sufoc și gesturile de potențial cumpărător îmi devin nefirești, mecanice, largi, ca să poată observa gardianul cum țin în mână cărțile alese pentru a le plăti - le țin la vedere, nu le fur.
Îmi caut cu mare precauție telefonul în buzunare, nu care cumva să creadă că vreau să bag cărțile acolo, e ca și cum am juca amândoi într-un film american, prost, de acțiune. Cu teama că dacă fac gesturi bruște, el mă va insulta pe loc sau mă va împroșca cu cerneală ieftină.
Dorm, dar privirea mi-e în continuare obosită. Are nevoie de perspectivă. De privit în gol. „Excursia” de ieri n-a fost destul de lungă, nici plăcută, nici suficient de epuizantă. Cât om scrie? Până epuizăm. Epuizați de inspirație suntem deja. Ce ne mai trebuie?
Două mașini parcate una lângă alta, e noapte, e frig, ambele-s cu motoarele pornite, geamurile uneia dintre ele sunt aburite, ceva se petrece înăuntru... Motoarele torc cu rost timpul, îl fac un ghem mare, pentru mai târziu.
Tu te vinzi pentru mai târziu; ești așa cum, de obicei, nu ești, ca să arăți că ai putea fi, la nevoie.
Jegoasa necesitate de a munci (de a suporta, astfel, trecerea unui timp atât de prețios, dar găurit de nonsens) pentru bani.
„C'est bon pour les hommes de croire aux idées et de mourir pour elles.” (Jean Anouilh, Antigone)
Atâta timp cât mor doar ei pentru propriile lor idei și cât nu-i atrag sau împing și pe alții la moarte, alții mai puțin (sau deloc) dornici să moară pentru ideile altora ori din cauza acestora... Doar că ideoții ăștia nu-s sănătoși dacă nu antrenează întreaga lume în siajul producțiilor lor mintale (de multe ori, smintite).
„Dar ai dreptate în ceea ce afirmi despre neliniște și despre senzația de neîmplinire, cum că acestea ar fi principalele forțe motrice ale omului. Ceea ce se întâmplă în vremurile noastre este faptul că neliniștea nu se mai traduce în acțiune. Neliniștea nu mai produce nimic. Trăim într-o epocă a psihoterapiei. Neliniștea nu este dorită și credem că o putem elimina vorbind despre ea.” (*KOK - Lupta mea, vol 6)
L-aș citi pe KOK (Karl Ove Knausgård) în neștire. M-am bucurat să văd că ultimul volum din Lupta mea are mai mult de 1000 de pagini (dar și scrisul mărunt - ceea ce nu-mi bucură ochii; de n-ar fi micșorat - meschin - editura „noastră” fonturile, probabil că ne-am fi apropiat de 1500 de pagini). Delectare, deci!
M-am obișnuit, acum multe cărți, să aflu „universalitatea” unui text ce-și are rădăcinile în experiența personală a unui ins complet străin. Îl citesc pe KOK de parcă aș privi înăuntrul meu. Nu pot afirma fără greș că-mi seamănă, dar pe ici-colo, posibil să găsim afinități. Nu-s capabil să spun exact nici ce anume mă atrage la el - presupun că totul, inclusiv aceea că-i, pe alocuri, antipatic și mai este - tot așa, sporadic - de neînțeles, de nedeslușit, chiar și pentru el însuși.
KOK pare să încerce, preț de mii de pagini, să afle ce se petrece cu sine, luându-mă părtaș pe mine, cititorul, simt că are nevoie de mine, în demersul său de a se căuta, de a se înțelege & a se împăca sufletește (cu trecutul și oamenii care i-l populează).
Din ce-mi pot da seama, nu va reuși în veci să se lămurească pe deplin asupra firii sale. Scrie - în speranța c-o să afle. Nu scrie - ca să afle.
Mi-e limpede cât de singur este, în ciuda familiei ce-l împresoară. Mai singuratic decât mulți alții. Probabil că de aici și opera... Ca paranteză, aș fi curios dacă KOK poate scrie ficțiune propriu-zisă la un nivel excelent. Dar nu de asta ar depinde aprecierea mea necondiționată. KOK este, de pe acum, unul dintre autorii mei favoriți.
Nu-l citesc din voyeurism, nici ca să mă las consolat de suferința autorului - pasămite, mai intensă decât a mea. Seria Lupta mea este despre nimic altceva decât despre el însuși, despre devenirea lui Knausgård. O bură din cauza căreia KOK a început să rătăcească și-apoi să scrie; o ceață din care a ieșit un scriitor care, câteodată, pare un scriitor „de musai”. Un om care se oblojește prin scris. Neîndoielnic, exorcizând.
Bărbații români n-au sau nu îndrăznesc să aibă nici o opinie pe tema stupidei zile de 8 martie (a amplorii tipic balcanice pe care ziua asta de zisă „sărbătoare” a primit-o la noi).
Este una dintre oribilele urme de neșters lăsate de ceaușism - o nedorită moștenire. Înainte vreme, ziua de 8 era politizat-festivă, acum e bairam și un nou prilej de cheltuială. Bairam generalizat (cât mă-ncântă și acest turcism - bairam!, folosindu-l în silă, desigur).
Astăzi, e cu lăutari, cu cadouri deșănțate, voucher-e pentru femei (toate femeile!), mers în club, închirierea unor localuri (strip-tease), daruri pentru șefe (excelent prilej pentru mita mascată, tolerată de toată lumea), pentru cadroaicele didactice etc.
O femeie cu înfățișare de „fără adăpost” se oprește, soarta!, sub ferestrele mele, ca să vorbească la telefon handsfree, la 8 dimineața. Am mai văzut episodul ăsta de atâtea ori!
Vorbește mult, interminabil (a vorbi tare - în public - la telefon, până ți se încinge-n mână, mi se pare o boală pur românească; la noi, e generalizată, la civilizați - o excepție). Vorbește mult, aproape că numai ea vorbește, mă întreb cu seriozitate dac-o fi într-adevăr cineva la capătul celălalt... Dar cred că e!
Și atunci, mă întreb: ce idiot ar putea fi dispus să asculte o idioată vorbindu-i fără oprire la telefon, într-o dimineață rece și întunecoasă? În primul rând, eu n-aș fi răspuns, în locul ăluia/ăleia care a fost sunat, darmite să accept așa o convorbire lungă și din cale-afară de incoerentă.
Femeia asta făcea planuri la telefon, voce tabagică, înfofolită ca una dintre vitele umane care stăteau disperațe la cozile ceaușiste, cunoapteancap, aproape urlând, dimineața cețoasă, calmă, tulburată de vocea ei de bărbat fumător. Bine că de țigări ai bani!
Complet treaz, o privesc fix și ostil, dar fără vreun efect asupră-i, pe fereastra deschisă. Îmi vine să strig la ea sau să înșfac un par și s-o mângâi cu el.
Mă reține jena că n-aș face decât să tulbur și mai mult liniștea dimineții (neobișnuită, pentru o zi de joi).
Totuși, aș putea presupune că mai zace ceva de spus în spatele nevoii ăsteia continue de a scrie. Ceva nespus, ceva care rămâne încă neatins, neexplorat, și de aceea iradiază dinlăuntru, sabotează cât poate, mă înlemnește.
Trecând iluzoriul „prag dintre ani”, nimic nu se schimbă. Cel mai concret (palpabil?) amănunt ce se modifică este cronologia = vârsta (ambele-și văd implacabil de drum). Un an în plus e adăugat - intrăm în anul acela, lăsăm în urmă anul în care eram cu un an mai tineri, îl părăsim.
Alt lucru concret și, de data asta, în mod sigur schimbat, este calendarul de pe birou (perete), din telefon etc.
S-a cimentat obiceiul ăsta al luării unor decizii radicale de anul nou, ce vine tot din spaima de moarte. „Marile decizii”, tatuate pe conștiință cu ocazia vreunui eveniment convențional, sunt inspirate de cine știe ce pățanii legate de sănătate (grăsime) sau, un loc aparte, de cele amoroase. De varii suferințe...
Dacă eu aș scrie, un posibil personaj de-al meu ar făptui ceva și-apoi ar suferi imediat consecințele faptei sale pe durata a cel mult cinci fraze „dactilografiate”. Mă suspectez a fi întru totul capabil să fabric imagini intense, scene relevante, dar aș expedia deznodământul - și nu din lene, nerăbdare sau din economie - în alea 5 rânduri. Totul sau aproape orice poate fi comprimat în cinci rânduri de text. Ce-i pe lângă asta, surplusul, e falsificare, e hermeneutică sterilă, baterea apei în piuă. Viața nu depășește decât rareori, ca durată, un scurt paragraf.
Scenele mele de „pasiune” au cinci-cincisprezece rânduri. Dacă le prelungesc mai mult de atât, vor fi doar reveniri, variațiuni, regândiri, rearanjări ale acelorași cuvinte și, în mod sigur, ale aceleiași teme.
„Câtă vreme a trecut de când nu mă gândesc decât la tine, tâmpitule, care te intercalezi între rândurile cărții pe care o citesc, în muzica pe care o ascult, te strecori înăuntrul obiectelor pe care le privesc.” (Silvina Ocampo - Scrisoare pierdută într-un sertar)
Într-o oarece măsură, mă echilibrez, notând pentru mine tot soiul de meschinării, lucruri neînsemnate, despre care vorbim cu toții zilnic, dar pe care n-am vrea să le găsim în paginile cărților pe care le citim, fiind prea, cică, banale pentru a merita să fie povestite și altora (fără talent - eu n-am talent de povestaș).
Eu sunt un epigramist fără epigrame, un comedian fără show, mânuiesc fragmente, pastile, formule, construiesc episoade efemere, plastice, „lumea” le apreciază sau nu. Nu toți își dau seama că-s insuflate de diverse furii și nemulțumiri de-ale mele, de atingerea capătului răbdării. Nu de o fire frivolă și jemenfoutistă, cum - poate - bănuiește majoritatea.
Inspirate, insuflate, motorizate de frustrări, de nevoia imediată & impetuoasă (or, aproape tot ce suferă de imediatețe este și infantil) de a lua în râs, de a batjocori, relativizând, contestând, dizolvând situații sau gesturi din cale-afară de solemne. Solemnitatea (a mea, a altora) mă face să râd. Puține altele mă mai fac să râd.
Prezența pe străzi ori în magazine a bătrânilor (ne) este o inconfortabilă aducere aminte a viitorului, a ceea ce ne așteaptă. Mai suntem și niște suciți: pe de o parte, nu vrem să îmbătrânim, pe de alta - dorim să atingem, sănătoși, o vârstă cât mai înaintată (apropos, „vârstă înaintată” mi se pare cea mai metaforică, plină de tact și politic corectă formulă pentru bătrânețe!).
Mulți ani, fără îmbătrânire. Îmbătrânirea e un memento neplăcut, zici? Bătrânețea altora, bineînțeles. Dacă nu-i vezi și nu-ți ies în cale, se cheamă că pe tine condiția lor te va ocoli.
Scârba ce ne apucă - uneori - la adresa bătrânilor este, realmente, o spaimă de (propria) moarte. Ca și-n cazul homosexualilor, nu-i respingem, de fapt, pe ei, ci respingem drumul nostru implacabil către bătrânețe și moarte. Cât despre homosexualitate: o repudiem, în alții, pe cea latentă din fiecare dintre noi.
Tot așa, prin disprețuirea apăsat-vocală a curvei (ori a văduvei încă atrăgătoare) încercăm să ținem la distanță ispita, murdăria ce poate erupe oricând din lăuntrul nostru.
Ca și cum bătrânii ar fi vinovați că ursita majorității este aceea de a îmbătrâni. Îi ținem la distanță, îi scuipăm, scrâșnim a neplăcere ori plictis când avem de-a face cu ei, chiar și de la distanță. Mai degrabă îi aruncăm cuiva „bătrân împuțit” decât altcuiva „tânăr nerod” (totuși, un tânăr poate puți la fel de respingător ca un bătrân care nu se îngrijește).
O cacofonie ridicolă ce aproape că-mi stârnește un mic hohot interior, un zâmbet amar, fără buze. Zgomot, zgomot, zgomot, bucurie forțată. Bucurie convențională, furia bucuriei cu price preț. Bucuria cu orar - între orele „miezul nopții” și „zori”. Ca-n fiecare an, nimic deosebit. Suntem aceiași, puțin mai ruinați de fiecare dată, dar aceiași, micile diferențe instalate de la un an la altul nu contează.
Job. Ce viață poate fi aia în care alegi, anxios, să nu-ți depășești temerea de a dezvălui măcar frânturi din ceea ce gândești cu adevărat, din cel care ești în realitate!? Ce viață este aia trăită în sensul permanentei ascunderi a persoanei tale intime - cea cu pasiuni sau respingeri critice - de ochii șefilor și-ai colegilor? Să-ți consumi atâta timp frământându-te despre cum să faci ca să te ascunzi mai bine și cum să pari altul... Pentru a câștiga o părelnică apreciere și a „accesa” o incertă șansă de a primi niște bani în plus ori o „funcție”.
Înțeleg prea bine: când îți mărturisești atât de deschis pasiunile reale și respingerile, provoci instabilitate și dizarmonie, și pizmă prin simpla ta prezență. Nu mai e necesar să fii și vocal. Provoci disconfort și, nu de puține ori, atacuri neașteptate, apărute, ai zice, ca din senin, de nicăieri.
Ne petrecem existența încercând să lăsăm în urmă momentele și sentimentele cele mai frumoase. Să uităm bucuria, extazul, tot ceea ce ne împiedică sau ne reține să pășim mai departe. Povara frumosului, a irepetabilului. Nu clipele de durere sunt cele ce nu ne îngăduie să ne vedem de viață.
Frumusețea insuportabilă a unor făptuiri, scăpări, evaziuni, greșeli, primejdii. Astea alcătuiesc viața. Viața cuiva e covârșitor definită de felul cum acela greșește.
Clipe, secunde, dimineți, seri bahice, părți ale zilei fericite. Nu zile întregi. Nu ani.
Ne izolăm pentru a ne proteja. N-o să înțelegem vreodată complet ce se petrece în sufletului celui care rupe punțile. Ciufuțenia unora ne ține la distanță, în timp ce întreaga lor ființă strigă după apropiere ori chiar după ajutor. Nu există mizantrop care să nu cunoască clipe de tânjire, însetat de afectivitate, atingere, schimb de vorbe, un pahar băut într-o tovărășie plăcută, o beție în doi sau mai mulți.
Sunt oameni cărora nimeni nu le trece pragul, asta confirmându-le & betonându-le ciufuțenia. Cu timpul, devin acri, mizantropi. Cum ai putea fi altfel din moment ce nimeni nu te iubește așa cum ești? Odată ce „epoca seducției” e parte a trecutului, ți se pretinde să fii cumva anume (și să rămâi așa, ușor încadrabil).
Dimineață. Lumina-i curată, oblică, dezvelește crudul adevăr. Dor vag de un acasă. Sunt aproape insomniac. Trecută-i vremea în care adormeam cu cartea-n mână. Oi fi luat prea multe vitamine. Oi fi eu pus pe acțiune, dar nu o și consum. Numai o plănuiesc indistinct, cu un colțișor inconștient din minte. Epoca în care trăisem „periculos”, în puternic contrast cu torpoarea de acum...
„De frică să nu mă pierzi, nu vrei să privesc, nici să gust nimic, nu vrei să trăiesc. Vrei să fiu a ta în mod definitiv, ca un obiect neînsuflețit.” (S. Ocampo - Pedeapsa)
E mămos de cald afară. Ies doar în hanorac și aerul nu mă taie, mă învăluie, mă mângâie. Sunt dușmanul muncii, dar o fac așa cum m-am obișnuit - fără tragere de inimă, amânând cât se poate. Amânarea este felul meu de a trăi lucrurile la timp. Am propriul cronometru, ceasurile mele au arătătoarele moi, din ceară.
„Pentru ca gelozia lui Swan să renască, nu era necesar ca această femeie să fie infidelă, ci era îndeajuns ca, pentru un motiv oarecare, ea să se afle departe de el, la o serată, de exemplu, și să pară că se distrează acolo.” (M. Proust - În căutarea...)
Astăzi, sunt aproape convins că a procedat așa urât în legătură cu ceasul ăla electronic, pierdut de mine-n buruieni, din cauză că mi-l dăruise taică-su, nu de alta, nu de ceas îi păsa, nici de mine. Era ca și când eu i l-aș fi pierdut pe taică-su (din nou). Ori o parte din el...
Brandy - parfum de trup femeiesc care n-a cunoscut încă parfumul. Miros de carne încălzită la soare.
Ne întrecem în trafic ca proștii - teatrul de luptă ce ne-a mai rămas. Părul desfăcut, uitătura mirat-încruntat-nătângă, graba de a ajunge undeva, oriunde. De a ajunge într-un loc de unde am putea porni mai departe, pe drumuri diferite.
Toate astea, doar în mintea unuia dintre noi, fiecare cu proiecțiile sau cu izolarea lui mută.
Silueta înnegrită de penumbra serii, părul vâlvoi, privirea scurtă, mioapă. Zadarnică imaginație, zadarnic sughiț al inimii.
Trup bine săpunit - n-a apucat să-și pună secrețiile-n mișcare: sudoare, sucurile excitației, lacrimi.
Te vânez în trafic, îți arăt muie, nici o reacție, n-ai nici o idee despre asta. Te orbesc cu farurile.
Brandy - parfum de bucă rotunjită, lipit-așezată pe un pervaz. Contemplează strada, n-o vede, ignorându-i vânzoleala, ce vede e numai un curent, un șuvoi uman, pietroaie, mișcare incontinentă, ezitare, totul difuz. Contemplarea asta îi îmbălsămează pielea cu aroma despre care cred - acum - că-i una de copil, de copilă neatinsă.
Nu înțeleg de ce atâția scriitori (adevărați) simt compulsia de a relata un fapt sau un gând pe zeci de pagini, interminabil! Ce vrei, de fapt? Să te exprimi, să expui ceva, să mărturisești sau să umpli, editorial-comercial, golul unei cărți?
Deși nu ne place să admitem, corupți de gândirea stupid-pozitivistă americană (sau de cea “creștină”), noi suntem fix așa cum ne reprezentăm în vise.
În visele mele cu mine, mai adesea fac muzică decât scriu și public. Înclin să cred că scrisul meu este (venit) mai degrabă (dintr-)o necesitate decât un talent înnăscut. Pe când muzica mi-e înnăscută.
M-am obișnuit să scriu, m-am trezit având nevoie să scriu pentru „a mă rezolva”, a mă cârpi, pentru a mă oglindi pe mine pentru mine, apoi pe mine pentru alții (unii, unele). Pentru a atinge conștiința celorlalți.
Scrisul este o metodă, un mediu, un mijloc. Cu timpul, el mi-a devenit o plăcere, o trebuință, un ceva fără de care nu mai pot. A cunoscut o oarecare elaborare, a devenit de sine stătător, a căpătat și un scop în sine, pentru sine. O pilulă aproape cotidiană, pe care o înghit pentru a obține un anumit echilibru interior, o satisfacție de mai lungă durată (dar nu mai adâncă) decât cea procurată de ascultarea muzicii.
Când e bună, muzica acționează cu repeziciune asupra mea, ca o injecție cu adrenalină în inimă. Condiția singulară ca o piesă muzicală să-mi fie plăcută urechilor este ca ea să etaleze pentru mine, cât mai devreme, sunetele cele mai potrivite formei minții mele. Simțirea indusă de muzică nu poate fi decât deturnată sau chiar falsificată prin amestecul rațiunii.
Dacă trebuie s-o gândești, s-o “sprijini” cu texte hermeneutice sau încurajatoare, autosugestionante, înseamnă că muzica nu-i destul de bine alcătuită, nu merge fix la țintă de una singură, ci trebuie s-o ghidezi tu, cu o cuvenită doză de snobism (cui îi mai place, importanța sau celebritatea compozitorului, poziția ocupată în istoria muzicii etc).
Mic fiind, aveam o atracție magnetică față de lucrușoarele altora - copii sau adulți: un carnețel roșu-vișiniu (pe care cred că i l-am sustras unui elev de-ai mamei, iar părinții au aflat, dacă nu mă înșală memoria), un briceag, un cuțit de vânătoare al pădurarului, o pușcă de lemn, foarte în detaliu finisată, o sabie - tot din lemn (a mea era grosolană, decorată kitschos și - neascuțită - nu tăia deloc buruienile). Mi-l amintesc și pe meșterul care a făcut-o pentru mine.
M-am descurcat cu sabia aia cum am putut... M-a ajutat la greu, m-a trecut peste copilărie.
În caz că ți-ai propus să pari bogat, trebuie să începi prin a râde mai rar din motive sincere și mult mai des din motive false, simulând că ești realmente înveselit de ceea ce doar tu auzi și vezi. Ai încercat să râzi și singur? Vei fi cu atât mai autentic!
Am visat Locul - în urma unui mare cutremur. Clădirile nu erau afectate. Înspăimântător și oarecum „original” era că solul crăpase și lăsa să se zărească în adâncuri - văi largi, prăpăstii în mișcare, până de curând subterane, acum scoase la lumină. Peste tot, zăpada.
Eu îmi călăream bicicleta, plimbare fără țintă, încercând să evit crevasele. Mă opresc în buza uneia, țintuit de cântecul ei de sirenă - un ecou al lumii de deasupra, convertit într-o melodie venită parcă din altă lume: tristă, frumoasă, sinistră.
Și sânii ei - deși în creștere - grei, cărnoși, nărăvași, în căutarea formei definitive. Păreau să fi adormit în timp ce-și căutau forma la care să se oprească din dezvoltare. Reprezentarea dorinței inconștiente de a mă molipsi din nou de tinerețe?
Am intrat în acea parte a vieții în care primează chibzuiala, planificarea din timp, calculul, rațiunea. Mai puțin, spontaneitatea. Cerința e să mi-o trăiesc ca și cum m-ar surprinde, cu o inocență de pe acum simulată, împrumutată stângaci de la tinerețe. Revoluția, câtă fu, s-a încheiat.
O uitătură furioasă, o privire caldă, fixă, tulbure, ochi-invitație, ochi-privire, ochi-scut, ochi ce nu se închid la iubire. Buze strânse, buze roșii, buze eliberate prin sărut. Fiecare an, peste cei 40, își are o greutate specifică.
Superficial, plutesc peste toate: lucruri & fapte. Mai superficial decât de obicei, adică. Sigur că e o apărare, o prevenție. Dar citesc, gândesc, mă indignez. Nu sparg gheața, mă strecor rareori pe sub ea, asigurându-mă că o păstrez cât de intactă se poate, în aceste condiții.
Oaie albă, păr ce crește repede, Clujul evaziunii fiscale. Sprâncene încondeiate etrusc, ochi frumoși din naștere.
Miroase a carne de pui ciorbită, eu miros a cremă SPF, dracu știe cât, fain, nu zic, stiloul cel nou alunecă, seara înaintează imperturbabil, cu sau fără mine măsurându-i trecerea.
Petreceri, dans, dare-n spectacol. Îmi lipsesc. Dar nu într-atât.
Ciuda, ridicându-mi-se în gât, în coșul pieptului, mai întâi. Nimic nu mi-ar fi stat în cale. Nimic? Puțin blocaj psihic, puțină durere - suportabilă. Machiaj, ochi fugind și zăbovind peste trupuri și fețe.
Ambulanța e ceva la care românii se-nchină. Își fac cruce când trece: Doamne, bine că nu vine la mine! Își fac cruce și din cauză că așaebine, să-ți faci cruce, pentru că crucea aia bine făcută te va proteja ca ambulanța să vină după tine!
Afară, sirene de pompieri (presupun) ori ambulanțe. Le arăt degetul muiei de la mine din pat. Gurile lor, căscate pornografic, de sirene ale morții și ale ipocriziei. Le detest!
Un bărbat strănută zgomotos, liber, eliberator. E de capul lui pe stradă, până o s-ajungă acasă, la muiere. E teleleu, nasul lui proaspăt suflat, curățat de expulzarea zgomotoasă a mucilor prin strănut. Un strănut zbierat, pe trotuar, după căderea serii - ce mai dezlănțuire!, ce senzație neasemuită! Numai urinarea la copac ar mai putea întrece asta.
Notez orice, în speranța „spărturii” prin care să năvălească în conștiință și ceva „mai cu greutate”. Dacă nu, și banalul e parte din viață. O mare parte! Cea mai mare parte.
A fost o vreme, acum 30-50 de ani, când poliția descindea din mașinuțe lungi de 5 m, cu sirene u-a, u-a sau ni-no, ni-no.
Sfertul de creier de la etajul 2 izbucnește, cum îi e obiceiul, în cântece neduse la capăt, refrene, câte un fragment de vers țipat. Se întunecă afară fără culori, dar ce aș putea eu mărturisi de aici, din casă?
Replici de serial: băutura te face să uiți, heroina face ca lumea să sune ca o șoaptă. N-au spus chiar așa, dar îmi iau eu dreptul de a răstălmăci, fără a perverti sensul inițial...
În filmele ieftine, un clișeu larg răspândit: „tortura” cu pistolul. În loc să tragă naibii sau să vorbească doar strictul necesar și apoi să tragă, cei care țin arma o apasă pe fața victimei, în timp ce perorează un discurs fioros, interminabil, din care deduci fără dificultate că nu se va trage nici un foc, sau nu acel foc. Uneori, se trage. Intră altul, intempestiv, în încăpere, împușcându-l în cap pe călăul logoreic, criminalul verbal.
În filme, sunt atât de rare execuțiile fără acest obositor discurs! Ucigașul musai să pară un dezaxat, un psihopat (ceea ce, în realitate, nu întotdeauna este).
Recent, aceste conferințe trase de păr, cu pistolul în mână, lipit de tâmpla potențialei victime, cu trimiteri vaste la legende, la tată, mamă, drac, lac, anunță - de fapt - amânarea crimei, poți lesne deduce că nu va muri nimeni în scena aceea.
Prea multe vorbe! Criminalii sau răufăcătorii filmelor contemporane sunt niște incontinenți verbal. Au mereu pildele la ei și simt compulsia de a le împărtăși cu forța și altora - referințe istorice, istoria familiei, ce-au avut și ce-au pierdut, tata obișnuia să spună, tata avea o vorbă și multe alte găinațuri din astea...
Nimeni nu-și mai rezolvă simplu și direct răfuiala. Toți au un mesaj de transmis. Delincvenții sunt și învățători, moraliști. Izvoare de înțelepciune cinică.
„J’ai toujours été maladroit avec les femmes. Je veux dire: pas seulement au lit. Mais dans la rue, quand les promeneuses ralentissent afin qu’on les dévisage et que l’on devine mieux le bout de leurs seins nus sous le T-shirt.” (F. Weyergans - Le Pitre)
Seriale mexicane. E frumoasă ca o vacă, cu ochii ei cristal, fața rotundă, gura mare, buze medii. Un pic planturoasă, deci nu tocmai fit, după moda sud-americană. Piele albă, imaculată. O aluniță, undeva. Probabil și alte alunițe, judicios distribuite, bine ascunse de vestimentație.
Alte clișee din filmele mediocre (ca tine): a bate cu pumnii (palmele) în volan, din cauza fustrării. Volanele din filme îndură multe. Nu știu câți dintre noi (cei reali) am face asta fără să ne gândim că, poate, dereglăm ceva la mașină. Indiferent cât de furios aș fi, n-aș lovi în volan (ca să mă descarc?).
*
Făcut o tură prin cartier, bucuros de lumea puțină de pe străzi, cu căștile cele noi înfipte-n timpane, muzica la 66% din volum. M-am oprit să privesc, de cealaltă parte a străzii, un pin falnic ce se ițea de după gardul de beton al cimitirului. Un copac numai mușchi, masculin, impunător, cu rădăcinile scotocind printre morți.
În lipsă de altceva, am cărat 3 kg într-o mână și 5 kg în cealaltă. Am rătăcit puțin, ocolind pe străduțe pe care încerc să mă păcălesc că abia ce le descopăr, de fiecare dată. Casele sunt atât de intimidant de frumoase, încât mă fac să grăbesc pasul. Mă simt supravegheat, admirând. Mă simt sărac, jinduind.
Licean, în tabără. Îți rămâne doar să cânți din tudorchirilă, intoxicat cu bere ieftină & proastă, românească, scuturat de răcoarea serii târzii și motivat în răgete de proaspătul tău eșec amoros. Nici nu cred că-l poți numi așa - eșec -, din moment ce l-ai avortat din stadiul embrionar, de impuls, de mic spasm, resimțit în genitalele lipsite de reacție, când ai realizat: merg în tabără, singur, iar ea parcă mi-a zâmbit doar mie, ziua trecută, pe coridor, în drum spre infecta budă comună a liceului.
„Toți trebuie să fim învățați cu forța să urâm excrementele.” (Martin Amis - London Fields, Polirom)
Un alt roman britanic ce-mi stete-n gât de uscat și experimental ce e. Original, parțial de neînțeles, senzație de artificial. Ultimele 200 de pagini le-am citit mai mult stimulat de bucuria că voi încheia cartea și voi anunța grăbit lucrul ăsta pe social media.
Un chin, o tortură - cartea, parcă scrisă la beție sau sub influența psihostimulantelor. N-o vedeam odată isprăvită, cu paginile ei multe & inutile, scrisul ei mărunt, în ediția strâmtă de la Polirom, ca să pot începe alta, mai puțin absurdă, mai puțin delirantă, mai senzuală, chiar dacă crudă.
Cartea nu e proastă, dar nu mi se deslușește, înțelesul ei răzbate greu din spatele prea multelor cuvinte ce, pentru mine, n-au nici un sens, nici o contribuție la valoarea finală.
Sunt eu cu mine și un anumit dor al lucrurilor de suprafață. De care musai să scap. Cântec de sirenă deșelată. Meduza cu păr încâlcit, șerpi împletiți, privire mioapă, fixă, hipnotică. Ăsta-i caietul gândurilor mele zilnice.
Mă strivesc de unul singur în pat din cauză că, în mod real, nimic din ceea ce-i acolo, afară, nu mă cheamă îndeajuns de tare. Nu mă ademenește. Deci nu mă mișcă.
Mă încearcă emoțiile începutului de școală. Mirosul de păcură al podelelor proaspăt „igienizate”. Manualele noi, legate laolaltă cu sfoară sau cu o panglică. Și o mică greață a noutății sau a revederii (nedorite). Cam ca atunci când, peste mulți ani, dai undeva, pe-o stradă sau la o tejghea, peste o fostă iubită și te faci mic în tine și-ți vine să închizi pur și simplu ochii ca s-o faci să dispară, să schimbi visul cu un altul, să schimbi prezentul ori să dispari tu însuți.
Charles Melman - Omul fără gravitate:
„(...) ne înșelăm când credem că subiectul este avid să-și prezerve singularitatea...
Dimpotrivă, îl vedem mereu căutând noi identificări colective în care să se poată dizolva. Preocuparea lui de a fi luat în grijă de cineva, de a încredința direcția propriei existențe unor sisteme religioase, culturale, politice pare mai evidentă ca oricând.”
Colectivismul naționalist poate fi adăgat „sistemelor” de mai sus. De când mă știu, a mă pierde printre ceilalți mie, unuia, mi-a dat fiori de groază. A renunța la obișnuiții mei pași laterali, în afara lucrurilor și a evenimentelor m-a umplut de angoasă. Ceea ce adoră colectiviștii - a face parte dintr-o turmă sau măcar o gașcă - pe mine mă neliniștește până-n prag de sufocare, și asta e dintotdeauna. Am cultivat mereu cu cvasi-evlavie și meticulos propria-mi individualitate. Până când mi-a ieșit.
Cu scrisul ăsta mare, urât și gros, voi umple blogul în cel mai scurt timp. Și tot ce vor reține paginile sale prea alunecoase vor fi niște zvâcnete umorale, molfăirea acelorași cuvinte, uzarea acelorași lamentații, inventarul acelorași nereușite și cedări rușinoase.
Sunt dislexic de la surescitare și oboseala asta agitată. Îmi vine să fac inventarul cărților, să număr pentru a mă liniști. Să număr oile, în așteptarea nimicului.
Cerneala e proastă, prea multă apă, privirea e proastă - își dorește prea mult. Privirea mea este una dintre instanțele personalității, cum e mirosul și amușinatul la câini. Îmi place să mă plasez și să privesc.
Nu de puține ori, mi se întâmplă să rătăcesc faptele din cauza tentației mele, mai mereu eșuate, de a mă analiza.
Început de noiembrie. Este ziua în care cad ultimele frunze. Frig, 10 gr. C; bate vântul în rafale nu prea puternice, frunzele rămase foșnesc ca moartea, ținându-se fără convingere să nu cadă.
Văd foarte des indivizi umani fericiți că cineva îi sună, ocazie excelentă pentru ei de a fabula la telefon, pe stradă, în gura mare. Azi, unul a făcut chiar mai multe ture pe sub ferestre și pe troturarul de vizavi, vorbind incontinent. Cu o voce ascuțit-metalică, sonoră, de nebun sau de alcoolic.
*
Imediat ce s-a oprit ca să-și dea jos pantofii pentru a alerga mai departe desculllță, am simțit un fior răcoros între coapse.
Și mie îmi trece vremea. Mie și mai cui? Nu-mi pasă și mai cui. Nu fac nimic ca să nu treacă (cu atâta repeziciune). Nici n-aș putea. Nu fac mai nimic ca s-o umplu cu rost. Eh, nu chiar nimic. Scriu. Polemizez. Citesc.
Asta mi-a rămas să fac: mă prezint cu puținele mele gesturi, limbajul trupului, mișcări interioare. Acum stau trântit pe canapeaua prea tare, sângele îmi circulă cu dificultate, buca dreaptă strivită sub mine, mi-e frig la picioare, fiindcă nu mă mișc.
Starea nu mi-e nici bună, nici agravantă, sunt agitat, ocupat, sau așa mi se pare, poate că sunt dezobișnuit de astea, dar ocuparea asta are și părțile ei bune. Zilele trec cu repeziciune. Către ce anume, nu știu. către moarte? Da. E cel mai facil răspuns, e la îndemână, în lipsa altuia ce ar necesita mai multă gândire. Moartea se află, în mod cert, la capăt, așteptând. Dar, până la ea...
Până la ea, pagini de caiet umplute, cărți citite conform unui plan aproape cincinal, conflicte fără miză, iscate din senin, dispute sterile, enervări păguboase, zile lungi - cu soare - risipite, prizonier al întrebării să ies sau să nu ies, să rămân, adică, în adăpostul liber de ispită al casei, lecturi, note, neplăceri, câte un zâmbet, un hohot izolat, sunând psihopat, suspine sfâșietoare, o mâncare cu gust bun, gătită cu plăcere, un somn neliniștit, trezit devreme, culcat târziu, priviri fără rost în ochii altora, dialoguri mute, contrafactuale (ce ar fi fost dacă).
Mesaje aruncate la întâmplare, evitarea unor întâlniri, numărarea fără spor a banilor ce se împuținează.
Stau acasă. O zi de detașare, fără mutre, roluri, falsități sociale sau onestitate camuflată în umor căznit. Îmi pasă. Încerc să nu. Eu nu sunt tatăl. Sunt un coș deasupra sprâncenei stângi.
Zguduitoare corespondența Freud - Jung! Roman epistolar de dragoste. Am mai scris despre asta, știu. Dar tot revin.
Am, în același timp, nu tocmai plăcuta senzație că scrisorile n-ar fi trebuit date publicității. Sunt atât de... intime! Să fii astfel despuiat în public, chiar după zeci de ani de la moarte, nu-i lucru comod. Scrisorile acelea n-au fost scrise ca să apară pe piața cărții.
Cu toate politețurile, eschivele, amabilitățile, curtoazia lor, se spun în acele paginile lucruri ce pe mine m-au stânjenit ca nuditatea lor involuntară (sau neprevăzută), accidentală.
Frână la lecturi. Impresia compulsivă că ar trebui să citesc (toate) cărțile importante - ce-s mereu altele, dintre cele adunate pe rafturile casei, nu astea pe care, alternând, le citesc în prezent. Impresie falsă, desigur. În afară de tâmpenia asta politizată stângist despre sex și mariaj (și istoria lor), nu citesc cărți proaste. Atâta că nu sunt ușoare, au multe pagini, iar eu am de călătorit cu mintea prin alte griji...
Penumbra serii, obiectele și-au pierdut treptat culoarea și conturul precis. Intenționasem să aprind lumina când am scris rândul de mai sus, am uitat, acum totul e gri-petrol.
Văd, totuși, pagina, o acopăr cu scris, care - lipsit de detalii, în lumina împuținată - pare frumos. Mi-e poftă să mai citesc memorii scrise de românii de origine bună, români cu carte, după Annie Bentoiu. Și chiar aș mai începe câteva, simultan, de n-aș fi avut atâtea alte cărți așteptând pe noptieră - groase, prăfuite. Nedeschise de săptămâni.
Mama îmi pune oala de supă în cap și începe să mă tundă. Folosește forfeca familiei. O ia întotdeauna din sertar. E neascuțită și, pe alocuri, ruginită. E boantă, scurtă, uzată.
Casa scării - cineva umblă-n vârful tocurilor, cu un pas tiptil, șovăitor. Pășește, stă s-asculte, pășește. Privește de afară, prin vizorul ușilor, înăuntru. Nu vede nimic, bineînțeles. Nici umbre. Doar lumini care nu-s aprinse.
Îmi fac cruce, imediat ce promit că mâine am să particip la... Ba chiar am s-o inițiez eu! Știu ce fel de client îmi sunt. Dureri de cap prompt instalate etc.
Zgomotul făcut de frunzele călcate în picioare, în curtea blocului, mica pădure, mă poartă cu gândul la Ineu sau, poate, mai exact, la Drauț. Curtea noastră se acoperea, la un moment dat, cu un strat gros de frunze ce ajungea uneori la 20-30 cm. Le măturam (poate că nu întotdeauna noi, ci cei mari), le dădeam foc, azvârlind apoi și castane în flăcări. Noi întrețineam focurile, făceam fum, presărând alte frunze peste flacără. Castanele explodau în foc ca floricelele de porumb, ieșindu-și din coajă.
Ce se mai iartă oamenii (personajele) prin filme! „Peliculele” de consum sunt niște neobosite iertări, cvasi-artistic filmate, împăcări improbabile (cu sine, cu alții), noi începuturi, mâine va fi o nouă zi... În viața reală, când testul de sarcină iese pozitiv (sau negativ), strigi asta din baie (dacă nu cumva se află și el acolo, cu tine), nu-i ca-n filme, unde musai să fie creat un „cadru”: ușa deschisă lent, lacrimi în ochi, șovăială dramatic dozată, apropiere înceată, suspense de doi lei.
Freud era îndrăgostit de Jung. Nu că-l iubea, ci era îndrăgostit de elvețian în felul disperat al cuiva care dorește să-l anestezieze pe celălalt cu dragostea sa (și să-l manevreze ca pe-o marionetă). Să-l aneantizeze psihic, intelectual etc. Îndrăgostirea ca vrajă făcută celuilalt.
Cu toate acestea, în afara reverenței cuvenite, Jung părea imun la „dragostea” lui Freud. Cordialitate, deferență, respect acordat vârstei și carierei profesionale (pionieratului) lui Freud - atât.
Vienezul ar fi dorit să-l conțină pe Jung, să-i anihileze voința, conservându-i, totuși, inteligența și valoarea ca medic. Altfel, ne indignăm noi de pe margine, ce ar mai rămâne de iubit în celălalt, dacă-l decerebrezi complet? Avea, deci, nevoie Freud ca însușirile astea să rămână treze în discipolul său? Dar nu se putea împărți între 1) a-l șantaja & manipula pe Jung, ca să-l preschimbe într-un fidel fără rezerve, un „demn urmaș” și 2) a-și dovedi considerația față de originalitatea lui Jung, față de putința lui Jung de a gândi cu propria-i minte și de a continua și rafina teoriile freudiene.
Freud își dorea ca Jung să-i preia întocmai teoriile, fără modificări, adăugiri, Doamne ferește de contestări, și să le păstreze astfel, ca pe niște bunuri imobiliare - neatinse, nealterate, fixe.
N-am putut înțelege, urmărind escaladarea pretențiilor lui Freud, în ce măsură subestimarea asta prost ascunsă, avându-l ca țintă pe favoritul său (moștenitorul), se putea împăca cu aprecierile zgomotoase despre competența lui Jung în munca sa terapeutică. Știm din viețile noastre, mai banale ca ale lor, că laudele deșănțate revărsate de cineva asupră-ne pot avea scopul de a-i masca și de a-i supracompensa aceluia tocmai neîncrederea viscerală în noi (nu rareori, chiar respingerea netă), invidia sau, mai general, mizantropia.
Freud conștientiza că Jung era un om valoros, dar - citindu-le Corespondența - observăm cum, în același timp, îl chema - printre rânduri de scrisoare - pe Jung să se lase restrâns la rolul depozitarului teoriilor freudiene - un magazioner scrupulos, un câine de pază al psihanalizei și nu mai mult. Litera testamentară nu putea fi revizuită.
Din mai fiecare scrisoare, cu cât mai amplă sau mai plină de patetism, reiese acest lucru. Freud îl stima într-un mod steril pe Jung, se folosea de evidenta lor îndrăgostire ca de practica unei magii negre care să-i narcotizeze pe amândoi, încât, vrăjit de magister, Jung să accepte să rămână doar o casă de valori inteligentă, lipsită de dreptul originalității ori al inițiativei personale.
În mintea fertilă a lui Jung a ales Freud să-și depună ouăle operei. Atâta că Jung se trezește și se scutură. Reticența (distanța?) sa este limpede de la început. Se declară fățiș fascinat de munca lui Freud, iar eu socotesc că era sincer, îl percepe pe Freud ca pe un patriarh (nu se înșela), dar nu părea a se fi topit de teamă, confruntându-se cu el. Jung rezistă. Freud remarcă și șarjează.
Un îndrăgostit, fie el „sănătos” ori „patologic”, știe imediat când celălalt dă semne că s-ar retrage sau că, dintru început, optează să nu se implice prea adânc. Jung a păstrat relația lor în termeni cât mai colegiali, tehnici, științifici. Cel mult, și-a mai îngăduit câte o bârfă de breaslă, o înjurătură, o mică vulgaritate, o confesiune bine și dinainte cântărită. Fără declarații emfatice sau jurăminte de amor.
Scrisorile lui Freud sunt, în schimb, asezonate cu jurăminte veșnice, cu legăminte nesolicitate, exces de înduioșare, manipulări subtile, dar săritoare-n ochi, insinuări, retorică perversă, destinată să constrângă afectiv, să adoarmă vigilența corespondentului, să-i câștige acestuia supunerea necondiționată. Adesea, mi-a părut că surprind la Freud (iar Jung, probabil, cu atât mai mult a sesizat) că visul său tainic ar fi fost mai degrabă să-l neutralizeze pe Jung decât să-l „dezvolte”. Să-i sece creierul, ca să se strămute el în loc. Să fie el, deopotrivă, și Sigmund, și Carl Gustav.
Frunzele uscate de pe aleea din spatele blocului sar ca arse, pocnesc aspru, sfârâie când sunt luate sub tălpi de trecătorii care se-ntorc pe la casele lor. Oamenii par să se iubească. Astâmpărat.
Bântuiți de imago-ul părintesc, cel refugiat în conștiință și dictând, și cârmuind mai departe, de acolo, ca din viața „reală”.
Nu le mai facem de mult timp pe plac părinților, dar asta nu înseamnă mare lucru. Cârma aceea - „instalată” la interior, în psihismul personal - o simți și-n prezent manevrată de altcineva, te țintuiește sau te asomează lent, te face să amâni cronic, să-ți refuzi plăceri sau să ți le trăiești incomplet (pe cele ce scapă refuzului), ca pe niște furtișaguri fără prea mare valoare.
Ca ieri, de aniversare, doar lucruri ce-mi plac aș vrea să fac. Când apuc să le fac, întineresc, cresc, mă-ntind, mă înseninez.
N-a existat o vârstă de aur a șederii mele în Ineu. N-am cum să idealizez trecutul. Mereu, sub o anumită tensiune, resimțind în surdină obligația de a face ceva, de a pune mâna să, de a ține și eu de ceva, de a face pe plac. Niciodată nu m-am destins pe deplin.
Dacă dormeam de siestă, trebuia să păstrez o parte din minte vigilentă la mașinile ce încetineau sau opreau în dreptul casei, nu care cumva să fie neamuri care trebuiau onorate cu prezența-mi. Dacă nu prezentam onorul - critici, mutre brăzdate, chipuri ale neplăcerii și ale dezacordului, ce mă bântuie de când mă știu.
O casă neostoită. Așa a fost mereu. Când era liniște, nu era fiindcă am fi fost nespus de relaxați, ne-am fi odihnit sau am fi fost detașați, era liniștea de sub stratul gros, de vată minerală, al tensiunii.
Când eu însumi mă abandonez, ceilalți ce ar putea face ca să mă ajute?
*
H.R.-Patapievici, Omul recent: „Noul dușman al umanității nu mai este, ca în trecut, bestialitatea barbarului, ci docilitatea blândă și tâmpă a acelor animale domestice care reprezintă adevăratul tip omenesc (inuman, firește) pe care îl produce și reproduce civilizația noastră exclusiv comoditară și arogant materialistă.”
Oliver James: „Potrivit lui Freud, cele mai creatoare activități conțin un element de evitare a realității, de substituire a adevărurilor neplăcute prin fantezie. La cel mai profund nivel, el consideră simptomele unui nevrotic, jocul copiilor și creația artistică drept indistincte.”
«Quelle ânerie, cette idée que l'argent ne fait pas le bonheur! Il ne fait pas tout mais permet souvent d'éviter le malheur», affirme Pascal Bruckner*, «encore traumatisé», cinquante ans après, d'avoir vu ses parents «s'enfoncer dans la misère». «L'argent n'achète pas tout mais il permet de vivre confortablement, et c'est fondamental», soutient l'auteur.«Ce que les Français détestent n'est pas l'argent qu'ils gagnent mais celui des autres.»
«L'argent est, en France, une passion d'autant plus forte qu'elle est honteuse, que l'idéologie officielle est l'anticapitalisme. Un anticapitalisme de façade, car, en réalité, le mépris claironné du veau d'or masque une adoration souterraine.»
*La Sagesse de l'argent (Grasset, 2016)
Dezorientarea ce mă cuprinde luând o carte de pe raft, deschizând-o (poate cu intenția de a o citi) și - văzând că nu-i semnată, nu e datată - nu știu când și de unde am cumpărat-o. Detalii ce au sfârșit prin a face parte din procesul (să nu zic plăcerea) lecturii.
Doar că, după eticheta de pe spate, am cumpărat cartea asta fiindcă mai citisem un roman de Amis și fiindcă era la reduceri (vreun târg ori de pe un site).
Celălalt roman al lui Amis - Banii - mi-a lăsat o impresie metalică. A trecut destul timp de atunci, cât să fi uitat și să fi vrut din nou.
Papadat-Bengescu stăpânea o limbă română suculentă. Pe alocuri, pitorească-n inactualitatea ei. Simțeam, citind, că mă împlinea. Pe de altă parte - dificil de urmărit și de înțeles pentru cei de astăzi. Noi am „băga” la dezacord felul în care conjugă autoarea mai mult ca perfectul, persoana a III-a, plural.
Gândurile introspective, rămase în afara scrisului, sunt mult mai pătrunzătoare decât ceea ce-mi îngădui să pun în litere. Încă nu-mi sunt egal nici mie însumi!
Petreceri cu privirea.
E-un zgomot neîntrerupt, de motor de automobil. Una după alta, ca legate între ele, mașinile seducșivin fără răgaz, producând acest zgomot egal, motorizat, pare același motor la toate, fie că toarce, fie că-i accelerat nervos. Iar capacul de canal punctează ca un metronom dereglat.
N-am scăpat de capacele de canal. Zgomotoasă zonă! Zgomotul hrănește afecțiunea.
Nu m-am întâlnit cu mine însumi la Ineu. N-am vrut să urc la Deal. Am căutat odihna, lenea, izolarea fonică, somnul. Le-am aflat doar pe rupte. Întrerupte.
Blochistele nasc în grupuri și, deîndată ce vine vremea, își poartă copiii în cărucioare de plastic, pe aleea dinaintea blocului. Multe au vârâte în ureche aparate de handsfree și vorbesc în continuu la telefon (cui le ascultă nu-i poate scăpa nici o căcuță, tare sau moale, nici o eructare, nici un colic, cât de mic). Bârfe vechi, de fostă gravidă, și detalii cât se poate de plicticoase despre copil.
Nu-mi pot închipui pe cine ar interesa subiectul ăsta, pe cine ar putea ele suna, cine este atât de liber la orele alea încât le asculte lor integral bătaia câmpilor? Soțul? În nici un caz! Soțul face benevol ore suplimentare, doar ca să revină cât mai târziu în „căminul conjugal”.
Presupun că sună acasă, pe mă-sa! Nimic nu poate egala, nici întrece, simbioza leșios-intoxicantă dintre fiică și mă-sa. Poate își sună colegele de lucru? Unele femei ar (putea) vorbi în continuu la telefon...
„(...)și visul lui era să poată într-o zi pune Adei o astfel de întrebare încât s-o tulbure cumplit, s-o... omoare!” (H.P. Bengescu - Concert din muzică de Bach)
Am simțit și eu asta, dar nu față de vreo parteneră, ci relativ la oameni pe care i-aș fi vrut dispăruți instantaneu, să-i fac să se dizolve, neatinși în vreun fel de mine, să piară în neant, prin simpla rostire a unei formule magice desăvârșite. Încă mai cred în atotputernicia cuvintelor și cred că există frazări cu tăiș de diamant ce ar putea avea efectul unui blestem împlinit.
La răstimpuri, scriind pe bloguri, forumuri, în subsolul articolelor de ziar publicate online, m-am apropiat, antrenament nu neapărat conștient, de acest efect: am mișcat niște conștiințe, am atins niște nervi dureroși, am provocat niște reacții psihoclinice, chiar scriind doar aluziv, neexplicit, sau insinuând. N-aș putea lămuri aici în ce fel și, de asemenea, n-am nici un exemplu concret în minte.
Dar am constatat - nu fără un fior de teamă - că poți de minune să scoți din minți pe cineva, fie și numai cuvântând - dar mai ales în scris! Stângiștii „corecți” și conservatorii bigoți se învecinează și chiar se înfrățesc întru frisoane reactive la umilele mele scrise - pentru ambele triburi rigidobitoace, stângiștii & conservatorimea, gândirea liberă și un oarecare umor acid, dizolvant, fără frâie, sunt amenințări existențiale...
„Este posibil să detectați că ați primit o îngrijire lipsită de empatie, dacă nu suportați să fiți lăsați să așteptați, fie de către ceilalți, fie de propriul trup. Nerăbdarea extremă la cea mai mică frustrare, cum ar fi o senzație de răceală care trece imediat sau un tren care întârzie, este cel mai evident semn.”
Cel mai puternic semn că ați primit o îngrijire lipsită de empatie apare atunci când dependența normală față de ceilalți, sau a lor față de voi, este cel mai mare coșmar al vostru. A trebui să te bazezi pe cineva pentru dragoste, mâncare sau recreere este un iad pentru persoana care a primit îngrijire lipsită de empatie, deoarece aceasta recrează cele mai timpurii experiențe de a fi lăsat să aștepți.”
*Oliver James - They Fucked You Up (Vellant), cu sublinierile mele
Ce așa mare lucru o fi să locuiești în Timișoara? Orașul ăsta, luat la bani mărunți, n-ar merita nici căcatul după care o familie de blochiști trage apa (sau n-o trage, dacă respectiva familie trăiește în același apartament cu socrii/bunicii zgârciți).
Hei, nu toată ziua trageți apa aia, că eu plătesc întreținerea, stai în casa mea, eu fac legea aici, te descalți la ușă - ușa mea, da? -, te sinucizi când spun eu, nu tu comanzi!
Vii, te instalezi în Timișoara, după care te pui să-ți croiești narațiuni înfrumusețate despre cum stai tu în Timișoara, cât de bine e, ce bine arată numele orașului în buletinul tău preschimbat, ieși pe balconul închis, te întinzi de pocnesc încheieturile, și continui cu narațiunea cosmetizată: merită osteneala, zgomotul continuu, praful, căcatul pe care-l mănânci la locul de muncă, oricare ar fi acela, de la șefi, de la subșefi, de la colegi mai „complicați” decât tine, de la mine pân' la tine...
Traversezi orașul alături de boii și de vacile din trafic, participanți mereu furioși, îmbufnați, sătui, îmbuibați, cu bani suficienți, dar cu viață de căcat, căci viața îți poate fi de căcat chiar dacă ai de toate alea.
Eu prefer să n-am de toate.
Vreau doar liniște, armonie, pădure și cărți. Pădurea aproape, vecini invizibili, pace, plimbări domoale, un câine sau doi, rafturi de cărți dragi, stilou și hârtie ca să scriu pentru uzul propriu.
Îl citesc pe L. Ciocârlie cu un sentiment situat la granița dintre simpatie și (o oarecare) antipatie. Ceva mă (a)trage, totuși, înainte - către ultima pagină. Și nu-i doar trebuința sportivă de a termina cartea.
Cartea lui L.C. (Pornind de la Valéry) dă de lucru gândirii - sunt sau nu sunt de acord cu el; îl înțeleg sau nu prea. Agreez unele rostiri, resping excesul de oralitate și cazna de a se face amuzant (simpatic). Cred că tocmai „cazna” asta mi-l face (aproape) antipatic.
Dacă ar putea anticipa puiul de crescătorie ce gust capătă în timpul măritișului său din tigaie cu mirodeniile & compotul de pere, și-ar vinde mult mai scump pielea.
O petrecere de (pentru?) copii. Se află acolo copii de oameni căsătoriți sau divorțați. Apare un tată cu înfățișare alcoolică, mă frapează că nu-i gras, cum mi-a fost descris cândva, dar pielea-i este înnegrită hepatic de tabagism și etilism, un fost mascul, acum efeminat, gayficat de diversele sale dependențe și vicii, etalând gestica aceea oscilândă între excesul de pedanterie (autocontrol, autoconștiență) și brutalitate (strângeri de mână inutil de puternice, amenințătoare).
La început, preț de niște secunde, îmi refuză mâna întinsă, iar de nu m-aș fi îndreptat țintit spre el, m-ar fi ignorat total, o ignorare nu lipsită de tensiune, știa dinainte că-s pe acolo, o detectasem în felul - destul de prost jucat - cum îmi evitase privirea. Mi-a strâns mâna scrâșnind și din acel moment și-a pierdut stăpânirea de sine.
Primele sentimente de vinovăție, răsădite în conștiință, dau să spuzească oniric. Știam bine în ce fel anume contribuisem la starea lui actuală de holtei vârstnic, o știusem tot timpul - taină adânc îngropată în mine.
O mamă (mama?) plângea pe tăcute, ascultând ce-mi reproșa el, plantată strategic într-un fotoliu din apropiere, copiii urlau jucându-se. Casa e a mea, a familiei. Băiatul vomită într-un sertar. Vomită ca simptom al tatălui, copilul-simptom, mi-a ieșit azi dimineața un copil între omoplați și nu-l pot sparge. Mă doare tatăl. Etc.
Copilul vomită, îndopat cu imaginea tatălui înjosit, decăzut din drepturi, în inferioritate, abătut, autodistructiv - așa și era, de altfel. Copilul își vomită tatăl, o vomă îmbelșugată ce umple sertarul, scena făcându-mă să cântăresc imediat în minte variante de a mă îndepărta de acolo ca să nu fiu nevoit să trag pe nări pestilența, dar fără a-l jigni sau provoca suplimentar pe hepatic, eram preocupat mai mult de curățenia de după aceea, aveam de scos voma din sertar... Mi se face milă de plod. Și de amândoi.
El plânge, băiatul plânge, mama plânge - eu, prezumtiv culpabil pentru toate astea. E din vina mea întreaga atmosferă, încărcătura ei. Un mascul tocmai se dezintegra.
Arunc un pled peste mama, acum ghemuită în fotoliu, nemulțumit că mă urmărește peste tot cu scopul de a trage cu urechea la schimburile mele de cuvinte cu el. Se hrănește cu durerea lui de neconsolat, deși ceea ce i s-a întâmplat e parte a trecutului, își întreține voit rușinea de mamă, savurând de aproape suferința mocnindă a masculului emasculat. Așa că, arunc pledul peste capul mamei, îmi exprim astfel dezacordul necuvântat față de indiscreția ei și față de irepresibila ei nevoie de a suferi de pe urma faptelor mele.
„Cea mai fulgurantă dragoste ne-o stârnesc făpturi pe lângă care trecem și știm că niciodată nu le vom revedea. Nu le vom avea. Iar ele au stat ore în șir la oglindă ca să ne seducă pe noi, trecătorii.” (Livius Ciocârlie)
„Le jeu de l'amour et du hazard: Valéry adaugă că mă ascund de mine în ființa de care mă îndrăgostesc.” (L. Ciocârlie)
„Morala este un fel de artă a nerealizării dorințelor, a posibilității de a slăbi gândirea, de a face ce nu ne place și de a nu face ce ne place.” (P. Valéry)
Nu mi-a ajuns niciodată vara, n-aș vrea să se apropie iarna, dar mi-e sete - ca pământului - de o ploaie lungă, răcoroasă - care să ne ogoaie.
Ce comod: nu-mi murdăresc cămașa (la guler), nu-mi uzez pantofii, nu plătesc 5 lei, dus-întors, bilet de tramvai (în caz că ar ploua sau mi-ar fi prea lene să pășesc până acasă), nu consum nici o picătură de benzină, picură, stropește, mă duc să stropesc în grădină, ud în ogreadă, mi-am alungit brațele cărând apă-n găleți pentru a uda ardeii și roșiile.
Eram mic și sfrijit, totuși mă trimiteau după apă, chiar la fântână. Mi-era groază că avea să mă tragă înăuntru găleata plină - eram prea mic și prea slab pentru greutatea ei, dar o trăgeam în sus și o goleam într-a mea (ale mele). Una roșie, din plastic, și una din tablă. Cu capac. Apăreau trântiri și înjurături când nu era apă în găleți...
Am bănuiala că m-am deprins din proprie inițiativă să merg după apă la fântână. Era parte din contribuția mea (uneori, în van) la evitarea certurilor între ei. Apă-n găleată, apă „la iepuri”, mâncare la găini, pui și iepuri. Iepurașii mi-au mâncat multe dintre zilele copilăriei. Erau teroarea mea! Ați dat la iepurași - eram întrebați, mereu gata de izbucnirea violenței (verbale). Ce căuta diminutivul ăla acolo - nu știu. Îi era mai milă de ei decât de noi? Înnebuniți de iepurașii pulii. Curci, rațe, ouă, capre, porci.
Iepurii ne-au „însoțit” până am crescut. Ca, mai târziu, să scape din cuști, să umble stingheri prin grădini, să nu-i mai caute nimeni. Semnul degradării ultime, pesemne.
Călătoria interstelară cu ajutorul cuptorului cu microunde. Micro, unde ești? Micro, unde te-ai teleportat? Microunde, Microcum. Mai ales, microcând?