Deși nu ne place să admitem, corupți de gândirea stupid-pozitivistă americană (sau de cea “creștină”), noi suntem fix așa cum ne reprezentăm în vise.
În visele mele cu mine, mai adesea fac muzică decât scriu și public. Înclin să cred că scrisul meu este (venit) mai degrabă (dintr-)o necesitate decât un talent înnăscut. Pe când muzica mi-e înnăscută.
M-am obișnuit să scriu, m-am trezit având nevoie să scriu pentru „a mă rezolva”, a mă cârpi, pentru a mă oglindi pe mine pentru mine, apoi pe mine pentru alții (unii, unele). Pentru a atinge conștiința celorlalți.
Scrisul este o metodă, un mediu, un mijloc. Cu timpul, el mi-a devenit o plăcere, o trebuință, un ceva fără de care nu mai pot. A cunoscut o oarecare elaborare, a devenit de sine stătător, a căpătat și un scop în sine, pentru sine. O pilulă aproape cotidiană, pe care o înghit pentru a obține un anumit echilibru interior, o satisfacție de mai lungă durată (dar nu mai adâncă) decât cea procurată de ascultarea muzicii.
Când e bună, muzica acționează cu repeziciune asupra mea, ca o injecție cu adrenalină în inimă. Condiția singulară ca o piesă muzicală să-mi fie plăcută urechilor este ca ea să etaleze pentru mine, cât mai devreme, sunetele cele mai potrivite formei minții mele. Simțirea indusă de muzică nu poate fi decât deturnată sau chiar falsificată prin amestecul rațiunii.
Dacă trebuie s-o gândești, s-o “sprijini” cu texte hermeneutice sau încurajatoare, autosugestionante, înseamnă că muzica nu-i destul de bine alcătuită, nu merge fix la țintă de una singură, ci trebuie s-o ghidezi tu, cu o cuvenită doză de snobism (cui îi mai place, importanța sau celebritatea compozitorului, poziția ocupată în istoria muzicii etc).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu