Mama îmi pune oala de supă în cap și începe să mă tundă. Folosește forfeca familiei. O ia întotdeauna din sertar. E neascuțită și, pe alocuri, ruginită. E boantă, scurtă, uzată.
Casa scării - cineva umblă-n vârful tocurilor, cu un pas tiptil, șovăitor. Pășește, stă s-asculte, pășește. Privește de afară, prin vizorul ușilor, înăuntru. Nu vede nimic, bineînțeles. Nici umbre. Doar lumini care nu-s aprinse.
Îmi fac cruce, imediat ce promit că mâine am să particip la... Ba chiar am s-o inițiez eu! Știu ce fel de client îmi sunt. Dureri de cap prompt instalate etc.
Zgomotul făcut de frunzele călcate în picioare, în curtea blocului, mica pădure, mă poartă cu gândul la Ineu sau, poate, mai exact, la Drauț. Curtea noastră se acoperea, la un moment dat, cu un strat gros de frunze ce ajungea uneori la 20-30 cm. Le măturam (poate că nu întotdeauna noi, ci cei mari), le dădeam foc, azvârlind apoi și castane în flăcări. Noi întrețineam focurile, făceam fum, presărând alte frunze peste flacără. Castanele explodau în foc ca floricelele de porumb, ieșindu-și din coajă.
Ce se mai iartă oamenii (personajele) prin filme! „Peliculele” de consum sunt niște neobosite iertări, cvasi-artistic filmate, împăcări improbabile (cu sine, cu alții), noi începuturi, mâine va fi o nouă zi... În viața reală, când testul de sarcină iese pozitiv (sau negativ), strigi asta din baie (dacă nu cumva se află și el acolo, cu tine), nu-i ca-n filme, unde musai să fie creat un „cadru”: ușa deschisă lent, lacrimi în ochi, șovăială dramatic dozată, apropiere înceată, suspense de doi lei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu