Sunt eu cu mine și un anumit dor al lucrurilor de suprafață. De care musai să scap. Cântec de sirenă deșelată. Meduza cu păr încâlcit, șerpi împletiți, privire mioapă, fixă, hipnotică. Ăsta-i caietul gândurilor mele zilnice.
Mă strivesc de unul singur în pat din cauză că, în mod real, nimic din ceea ce-i acolo, afară, nu mă cheamă îndeajuns de tare. Nu mă ademenește. Deci nu mă mișcă.
Mă încearcă emoțiile începutului de școală. Mirosul de păcură al podelelor proaspăt „igienizate”. Manualele noi, legate laolaltă cu sfoară sau cu o panglică. Și o mică greață a noutății sau a revederii (nedorite). Cam ca atunci când, peste mulți ani, dai undeva, pe-o stradă sau la o tejghea, peste o fostă iubită și te faci mic în tine și-ți vine să închizi pur și simplu ochii ca s-o faci să dispară, să schimbi visul cu un altul, să schimbi prezentul ori să dispari tu însuți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu