O petrecere de (pentru?) copii. Se află acolo copii de oameni căsătoriți sau divorțați. Apare un tată cu înfățișare alcoolică, mă frapează că nu-i gras, cum mi-a fost descris cândva, dar pielea-i este înnegrită hepatic de tabagism și etilism, un fost mascul, acum efeminat, gayficat de diversele sale dependențe și vicii, etalând gestica aceea oscilândă între excesul de pedanterie (autocontrol, autoconștiență) și brutalitate (strângeri de mână inutil de puternice, amenințătoare).
La început, preț de niște secunde, îmi refuză mâna întinsă, iar de nu m-aș fi îndreptat țintit spre el, m-ar fi ignorat total, o ignorare nu lipsită de tensiune, știa dinainte că-s pe acolo, o detectasem în felul - destul de prost jucat - cum îmi evitase privirea. Mi-a strâns mâna scrâșnind și din acel moment și-a pierdut stăpânirea de sine.
Primele sentimente de vinovăție, răsădite în conștiință, dau să spuzească oniric. Știam bine în ce fel anume contribuisem la starea lui actuală de holtei vârstnic, o știusem tot timpul - taină adânc îngropată în mine.
O mamă (mama?) plângea pe tăcute, ascultând ce-mi reproșa el, plantată strategic într-un fotoliu din apropiere, copiii urlau jucându-se. Casa e a mea, a familiei. Băiatul vomită într-un sertar. Vomită ca simptom al tatălui, copilul-simptom, mi-a ieșit azi dimineața un copil între omoplați și nu-l pot sparge. Mă doare tatăl. Etc.
Copilul vomită, îndopat cu imaginea tatălui înjosit, decăzut din drepturi, în inferioritate, abătut, autodistructiv - așa și era, de altfel. Copilul își vomită tatăl, o vomă îmbelșugată ce umple sertarul, scena făcându-mă să cântăresc imediat în minte variante de a mă îndepărta de acolo ca să nu fiu nevoit să trag pe nări pestilența, dar fără a-l jigni sau provoca suplimentar pe hepatic, eram preocupat mai mult de curățenia de după aceea, aveam de scos voma din sertar... Mi se face milă de plod. Și de amândoi.
El plânge, băiatul plânge, mama plânge - eu, prezumtiv culpabil pentru toate astea. E din vina mea întreaga atmosferă, încărcătura ei. Un mascul tocmai se dezintegra.
Arunc un pled peste mama, acum ghemuită în fotoliu, nemulțumit că mă urmărește peste tot cu scopul de a trage cu urechea la schimburile mele de cuvinte cu el. Se hrănește cu durerea lui de neconsolat, deși ceea ce i s-a întâmplat e parte a trecutului, își întreține voit rușinea de mamă, savurând de aproape suferința mocnindă a masculului emasculat. Așa că, arunc pledul peste capul mamei, îmi exprim astfel dezacordul necuvântat față de indiscreția ei și față de irepresibila ei nevoie de a suferi de pe urma faptelor mele.