N-a existat o vârstă de aur a șederii mele în Ineu. N-am cum să idealizez trecutul. Mereu, sub o anumită tensiune, resimțind în surdină obligația de a face ceva, de a pune mâna să, de a ține și eu de ceva, de a face pe plac. Niciodată nu m-am destins pe deplin.
Dacă dormeam de siestă, trebuia să păstrez o parte din minte vigilentă la mașinile ce încetineau sau opreau în dreptul casei, nu care cumva să fie neamuri care trebuiau onorate cu prezența-mi. Dacă nu prezentam onorul - critici, mutre brăzdate, chipuri ale neplăcerii și ale dezacordului, ce mă bântuie de când mă știu.
O casă neostoită. Așa a fost mereu. Când era liniște, nu era fiindcă am fi fost nespus de relaxați, ne-am fi odihnit sau am fi fost detașați, era liniștea de sub stratul gros, de vată minerală, al tensiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu