Splendid volum! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze pentru traducător >> Horia Florian Popescu.
Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure. Dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc. Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că o scrii (născocești) chiar tu, în timp ce o citești.
Realismul lui Carver e atât de pregnant, dar discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de a l e r t ă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.
Cum poți scrie atât de “fără cusur” și să fii sigur astfel că acest lucru răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am întâlnit un volum mioritic de proză scurtă care să fi fost conceput într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari chiar și pe unii scriitori americani cu Carver, darămite…
Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee de împărtășit. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele.
Literatura nu constă doar în a excreta un text, în timp ce ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai știi și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat, aviz ție, românașule!
Cum poate scrie cineva atât de bine, iar valoarea operei sale să fie “transferabilă” atât de lesne într-o limbă de împrumut? Repet astea ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, o asemenea concentrare de inteligență, acut spirit de observație, pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?
Mă declar fascinat! Despre ce vorbim când vorbim… a lui Carver nu m-a încântat la fel, țin să spun.
Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.
P.S. Mă grăbesc să adaug că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai uneori senzația că pentru ai noștri e mai important - decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți - clicul “elegant” și snob al tastaturii MacBook-ului, procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, pe terasă, scriind la acel MacBook (sunt câțiva care au scris și niște proze scurte despre asta!).
Talent ar exista, dar de prea multe ori el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun, fix așa cum îți iese din prima încercare).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu