Less is just less

În vremea când citeam mai puțin, cărțile lăsau urme mai adânci în mine. Țin minte „perioada Camus”. Eram, pe atunci, Camus! Trăiam pentru cărțile lui, impregnat de el. Din eseurile lui Camus am învățat să iubesc, cu cuvintele mele, vara. Anii mei 20 au fost o vară perpetuă. Nu descoperisem încă chiloții. „Perioada Márquez”. Și fata aceea neagră care mi-a ars sufletul, cu toate că n-am iubit-o. Mi-a ars sufletul ca arșița acelei unice veri în care am fost cu ea. Numai din cauză c-a plecat din oraș așa de brusc.

Gălăgia nu era atât de omniprezentă pe timpul ăla. Zgomotul putea fi evitat sau căutat, după vrerea fiecăruia. Ființa mea era îmbătată de însăși setea de a trăi, înainte să fi apucat să bea pe săturate din viață, graba nebună de a deveni ceea ce fusesem ursit să devin (n-aveam idee ce), oricum - nimic „profesional” în proiecțiile mele, totul personal (ca și acum, de altfel; nu m-am schimbat mult).

Sunt cu sufletul încărcat de un ghem de spaime pentru ziua de mâine, ca un țânc pătruns epidermic de întunericul din camera lui, în miez de noapte. Ca un țânc, populând întunericul din camera lui cu personaje, cu arătări răuvoitoare.

Oona

O. C. este una dintre femeile acelea cu degete lungi la picioare. Degete apucătoare, ele pot să apuce, ca mâinile - obraji, tacâmuri, curele, penisul bărbatului; pot întoarce paginile cărții. Pot număra banii între buricele lor proeminente, plătind ceea ce datorează.

O. are coapsele unei alergătoare pe bandă. Ajutându-se de labele ei mari, poate alerga neobosit, până la tensionarea insuportabilă a coapselor și a pulpelor, stocând energie pentru mai târziu.

Împreunări

Îmi place să privesc și să-ntâlnesc, să cunosc tineri gata obosiți. Oboseala, departe de a-i ofili, îi înfrumusețează, le înnobilează trăsăturile, altfel, mai greu de ținut sub control. E oboseala surplusului de viață. A trăirilor în exces. Cearcănele unor tineri bronzați sunt excitante până la iubire. O cută nelalocul ei, un mic rid - aproape că vrei să-i inviți în pat! 

Ruth*

„Ca smulse din cuib, picioarele ei brune stăteau uimite
În fața foamei reci din mine, zgribulite de căldura
Singurătății lor tot mai obositoare și temătoare cumva,
Deși nici un pericol nu exista; era doar cu sufletul în pragul primăverii (...).”
_____________
*Ruth și eu cel tînăr, din Alexandru Mușina, Opera poetică, vol. 1, ed. Tracus Arte

Transparent

„Acum, după ce catastrofa s-a produs, după ce Mega nu mai are pentru mine decât adevărul acestor pagini, care vor trebui traduse cât mai repede în limba norilor, știu că adevărul ei, ca și adevărul lumii, ca și adevărul literaturii, e acela că nimic nu are nici un adevăr. Însă, în același timp, știu că numai paginile astea mă mai ajută să supraviețuiesc - și că ele sunt, așadar, tot adevărul pe care-l mai pot construi ca să pot supraviețui. Era o vreme când corpurile noastre făcând dragoste erau adevărul - iar asta mă ajuta într-adevăr să supraviețuiesc; acum, numai literele astea ghemuindu-se terorizate una în alta îmi mai pot ține loc de adevăr. Ceea ce spune totul despre tristețea atroce a lumii. (Pe cea a literaturii bănuiesc că o cunoaștem cu toții de mult. 

Radu Vancu - Transparența, Humanitas, 2018

Poale-n cap

Mă amăgesc câteodată că aș putea compune, într-o bună zi, și publica pe blog sau pe Facebook t e x t u l. Textul care, la urmă, să mă determine să o rup definitiv cu realitatea ce mă vatămă. Un „eseu” de ruptură, precis, tăios, diamantin, după care să nu mai fie cale de întoarcere, să dinamitez punțile.

Tresar, întrebându-mă dacă nu cumva misiunea asta încerc eu s-o împlinesc de când m-am simțit pentru prima oară îmboldit să scriu. Mi-e mult mai ușor să corodez critic, ca un acid, să destructurez, decât să elogiez. Probabil că nu doar mie.

M-am temut dintotdeauna în cuvântul pasibil de-a fi convertit în armă. Sute de vorbe ce mi-au fost aruncate neglijent în obraz, intenționat ori la întâmplare, m-au rănit și contorsionat sufletește, m-au modelat, au făcut din mine ceea ce sunt. Contrar visurilor mele timpurii, am dezvoltat și eu harul ăsta satanic de a le provoca altora suferință, să-i fac să se chircească sub loviturile cuvintelor mele.

Opiniile tale nu vor schimba nimic, mi se tot spune. Furia mea contestatară nu schimbă nimic. Dar nu sunt complet lămurit, dacă mă uit în mine: scriind, voiam eu să schimb ceva ori, mai curând, pur & simplu, să divulg?

Dezgolirea, dezvelirea, dezvrăjirea, sunt și ele (nădăjduiesc) parte dintr-un proces de schimbare, o tranziție(?). Ridicând realității poalele-n cap, m-aștept să diluez din megalomania unei lumi autosuficiente ce trăiește în inconștiență, sclavă a trecerii, dar crezându-se centrul universului. Delirul de a opri lumea din delir. Fără a o arunca, necesarmente, în disperare. Cred cu tărie că nu disperarea este situată la polul opus (antonim) al iluzionării. Disperarea se instalează abia atunci când nu te alegi cu nimic, nici de pe urma lucidității, nici de pe urma autoiluzionării.

Mă surprind despuind lucrurile cu voluptatea unui amant ros de nerăbdarea de a se contopi cu iubita lui. Mi-a plăcut dintotdeauna să admir privind, să cunosc atingând - glezne, degete, tălpi, gât, ceafă, puf, părți ale unui trup imperfect.

Dar și să ridic poalele-n cap, lăsând oamenii văduviți de credințele lor prostești, credințe în care se rătăcesc de bunăvoie - ca să evite să se cunoască pe sine. Carieră profesională, perfecționism bolnav, verbiaj autoflatant, protecția dată de încadrarea în morala comună, módele acaparatoare: efectele calmante ale conformismului și rutinei.

Moda își arată rânjetul sinistru cu deosebire atunci când o cuprinde tentația conservatorismului. Când e la modă să-ți faci casă, să-ți întemeiezi vijelios o familie, să-ți refuzi plăcerea vieții pentru a-ți construi o imagine, o carieră, un bun renume (întreținut prin renunțarea la tine). Moda devine idioată (și fabrică idioți) când incită la sobrietate & constipație. A nu râde, a nu dansa, a nu te aventura, a nu purta pantofi comozi (sport) ori sandale gladiatoare. A-i evita pe cei a căror vecinătate gândești că te-ar compromite.

Moda unghiurilor ascuțite ce strivesc trupul, pasămite „ca să-i dea prestanță”, pentru a obține cel mai bun preț în momentul în care îți vinzi sufletul. Pentru a-ți vinde sufletul cu un preț cât mai avantajos, mai întâi trebuie, bineînțeles, să-ți torturezi picioarele în pantofi cu vârf ascuțit...

Déjà vécu

Ce caut în cărțile citite? Pe mine. Și, mai mult decât pe mine - cel care sunt sau voi fi, pe mine - cel pățit. Cel déjà vécu. Caut să pătrund cu mintea actele demult sau recent consumate și emoțiile mele legate de acestea. Caut înțelepciune și, pretențios spus (însă real): improbabila mântuire prin lecturi.

Caut un adevăr despre care nu știu nimic, îl presimt, nu-l pre-cunosc. Nu doar unul. Caut adevăruri. Nu-mi dau seama ce aș putea spera să aflu dincolo de ele; ce să fac cu ele, odată găsite! Aș putea trăi liniștit mai departe, așa socotesc, cu același portret interior pe care-l am zugrăvit și acum pe pereții sufletului, psihofresca, dacă ceva mi-ar garanta că măcar tot a cincea carte citită mi-ar revela un adevăr neștiut anterior, despre mine, despre lume. Aș putea merge, senin, mai departe - din adevăr în adevăr. Nu absolutul. Mă mulțumesc și cu adevăruri mici, mărunte.

Vreau să-ntorc pagina. Iar următoarea pagină să mă oglindească pe mine. Să fiu eu cel întors de pagină. Am impresia că a afla câte puțin despre cine & de ce sunt m-ar face mai trainic (mai... eu) și mai frumos.

Dacă m-aș pricepe să-mi transform în personaje durerile, ideile, pasiunile eșuate! Personajelor mele orice le-ar fi permis. M-ar putea purta, trăi & vorbi în voie. M-aș reprezenta prin ele. Totuși, nu mă pricep. Eu, cu „hermeneutica”... Totul a început cu sforțările antice de a înțelege ce-i mâna pe părinți să se-nvârtă în același cerc vicios, ratând mereu ieșirea. Apoi, pe mine - în raport cu ei. Peste ani, iată-mă captiv într-o inepuizabilă (nevoie de) „scormonire”, în scremete intuitive, speculații, ghicitul în tălpile ingrate ale iubitelor, dar și-n multă greșeală.

Îndelunga așteptare la cheremul emoțiilor celorlalți, pentru a-mi primi și eu felia.

Suferința ca spectacol și reprezentare

Tropic of Cancer - Stop Suffering // LP cover

Trebuința intimă de a suferi în singurătate o pot pricepe. 

Însă impulsul de a suferi pe întrecute (într-un concurs prostesc cu ceilalți îndurerați: cu apropiații, iubiții, cu membrii familiei etc) mă grăbesc să-l clasific la a-ți plânge de milă - înseamnă să nu vezi pădurea pierderii reale de copacul milei proprii. Egocentrism lăcrimos.

A suferi exhibiționist (nu în sensul deschiderii firești către aproapele, ci ca reprezentație teatrală, oferită altuia cu forța), a suferi competitiv (tu ca tu, dar eu...), nerecunoscând și altora „dreptul” de a vărsa lacrimi ori contestând autenticitatea lacrimilor celuilalt, revendicând ca unice, exclusiv îndreptățite, lacrimile tale.

Pot desprinde și o latură îngâmfată a suferinței. O îngâmfare cu surse cam infantile, e adevărat. Suferindul primește - și, când nu primește, cerșește - interesul și consolarea celor din apropiere. Dacă manifestă tendința să devină vertiginos dependent de atenție, învață (de nevoie, și) să o confiște pe toată. Își va scruta și își va scormoni cu hărnicie nefericirea, ca să se aleagă cu întreg prisosul de mângâieri consolatoare.

Sunt capabil să înțeleg (nu să aprob) până și nefericirea agresivă. Pe întinsul ăsteia, suferindul (pentru o cauză cât se poate de reală) dă tonul modului cum vede el că s-ar cuveni să „se sufere” în jur. Pe lângă că dă tonul, interzice altora să se bucure, dacă așa le vine, să izbucnească în râs, oricât de scurt ar fi hohotul. „Interzice” vieții să-și urmeze cursul (viața celor care n-au pierdut încă pe nimeni drag ori au pierdut, dar l-au uitat, s-au resemnat cu timpul).

Cum depășesc sfârșitul lumii

Paolo Giordano, Singurătatea numerelor prime: „Odată, Denis, vorbind despre sine, îi spusese că apropierile sunt toate la fel, ca deschiderile la jocurile de șah. Nu trebuie să inventezi nimic, nu e nevoie, pentru că oricum sunt doi care caută același lucru. Apoi jocul își găsește singur drumul și numai atunci e nevoie de strategie.”

Eu (deocamdată) n-am pus la cale o strategie cu cineva. N-am nici o țintă de atins. Doar să apuc cu bine ziua de mâine. O apuc. Să trec peste îngrijorarea ce infectează devreme fiecare nouă zi. Trec. Să dorm. Dorm agitat. Să uit. Nu uit nimic. Din contră, îmi aduc aminte tot.

Îmi face ochi dulci renunțarea. Renunțarea sănătoasă (nu resemnarea toxică, forțată de împrejurări), nu renunțarea la sine. Desprinderea de o nădejde delirantă ce, oricum, n-avea aerul că m-ar fi condus către recuperare. Un înțeles bun dat disperării, literal = momentul în care îți pierzi definitiv speranța, moment marcat de inevitabila senzație de disconfort și, deseori, de panică.

Îmi face un negândit bine a nu mai aștepta, a nu mai fi un pasager uitat în holul gării, a nu mai spera în van. Să nu mai rătăcesc aiurea prin decor. Să mă las! Să-mi descleștez mâinile, care mai deunăzi apucau trup & carne, acum apucând, patetic, vidul. Îndrept umerii. Să mă adun (pun) laolaltă, extrăgându-mi vitalitatea din micile & marile mele plăceri - soațe fidele dintotdeauna.

Nu-mi pot fundamenta reconstrucția pe o iluzie, indiferent ce potențial ar avea ea de a se preschimba în realitate sau, simplu, de a mă magnetiza înspre un înainte, spre regăsirea unei incipiente dorințe de a lupta pentru binele meu.

La solitudine dei numeri primi*

“Adevărul era că soțul ei plecase. O părăsise într-o dimineață oarecare, probabil ca să-și refacă viața cu una pe care ea nici măcar n-o cunoștea. Nu mai aflase nimic despre el. Când sosise în Italia, inventase povestea cu văduvia ca să aibă un trecut de povestit, pentru că despre adevăratul ei trecut nu era nimic de spus. Hainele negre și gândul că toți ceilalți puteau să vadă în ochii ei urmele unei tragedii, ale unei dureri niciodată alinate, îi dădeau siguranță.”
__________________
*Paolo Giordano - Singurătatea numerelor prime, Polirom, 2018, trad. Cerasela Barbone

Capcana narcisismului*

„Mai întâi, un narcisic este incapabil să-și recunoască o greșeală și, cu atât mai puțin, să se scuze. Asta ar echivala cu o umilință insuportabilă, incompatibilă cu forța, inteligența și grandoarea care îi compun imaginea de sine. Narcisicul nu greșește niciodată, punctul său de vedere este neîndoielnic corect, acțiunile sale sunt chibzuite și bine controlate.” 

„Dacă un narcisic și-ar cere scuze, el ar trebui să se abată de la modul său de a acționa și de a gândi și să arate respect adversarilor săi (iar pentru narcisic toți cei care gândesc altfel sunt considerați adversari). El nu are nici maturitatea și nici echilibrul necesar să-și recunoască vreo greșeală de comportament.” 

„Un narcisic nu uită niciodată. Cine a jignit vreodată un narcisic nu va avea șansa unei reconcilieri. Nu ajută nici explicațiile, justificările sau scuzele, nici gesturile de regret sau ritualuri de supunere. Rana narcisică este adâncă, mai adâncă decât orice împăcare, rațiune sau nevoie de armonie. A ierta înseamnă să simți compasiune pentru celălalt și să ai capacitatea de reflectare a propriilor reacții.” 

Otto F. Kernberg (psihanalist): „Ceea ce iese imediat în evidență [la narcisici, n.m.] este lipsa unor sentimente autentice de tristețe, dor, regret; incapacitatea de a avea reacții depresive autentice este o trăsătură de bază a personalității narcisice. Dacă sunt părăsiți sau abandonați de ceilalți, indivizii pot intra într-o stare asemănătoare la suprafață cu depresia, dar care la o analiză mai atentă poate fi mai degrabă pusă în legătură cu furia, mânia și nevoia de răzbunare decât cu tristețea autentică în legătură cu pierderea unui om prețuit.”

 ______________

*Reinhard Haller - Capcana narcisismului, TREI, 2018, frumos tradusă din germană de Irina Roxana Petre

Duminici decisive

Duminica - o zi burtoasă, roșiatică de la tensiunea ce-i urcă intempestiv în obraji, Cerul mohorât, mai nemișcat decât ieri, de aceea nu-l mai găsesc amuzant. Ieri părea să ofere făgăduiala unui Dincolo, astăzi - nu.

Atâta viață irosită cu a te explica altora! A-ți păstra intacte imaginea & respectabilitatea în ochii lor. Ținem și tragem de oameni cu care nu-s deloc convins c-am avea ceva profund de împărtășit.

E însorit, dar eu stau sub un capac de nori, parcă aceiași. Nori închiși la culoare, nori grei, nori orbitori. Întuneric și apăsare. Regăsesc aceeași atmosferă neîmbietoare în fiecare dimineață, aceeași nevoie de a mă zgribuli, alintându-mă, lângă tine - care nu exiști.

Stau împietrit, capul proptit în palme, coatele sprijinite de pervaz, privesc afară și mi-e silă să pășesc. Gândesc, frământat, la o grămadă de gesturi necomplicate pe care le-aș putea face. Ce sens ar mai avea, totuși, să tot continui să fac ceva? Mi-e silă de acest afară.

N-am făcut totul, încă? Ar trebui să plonjez, de-acum încolo, în lucrurile de care mă tem, cum îmi sugerează prietenul meu? Va trebui, de-acum, să încep să-mi înșel sufletul și să acționez contra chemării lui. Să-l omor, trădându-l. Să înăbuș ce simt. Să trăiesc și eu artificial, confortabil, ignorând adevărul și caracterul irepetabil al celor simțite. Să mă balansez pe buza prăpastiei, să cochetez cu depresiunea.

Frumosul, creativitatea, speranța stăruitoare, sinceritatea mărturisirii n-au ajutat la nimic. E ca și cum tot ce vine din inimă, din suflet, n-ar conta, n-ar atinge, n-ar mai avea potențialul să miște lucrurile - ca în timpurile biblice, când credința muta munții (ori se presupunea că). Ce-mi vine din inimă și se revarsă în mărturisirea mea tot mai dezolată n-a mișcat nici măcar buzele cuiva. Degetele, pe niște taste. Pixul pe o coală de hârtie. Câteva tresăriri. De azi, tăcere.

Pavor nocturnus

Mi-era frică să adorm. Mi-era frică de inconștiența somnului.

La ceas de noapte, intru în posesia cărților proaspăt cumpărate, semnându-le cu înfrigurare sub puterea obișnuitei stări de transă. Luarea în posesie. Dezamăgirea post-coitală, după ce și ultima picătură alfabetică a semnăturii mele s-a scurs, caligrafiată.

O oarecare tristețe ce succede tensiunii acumulate până să aștern semnătura. Admirarea semnăturilor, dezamăgirea resimțită atunci când caligrafia o ia razna. Impresia de pângărire, de compromitere a cărții și dorința imediată de a cumpăra alta în loc, una „virgină”, gata de a fi iscălită, de data asta „corect”.

Toate cuvintele rostite ale zilei îmi trec prin cap (mi se perindă prin memorie - ca să mă exprim cu prețiozitate) - sunt obosit. Obosit fără a fi muncit. Obosit, stând degeaba. Obosit așteptând. Încerc să închid ochii, nu e greu să-nchid ochii, dar nu reușesc să adorm. Nu.

And it all began with you

La 17 ani, n-am avut simțul efemerului asemeni lui Jeni Acterian*. Pesemne că nu trăiam suficient de intens - nu ca ea; oricum, nu într-atât de intens cum vehiculează mitul meu personal, dăinuind în amintirea unor (foști) apropiați (prieteni sau neamuri).

Nu mă temeam de boală, de nebunie, iar de moarte - nici atât. Mă temeam mai tare de tata, țineam mult la impresia făcută părinților (rareori, una bună). Mă sufoca lipsa intimității.

Două feluri de a nu face nimic, în varianta Jeni Acterian:

• ai de făcut ceva neplăcut și, decât să te apuci de acel lucru, alegi să nu faci nimic
• nu faci nimic, pentru că nu ai nimic de făcut.

Jurnalului ținut (și păstrat) de Jeni Acterian i-aș putea lesne alipi eticheta de roman. Viața ei, inteligența ce o făcea atât de diferită (alienată) de oamenii care o anturau, nenorocirile despre care nu scrie. Ceea ce nu scrie despre dramele prin care îi trecea familia doare și răsună în conștiința cititorului mai intens decât zeci de pagini agonizante.

Cum Jeni trăiește mult în și prin Jurnalul ei, se observă mai limpede, de la distanța anilor ce ne despart, că suferea în taină, iar suferința i se manifestă îndeosebi prin pauze de scris, prin absența notațiilor.

Anii tragici se scurg în câteva însemnări pasagere. Familia i se reduce, treptat, la Arșavir, fratele său. Ceilalți pier. Nu aflăm din jurnal în ce fel s-au dus...

Apoi, Jeni învie (sau reînvie), iubește, descoperă sexualitatea și tânjește după fidelitate și după monotonia confortabilă a unei relații stabile. Însă dă peste un bărbat promiscuu, un nestatornic care îi întreține obsesia, arătându-se și dispărând când și cum are el chef. Dar oferindu-i maxima lui pasiune în clipele petrecute împreună cu ea.

Crezul ei dezaprobator despre căsătorie și viața împreună se clatină atunci când Jeni descoperă însăși incarnarea acestui crez. Incarnarea lui masculină. Încearcă ea, un timp, să simuleze nepăsarea, flirtul cu alții, să trăiască, pasămite, așa cum gândea la prima tinerețe. Nu-i iese. Tânjește după cel care i se refuză, îl vrea necontenit lângă ea. O intrigă distanța lui.

Cu rațiunea-i feroce, Jeni reușește să pătrundă atât posibilul înțeles al comportamentului omului iubit cât și originea pasiunii ei obsesive pentru el. Dar revelația asta n-o ajută să sufere mai puțin.
________________
* Jeni Acterian - Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Humanitas, 2015

Arhitecturi intime

Am visat despre ușurința cu care o fată m-a agățat & sedus din priviri într-o încăpere ce avea ceva din sordidul sălilor de așteptare ale gărilor, ne-am apropiat fără un cuvânt, ne-am cuprins în brațe și ne-am sărutat.

Sărutul nostru a fost ca o călătorie în timp - înapoi sau înainte (dacă timpului îi poți alătura aceste adverbe) - n-are importanță.

Apropierea înceată și cea dintâi atingere a unor buze dorite pe loc, prima încolăcire molatică, umedă, sfioasă, amețitoare a limbilor - nici unul dintre gesturile ce intervin ulterior între cei doi nu se va mai putea măsura cu aste prime secunde. Nici măcar sexul.

Primul sărut - mai ales când e puțin amânat, când iubiții se joacă de-a mica și prefăcuta abstinență, cu toate că ard de dorința de a se contopi - încununarea cuceririi. Neasemuit, nimic nu-l mai egalează apoi. Când ești cuprins de conștiința aceea hiper-reală, atât de intensă încât te simți decorporalizat, că săruți ceea ce până atunci doar ai râvnit cu ardoare, senzația de neverosimil, de fantastic, care însoțeste o atingere cât se poate de pământeană, nu se va mai repeta decât...

Cu ocazia altui prim sărut.

Cercul urii

Simt iarăși că port în mine nemulțumirea aceea bine știută, familiară, ce mă determină să vreau să mușc din oameni, să-i descărnez de aparențe, să le curăț oasele de închipuiri și de impresii deșănțate despre sine.

Urăsc, câteodată, indivizii care mă anturează cu o ardoare criminală. Cu pasiune, cu poftă îi urăsc. Îi urăsc până la muțenia ce zace dincolo de urlet.

Pe ei, cu micile lor îndeletiniciri căcăcioase, cu maniile lor, cu plozii lor mucoși. Fățărnicie grețoasă. Diete, pofte, avariții, crăpelnițe, conformism. Docilitate casnică, lipsă de imaginație (sau refuz al imaginației), lipsă de umor. Umor cu porția, cu ora.

Copulatori. Specii. Însămânțători.

Îi urăsc până la tremur. Îi urăsc, pentru că mă urăsc pe mine însumi, trebuind să-i suport.

Oameni cu care, în alte condiții, naturale, n-aș petrece mai mult de zece minute. După trecerea celor zece minute, i-aș opri de la un buton, i-aș smulge din priză. Toți tembelii ăștia care cred despre sine că au descoperit roata, focul, pizda și software-ul. Gunoaie de lux!

Slowdive - Sugar for the Pill (Official Video)

„If you don't understand the pain and beauty of middle age, of loss, failure, starting again, living for others as well as yourself, of hoping time doesn't run out, of realizing you're still alive but not 19, then you won't get this...”

Minunată muzică!

There's a buzzard of gulls

They're drumming in the wind
Only lovers alive
Running in the dark

And I rolled away
Said we never wanted much
Just a rollercoast'
Our love has never known the way

Sugar for the pill

You know it's just the way things are

Cannot buy the sun

This jealousy will break the whole

Cut across the sky
And move a little closer now
Lying in a bed of greed
You know I had the strangest dream

And I rolled away
Said we never wanted much
Just a rollercoast'
Our love has never known the way
Sugar for the pill
You know it's just the way things are
Cannot buy…

https://www.youtube.com/watch?v=BxwAPBxc0lU

faire un rêve

Am făcut un vis aseară

Eram noi doi. Tu și el.

Sunt eu el pentru tine,

când mă povestești altora?

Sîmbătă

Sîmbăta-i o zi mai lungă (și mai plină) când o scrii cu î din i.

Durerea de cap mi s-a scurs afară odată cu ultimele două lacrimi, câte una pentru fiecare ochi, am strâns cu putere pleoapele și-am plâns fără hohote, cu maximă discreție, rămânând în urmă doar o ușoară roșeață pe unde trecuse durerea. Roșii, conjunctivi, boțiți.

Ochii mei - bătrâni de mic copil, dar extrem de bine văzători. Eu, copil, spionul de certuri, pândarul de tensiuni. Numele meu este radar. Mă numesc sonar. Vânător și pândar.

Anticipez cearta ca un seismograf de-o sensibilitate ce n-a fost inventată încă. Oficial, eu n-am fost încă inventat. Predicția mea, totuși, precede cu zile înainte conflictul. Sunt mai bun decât aparatele.

Între mine și calamitate nimic nu stă. Oscilațiile (mouvements d’humeur) mi se imprimă nemijlocit în suflet. Citirea lor se face instantaneu. Înainte de limbaj - durerea.

Între calamitate și mine nu se interpune nimic. Eu sunt suprafața calamității, sculă de măsurare a acesteia, sunt și cauză, și context, actant și spectator, victimă (nu și călău).

fără obiect

Sunt gelos pe frumusețe. Frumusețea fără nume. Frumusețea mă împietrește și mă face să vreau să ucid.

N-o să ucid pentru frumusețe, a nu se consemna literal acest moment de rătăcire stilistică. Dar zisa împietrire n-aș putea-o dezminți. Nici nevoia instinctivă de a păstra, de a păstra pentru mine, de a poseda, de a încapsula timpul și clipa lui de frumusețe odată cu el.

Remarc frumusețea cuiva cu o nesmintită durere-n suflet și nu mă pot bucura de vederea ei pentru multă vreme, fiindcă imediat mă duce cu gândul la descompunere, dacă nu, cel puțin, la trecere. Nu mă pot împiedica să mă îngrijorez, deîndată ce văd frumosul omenesc, că ceea ce văd eu acum este doar trecerea, un pasaj lent înspre degradare, ceva ce va rămâne în felul ăsta - frumos, suspendat & nepieritor - numai într-o fotografie, dacă aș declanșa acum, iute, un aparat foto; mâine, deja, nu va mai fi la fel. Va fi puțin mai aproape de moarte decât astăzi.

Frumusețea perisabilă. În același timp, repetabilă. Țâșnesc de undeva, loc neștiut, izvoare de frumusețe ce se revarsă ca viiturile în albiile străzilor.

Frumosul moare și renaște, se modifică, șlefuit până-n scandalosul prag al desăvârșirii. Întâlnirea cu Frumusețea vine întotdeauna la pachet cu doza respectivă de durere. În clipa în care ai văzut frumusețea, ai și avut-o, ai și pierdut-o, deopotrivă. În finitele secunde ale privirii se consumă totul. Încântarea, posesiunea, trecerea, pierderea, tristețea.

Fiecare întâlnire cu Frumusețea e o poveste de dragoste cu durata unui fulger. O scânteie. Un magnific bulbuc...

Cartografia lumii de dincolo*

*Dilema Veche, interviu cu Laura T. Ilea:

Privind prin fundul sticlei

Chinul zadarnic, o bătălie pierdută dintru început: de a fi perceput de ceilalți la fel cum mă percep eu! Dezamăgirea pe care o încerc, fără greș, deîndată ce dau peste imaginea mea circulând contorsionată în mica-mi lume. E o luptă de Quijote - nimeni nu e văzut așa cum se vede el însuși, nici așa cum este de fapt!

„Mă consolez cu gândul că nu ești fericit. Că nu ți-ai reluat și umplut viața în absența mea.” Nefericirea proprie - mai lesne de îndurat, conștientizând nefericirea celui pe care-l iubesc, ori de care mă simt legat?

Mai apăsătoare decât o pierdere în sine pare a fi compulsia de a te asigura că nu suferi de unul singur, că nu suferi mai tare, de asemenea.

Toți tânjim să fim ținuți de mână. Cât trecem puntea. Cât ne schimbăm firea. Cât ședem pe oala de noapte. Tandrețea obligatorie de după futut. Toate perversiunile-s permise, cu condiția singulară ca-n urma lor să rămână o ținere oficială de mână.

Clipa lungă cât un cub de gheață

„Deocamdată, prefer să mă țin departe de postări și să îmi repet versurile lui Frank O’Hara: «E plăcut să te poți baza pe ceva/ simplu și real/ cum e să-ți fie dor de cineva». Da, încă mă mai bazez pe ceva simplu și real. 

Abia aștept să închei textul ăsta, să mă duc la fereastră și să mă uit în zare, «bând această strălucire numită whisky», cum zice Roberto Bolaño, gândindu-mă la cineva drag, gândindu-mă cu intensitate, măcar atât cât va rezista cubul de gheață din pahar. În loc de urgența de a posta ceva, prefer să rezist cât mai mult în aerul tare al amintirilor sau al realității din câmpul vizual.”
_____________
*fragment din textul lui Marin Mălaicu-Hondrari, publicat de Dilema Veche, nr. 768/8-14 noiembrie 2018.

Starea de mlaștină

Frământarea necontenită este, de mult timp, starea ce mi s-a înșurubat în obicei. A doua parte a anului se încheie și ea, iar eu încă mai întâmpin zile de agitație nebună, de sterilitate ridată, de dor uscat, deșertic. Ori poate că privesc eu prea departe...

Mi-e cu neputință să stau să găsesc răspunsuri sau tălmăciri pentru cele ce se învârtejesc în mine. Motive, pentru că nu mai încetează, nu se mai încheie, dimpotrivă - sentimentul mi se amplifică, se cristalizează, durează, se purifică de orice reziduu, de ranchiună, de invidie, de prejudecăți, în ciuda oricăror argumente înțelepte. În ciuda sfaturilor, a bunului simț comun. E tot mai curat (ce simt) & mai dificil de frazat. 

E ca o credință nestrămutată, pentru că - absurdă, dar deloc fanatică, nu oarbă, nu obsesivă. O credință purtată în contra semnelor, fără icoane cărora să mă-nchin, una ce își regăsește, lent, dimensiunea ei pașnică și resemnarea că, de dincolo, nu va primi nici un ecou, minuni nu se petrec, nici arătări, revelații, nici lămuritoare ruguri aprinse. Un dor aproape pur.

Pân-acolo, în carnea mea se adună o sumă mare de mici nefericiri.

O mică greață, o mică lehamite, o mică paranoia, mici gelozii, bucurii teatrale, îndoieli paralizante sau izbucniri de sinceritate dușmănoasă (dar nu grave). Odată ce am descoperit adevărul, nu mai sunt același. Mașinăria vieții s-a pus în mișcare. E o chestiune de timp.

Adevărul iluminează ce era înainte obscur, echivoc și părea un dat în viața mea. Adevărul ce ni s-a dezvăluit ne individualizează răspunderea, ne distinge de alții (pentru o vreme), ne medaliază cu un specific, mă personalizează, îmi conferă autoritate (fie că o exercit sau nu) asupra propriei vieți. Schimbă respectivul dat într-o alegere conștientă, personală.

Nu cred să existe adevăr revelat care să rămână fără urme & urmări în conștiință. Simpla resemnare, nemișcarea, nu oprește procesele minții. Nici ale sufletului (dacă cele două-s separate).

Stare de bine

Cu toate că situațiunea e departe de a fi roză, vreau să profit de acest moment de după servirea cafelei pentru a lăsa aici un semn că simt o plăcută & nefamiliară stare de bine, o oarecare senzație de împlinire și împăcare cu sine. Nu va dura, dar atâta câtă este vreau să o statornicesc pe hârtia de scris (ce îndură, oricum, atâtea alte amăgiri). Poate fi văzută și ca o stare de rugăciune din care cuvântul s-a retras, un gest superstițios, un șir de gânduri magice rău mascate.

Foarte probabil ca nici scrisul meu să n-aibă alt rost decât pe acela de a-și îndeplini rolul magic de a se opune trecerii ori măcar de fixare a trecerii în niște cuvinte ce n-au cum s-o cuprindă, darmite s-o oprească.

îmi golesc mintea

O pereche de picioare desculțe (dansând?) m-au născut pe mine, a fost primul lucru pe care l-am ochit deîndată ce lumea toată nu s-a mai limitat doar la... eu, deîndată ce m-am desprins de sânul de care mi-e dor și, poate, astfel, m-am recunoscut & m-am distins într-o primă oglindă: am zărit o pereche de picioare goale și am decis să mă țin după ele, urmărindu-le de colo-colo.

Ridicându-se pe vârfuri, pulpele i se contractau, ovale, două mingi de rugby, tari, compactate aproape brutal pe sub pielea întinsă, ca un cârcel, un nod în gât, o clipă oprită, teama că ceva se va rupe-n mine în momentul în care s-ar sparge mingea de sub piele.

Întinderi mari, în lăuntrul meu. Geografic, văzut din afară, eu rămân totuși o țară mică. Ce pot constata e că inhibițiile, cu vârsta, mi se înconjoară de granițe tot mai bine apărate. Iar dorul nu pălește nici măcar cu o nuanță.

„Serile de duminică mă întristau dintotdeauna, mementouri ale morții, treburilor neterminate, vinovăției și pierderii.” (A. de Botton - Eseuri de îndrăgostit)

Lovituri tăcute

așteptarea ce nu umple timpul

Soarele ăsta căpos, arogant și gol, fără conștiință, ca o femeie îmbătată de puterea frumuseții ce (se) trece, absența cu desăvârșire a norilor, a atmosferei tulburi îmi readuc în minte amănunte vitrege ce mă răscolesc, mă desțelenesc și nu sădesc nimic în loc.

Nu-s în stare să exprim integral dezacordul pe care îl simt față de vremea asta interminabilă! De aici, nevoia compusivă să mă reîntorc la sentiment, să mai fac o încercare de a-l formula. Sperând că scap de el.

Prelungirea nefirească a toamnei. N-o mai îndur! 

M-aș putea ocupa de (și concentra pe) mine însumi mult mai eficace dacă ar ploua, de-ar fi ceață sau chiar dacă ar ninge mizerabil. Timpul frumos (frumos degeaba!) îmi distrage atenția de la lucrurile cu adevărat importante - a purta de grijă îndeosebi sufletului meu, nu decorului, nu altora. Mă încurcă și mă-ncetinește (dar nu mă va opri).

Iarna va sosi, dar la timpul ei. Din păcate, pe atunci eu mă voi fi obișnuit cu toamna lungă. Voi fi surprins nepregătit. Ceea ce-mi va resuscita vechea relație proastă cu urâțenia sezonului rece.

„Tot restul zăcea cufundat în profunzimi de neatins, într-o masă pietrificată de discuții niciodată avute, de scuze ce trebuiau cerute și primite și de amintiri ce trebuiau corectate, care vor rămâne la fel.” (Paolo Giordano)

Antonio Muñoz Molina - La noche de los tiempos

Nemira

La Molina, mă atrage și mă-ndrăgostește (cu fiecare carte) răbdarea de pustnic cu care se apropie de lucruri. Le tatonează, le pipăie cu buricele degetelor, le amușină de la distanță mai întâi, cu suspiciunea celui care a suferit arsuri nevindecate pe întreaga întindere a sufletului. De aia are nevoie și de atâtea pagini pentru a se desfășura – 800 i-au fost necesare pentru a scrie În noaptea timpului (și aș putea bănui ce tortură a fost pentru autor să se desprindă de romanul ăsta, la final)!

Molina se rotește lent în jurul unui fapt sau dă târcoale unui sentiment pe pagini întregi. Cam ca Proust, dar cu mijloace mai de astăzi. Chiar vorbeam cu un prieten (regăsit) că, de fapt, noi în felul ăsta simțim (noi sau oamenii ca noi). În felul ăsta ni se derulează viața, prezentul. Nu trăim-simțim liniar, nici în hălci temporale bine delimitate și nicidecum conform regulii expozițiunii + intrigii + deznodământului. Ci mult deodată, năvalnic sau - din contră - sărăcăcios, repetitiv, inegal, călătorind într-o planare spiralată sau zigzagată înapoi către sursa suferinței (ori a iubirii), iluzionându-ne că - astfel - o rupem cu trecutul (n-o poți „rupe” fără a-ți asuma că rupi ceva, definitiv, și din tine), îndepărtându-ne și iar revenind - tocmai când ne convinseserăm că am depășit-o.

Molina îmi fu, așadar, un bun antrenor de zbor în picaj în cele dintâi săptămâni ale anxietăților mele curente. Foarte posibil ca înseși primele pagini ale Nopții timpului să-mi fi provocat Luminarea, cursa nebună a gândurilor. Oricât de contradictoriu ar suna: cursă, noapte, luminare. Să fi fost totul realmente necesar? Ce doream mai departe? If ever. Dacă mai doresc ceva... Deloc ușor, cu romanul spaniolului (mă interesa mai mult derularea iubirii imposibile decât cadrul istoric, peste care simțeam nevoia uneori să trec). Dar a fost cu folos stăruința. În noaptea timpului - una dintre acele proze care se sprijină destul de mult și pe felul cum se sfârșesc. Asta neînsemnând că n-am putea intui natura sfârșitului din tonul general al cărții.

Protagonistul Ignacio Abel își poartă cu tenacitate crucea prin întunericul disperării, nu atât în speranța unei mântuiri cât până la a se încredința pe deplin că a ajuns într-adevăr la capăt. La capătul Golgotei personale!

Nepăsarea - bad acting

O nepăsare indusă, aici adăugăm de pe bandă niște hohote stomacale de râs - o sper cât mai îndelungată, bineînțeles că nu cu orice preț, cât mai îndelung netulburată în irealitatea ei. Nu mă îngrijorează nepăsarea, cât timp simțurile îmi spun că nu e vorba despre defetism sau de familiara depresie în faza sa veselă. Cine-ar putea stabili, însă, asta fără tăgadă? Măsurătorile? Degetul pus pe rană?

Renunțarea este un alt nume dat repausului. E contemplare. Privire în cerc. Dansul din priviri cu lumea (o să mai scriu mult despre privit pe blogul ăsta!?). E respirație adâncă, luare la cunoștință, dragostea cu sine. Iubirea de aproapele ca ecou al iubirii de sine. Iubirea de aproapele fără iubirea de sine - o fațetă a urii. Sau, dacă preferi, o mască a urii.

Să ne ferim, deci, de cei care nu reușesc să se întovărășească cu sine? N-am răspunsul. Nu-s un bun judecător, din contră.

Reluând: falsa resemnare (indusă), o tihnă sufletească făcută din plastic și părerea de fericire.

***

Niciodată verile nu vor mai putea fi ca la D. și ca la I. - locurile unde am copilărit și am învățat să iubesc. Lungi, senzuale, iresponsabile. Un timp păstos, nedeslușit - l-aș picta sau l-aș pune pe muzică, dar să nu-mi ceri să-l prind în niște cuvinte! Amintirea târzie înfrumusețează un strop acea epocă, dar nu-i alterează substanța.

Veri cu gânduri & fapte neîngăduite. Începuturi de iubiri, tânjiri secrete, dedublări contorsioniste.

Nu răspundeam pentru faptele mele. Vinovăția sporea senzualitatea. Pedeapsa nici că mă atingea. Eram prezent în mai multe locuri deodată.

Grijile îmi erau false ca niște bocete plătite. Lipsurile - curajoase salturi în gol. Nu-mi era lene să greșesc!

Pași & (your) pussy

Pășesc liniștit, după ce refuz liniștit - mulțumindu-i eu lui (nu știu pentru ce) - un cerșetor care, culmea!, mă oprește din drum, mă strigă de departe domnu', și din apropiere îmi cere nici mai mult nici mai puțin decât să-mi dați și mie 10 lei! Nu am, i-am dat la spălătorie, îi păstrez pentru bere, i-am dat bacșiș omului care mi-a lustruit cu coatele mașina...

O talpă înaintea celeilalte, pași fără grabă, răcoare sub soarele ce abia că se mai înalță ca s-atingă cu vârful degetelor miezul zilei. E soarele acela ce face lucrurile să pară furouri de sticlă murdară, trece prin ele fără rușine, dezvăluie goliciunea de dincolo de ele, le despoaie, așa-i că am mai scris despre asta?

Același drum ca și ieri, bătut de atâtea alte ori. Casele, oamenii, câinii de după garduri, pașii mei egali, geanta lovindu-mi-se de coapsă, rigidă, ieftină, mare, inutilă.

Aștept cuminte, ca de obicei, băiat de la țară cum sunt, să treacă toate mașinile care circulă în acel moment, abia apoi traversez strada. Nu voi avea niciodată tupeul unuia crescut la oraș. Nu mă voi strecura. Nu voi sfida legile fizicii. Voi sta s-aștept, când mi se spune să stau s-aștept. Nu voi mai insista, când mi se cere să nu mai insist...

Umblu înadins cu pași rari, pentru a readuce în simțiri, de undeva, senzația că aparțin. Ca și cum viteza scăzută a deplasării mele m-ar reîmprieteni cu spațiul și, prin absurd, voi fi mai îngăduitor cu mine însumi.

Craci & poezie

C.S. 2018

Paranoia

Urmărit, ochii necunoscuților (cu care, împreună, constrâns de împrejurări, respir aceeași cantitate limitată de oxigen) - deschiși asupra mea. Sunt „important(ă)”, exist, mă răsfrâng în ochii lor, cu toate că întotdeauna mi-a plăcut să rămân ascuns(ă), de-a ascunselea mi-a devenit o a doua natură, una-s la mine-n cap, alta-n afară, cele două nu se întâlnesc foarte adesea, doar ochii tăi meșteri, lume, mă vor întrezări cândva și-mi vor unifica cele două euri, aici cu acolo, eu cu mine, ochii tăi vor descoperi înaintea mea că eu sunt cu mine neîncetat, ubicuu, prezent în mai multe locuri simultan, neașezat, neliniștit, dezacordat, abia atunci vei afla, și eu - odată cu tine, cine sunt.

Blocat & interzis. Sunt obiectul detectorilor, al senzorilor, eroul camerelor de supraveghere.

Permutări

Să fiu altundeva. Un altundeva ce de pe-acum respiră înfiorat așteptata mea sosire. Iau stiloul în mână și aștern netulburat cuvinte. Soarele răsare, alunecă pe cer și apune. Nimic deosebit. Mi se face foame, mănânc, închid ochii, ascult (fără a avea nevoie să le văd) păsările. Sunt conștient că există un afară.

Scriu până mă scriu. Până când simt că, realmente, am ajuns la mine și-am să încep, în sfârșit, să scriu din mine. Ăsta ar trebui să-mi fie scopul. Unicul, al mâzgăliturii ăsteia. Să mă pătez cu cerneală, s-o absorb prin piele până voi musti de cerneală. Să „erodez” literele inscripționate pe tastatură cu nervozitatea umedă & iscoditoare a degetelor mele.

Spațiul îngust al neliniștii, unde-și face culcuș străin bucuria. Bucuria doarme iepurește la sânul neliniștii mele.

Regăsire

M.V. Llosa (am rătăcit sursa fragmentului - un interviu sau Caietele lui Don Rigoberto) 

„Am reușit întotdeauna să-mi mențin față de ce făceam de luni până vineri, de la opt la șase seara, o ironie suficientă pentru a disprețui această activitate și a mă disprețui că o făceam, astfel încât orele rămase să mă poată despăgubi și mântui, să mă echilibreze și să mă umanizeze (ceea ce, în cazul meu, înseamnă întotdeauna să mă separ de cireadă sau de turmă).”

Porunca a doișpea: să scoți ce-i mai bun din suferința aceea!

Suferința ficțională e o forță greu de ignorat, rădăcinile ei - mai ramificate și mult mai bine înfipte în individualitatea mea. Suferința este în mare măsură retrăirea emoțional imprecisă (ca orice ține de emoție & de memorie) a unor momente frumoase (!) petrecute (împreună). Amplificarea acestor clipe în interesul durerii.

Nu sunt întru totul decis ce anume e mai dureros: acuratețea rememorărilor (ce rămân, totuși, incomplete, indiferent cât de apropiate de adevăr ar fi) sau memoria-flash - venind în minte sub forma schijelor ce sfârtecă orice în calea lor și taie mai ales genunchii - asezonată cu remușcări aparținând prezentului?

Sunt doar eu

Eu. Nu mănânc. Totuși mâncând, mă satur repede și-apoi uit în mod repetat să-mi pun un pahar cu apă lângă mine ca să beau din el până la fund: iată-mă, dintr-o dată, sătul și neînsetat. Înainte aș fi putut spune, ca francezii: am sete sau am foame, cum ar rosti, cu-o neglijență căutată, și copiii mici, pentru a ne face să râdem, pentru a ne smulge un zâmbet în care să ne citească dragostea, mândria - rădăcinile stimei lor de sine de mai târziu.

Sătul, nemâncând, mai uit să beau apă, mi-ar plăcea să savurez libertatea de a dispune cum vreau de setea mea, însă n-o fac conștient, n-am ajuns acolo, nu-i încă opera mea de artă. De-aș bea în cele din urmă din apa aia, în scurt timp aș putea mânca din nou cu nesaț. Nesațul s-ar reîntoarce la mine.

Neliniștit, urmărit de spectatorii inventariați în neștire de mintea mea turată excesiv, iau masa de prânz cocoțat în pod printre oameni cu bani, deplin străini, care vor să treacă drept boemi, să pară lipsiți de mijloace materiale, afișează o anumită umilință internalizată prin antrenamente îndelungi, dar cine mai crede în adevărul ei?

Înghit cu greu îmbucăturile, ochii ce mă văd luând masa sub acoperiș, înghit și ochii ei - cu mult vin de Malbec și-i simt alunecând-mi în jos pe gât, ochii și vinul, abia după al doilea pahar. Sunt verzi, pulsează umezi, ultra-mobili pe fondul pielii aceleia uscate, întinsă & măslinie, a meridionalilor corciți cu arabi.

Bărbia, lopată de săpat morminte iubirii, fundul bombat din care pornea mișcarea picioarelor, conștient de sine ca și când ar fi avut propriul creier, totuși puțin decalat, puțin rămânând înapoia restului trupului.

Nu e mult vinul de Malbec. E scump. E din acela ce șoptește povești nasului și readuce soarele pe cerul de toamnă rărit în turul pantalonilor.

Vinovăția s-ar sparge în teamă, durere și apoi în ușurare, ejaculând veselă și nesterilă ca puroiul dintr-o bubă presată cu hotărâre.

Am foame, am sete - sunt ale mele; sunt sătul. După care mă va paște ciufuțenia. Voi uita cum se împarte la doi. Apoi o să critic și-o să văd iarăși feroce.

Ceață

O șapcă cu cozoroc o fi impunând mai mult respect decât o căciulă (un fes)? Îmi scotocesc „garderoba”, ca să aleg costumația potrivită pentru eveniment: merg cu mașina la spălat.

E ceață, ca-n alte zeci de zile similare de final de octombrie.

Șapca a învins. N-am mai ieșit din casă, n-am mai spălat mașina, dar am purtat șapca la interior, în timp ce-mi preparam pastele. Înnebunit lent de binecunoscuta senzație de neputință. Subjugat lenei depresive, nemișcării superstițioase.

111 cele mai frumoase

Mircea Cărtărescu (Nemira, 2015) vede astăzi soarele la Ineu.

Răul din rutină

Dilema Veche

te-am cunoscut înainte de a te întâlni

C.G. Jung credea în existența unei muzici a inconștientului. Sau, mai bine spus, într-un mod muzical de a se exprima propriu inconștientului. Nu cred c-aș fi extrem de original presupunând (speculând) că muzica este graiul însuși al inconștientului.

Visele, de exemplu, ni se înșiră pe un portativ imaginar (ceea ce nu-l face mai puțin real), în intensitatea și recurența lor. Citirea și interpretarea viselor - orchestrate măiastru într-un ansamblu - pot căpăta coerența și armonia unei melodii sau, la un nivel ceva mai primitiv - ale unui ritm (cadență). Melodia asta, ascultată cu îngăduință în întregul ei, ar putea spune mai multe despre noi decât toate cuvintele.

Arta (muzica) îmi stimulează percepția asupra realității, mi-o influențează amplificând-o; arta, imaginea, muzica, stârnesc în mine viața și poftele, întrețin focul, hotărăsc asupra direcției în care-o apucă dorința mea.

Am citit, am privit, am văzut în mine: te doresc. Astfel funcționa odinioară fluxul ăsta. Nu te doresc doar pentru ceea ce ești tu, și numai pentru atât, ci și pentru ceea ce imaginația mea îți atribuie și poate „stoarce” (și secătui) din întâlnirea cu tine.

Arta poate prilejui sau intensifica dorința! Arta modifică realitatea, provocând acea specifică orbire, timp în care vederea, de-acum difuză, este subjugată altor (întrecută de alte) simțuri.

Te doresc, pentru că semeni cu câte ceva din ceea ce-am citit în toate cărțile pe care le-am iubit. Te doresc, pentru că-n tine se întâlnesc personajele (feminine, masculine) din cărțile vieții mele.

Te recunosc, pentru că un tablou celebru atârnat într-un oarecare muzeu, lăsând urme de neșters în sufletul meu, se întrupează în anumite trăsături ale tale. Nu în toate! 

Tu exiști pentru că te-am cunoscut înainte de a te întâlni.

Invizibil

Sf. Augustin: “Morții sunt persoane invizibile, nu absente.”

S. Freud: “Iată, sunt stafii; tot ce am pierdut se întoarce înapoi.”

Sunt un strigăt

Cearta este, în numeroase dăți, o evitare zgomotoasă a vorbirii cu sens. Anumite explicații omenești, oboseala de a le oferi - când e mai comod să dormi cu mintea întinsă & albă ca foaia - pot fi evitate prin ceartă. Ridici vocea și comiți gesturi „definitive”, în loc să-ți folosești dreptul de a te pronunța cu înțeles. Reproșezi, proiectând, în loc să (te) justifici, în loc să clădești.

Degete (mai) mici

Degetele de la picioare - mărgele neînșirate, nestatornice, le înghit pe rând & mă-nec cu ele, purcele. Picioru-ntreg curge suplu, gâtuit din scurt la glezne, se ramifică leneș în degete; piciorul se revarsă, ordonat, căutând pământul, delta cu zece brațe.

Degetele de la picioare - boabe de struguri albi, boabe de struguri roz, vinul lor acrișor, puțin iute, le iei între buze, le adâncești în gură, nu le strivești, nu te-ai putea îndura, sunt fragede însă robuste, crocante, dureroase, se gâdilă, nu se sparg ușor, n-au semințe, n-a găsit cineva semințe înăuntrul unui deget, pentru că n-am auzit să fi spart vreun om degetul iubit între dinți.

Benjamin Fundoianu - Herța și alte priveliști

Alte fragmente, alte păreri (de rău)

O înfricoșau, într-o bună măsură, oamenii. Mulțimile o atrăgeau doar dacă era vorba de matematică. Mulțimi de numere. N-avea încredere în nimeni. Nici chiar în ea însăși. Dar avea încredere în muncă. Munca și beneficiile sale, siguranța zilei de mâine, îndeplinirea meticuloasă a sarcinilor de lucru îi dădeau sentimentul unei apropieri parentale. Al unei prezențe. Se arunca (se refugia) în muncă așa cum s-ar fi refugiat, copil, în brațele... În brațele întotdeauna ocupate cu altceva.

Savoir versus saveur = cunoașterea lumii prin intermediul gustului. Latină: sapere.

La început, a fost gustarea, gustul, apoi s-a instalat cunoașterea. Adam a denumit lucrurile din jurul lui, dar nu le-a și cunoscut în profunzime (presupun); până să muște mărul.

Paul Auster: „Nu se poate să urăști cu atâta sete un lucru, dacă o parte din tine nu este în același timp atrasă de el.” (Trilogia New York-ului)

Aș vrea să mă scriu cu totul. Fără sirene, fără pocnete, fără întreruperi. Fără rest. Să mă scriu, fără a mă gândi la „valoarea” cuvintelor, cu o sintaxă naturală, care să se purifice de una singură, pe măsură ce înaintez în mine. Cel mai probabil, nu voi face asta.

Fantasma izolării revine: de data asta, visez cu ochii deschiși la un peisaj hibernal finlandez. Căldura greu obținută, pe care trebuie s-o veghezi mereu, a unei case de lemn. Înconjurați de zăpadă, pârtie până la stiva de lemne de foc, grija proviziilor.

Oare cum se face că fantazez la o viață marcată de privațiuni, văzând în ea ceva „salvator”? Cum ajunge o persoană să-și dorească s-o ducă greu? A sta izolat de bunăvoie în mijlocului întinsului alb nu e deloc romantic. E periculos, „provocator” (odioasă formulă corporate), imprevizibil. Ridicol.

Paradise Ghost

Sunt vinovat! Am visat Paradisul posibil. Cine visează Paradisul se face vinovat de ispita de a-l cunoaște. E vinovat de nemulțumire. Iar tu mă acuzi că aș fi nemulțumit, ceea ce - nici mai mult, nici mai puțin - te jignește. Însuși visul meu te jignește. Apariția lui, faptul că mi-a tulburat și chinuit somnul - te jignesc.

Nu-mi recunoșteam camera, nu-mi găseam patul, lucrurile. Colegii de cameră nu mi se adresau, a trebuit să-i implor cu lacrimi în ochi. Mai întâi să mă bage-n seamă, apoi să-și lase la o parte mutismul și să mă ajute să-mi găsesc lucrurile pierdute.

Lipsisem mult. Dormisem în altă parte. M-am întors când am avut neapărat nevoie, când am fost nevoit.

Din disperare, m-am gândit stăruitor la planul absurd de a-i propune tatălui să mă găzduiască acasă la noi, pe bani. Nu mai rețin dacă l-am și sunat pentru a-i propune târgul, nici dacă el a acceptat. Eram foarte neliniștit, descoperind că nu mai am un loc în care să mă simt acasă, iar disperata idee de a-mi suna tatăl am primit-o cu maximă ușurare. A fost calea ieșirii din încâlcitul nod al visului.

Minciuna liniștii

Știi momentul ăla când, într-o bună dimineață, te trezești și, pipăindu-te, constați că lipsește ceva: zbuciumul familiar din suflet, parcă ai fi mai liniștit, învăluit de o stare de calm ce te îngrozește? Nu știu câți oameni încearcă acest sentiment al liniștii nefirești ce îngrozește. Pentru că cei cuprinși de acest psihofenomen satanic știu perfect că acalmia asta subită nu poate fi una reală, după ce în ajun abia că s-au predat somnului, și acela iepuresc, somnul cu care te lupți deși ți-e necesar, din teama de reîntâlnirea cu visele frumoase, de neîndurat a doua zi, de neexplicat când deschid ochii și mă izbesc - nu mă iubesc - de zidul netencuit al adevărului.

Ce mă sperie la calmul ăsta evident falsificat? Încredințarea subliminală c-ar putea să preceadă & să anunțe o hotărâre proastă, o acțiune regretabilă, un plan dezastruos gândit și dezastruos aplicat sau Nimicul. Să nu fie o presimțire a sfârșitului. Sfârșitul tuturor hotărârilor, acțiunilor, planurilor - gândite sau negândite. Pasul în gol.

Mai târziu... Ca mai târziu să regăsesc cu drag, ca pe o prietenă veche, gheara neliniștii ce-mi cuprinsese inima - neîngăduindu-i să pulseze decât cu bătăi mici, discrete și repezi, insuficiente ca să-ți poți trage sufletul - era acolo, de nu mai știu când: cu cât timp înainte de începutul lui septembrie? Dar asta va fi imposibil de stabilit cu exactitate.

Muncacucartea

Oare să spun că-mi plac tot mai mult cărțile, dar ele mă satisfac tot mai puțin? Sau să spun, de-a dreptul: cărțile mă satisfac tot mai puțin? Sau: sunt tot mai puține cărțile ce mă satisfac?

Le caut cu aceeași foame curioasă, le deschid la întâmplare cu aceeași aviditate în priviri, le simt cum încearcă să mă seducă, să mă facă să le iau cu mine, manipulându-mă prin buricele degetelor. Dar când e să mă las captiv textului, dulcea otravă a cunoașterii nu mai are efect. Am citit prea mult? Inocența nu recent mi-am pierdut-o.

Nu mai merge orice... Stângăciile de traducere sau de compoziție mă opresc acum definitiv din lectură. Păcălelile neglijente. Fanfarele baroce, menite să cârpească povestea (lipsa inspirației). Metaforele „puse cu mâna”. Caut acum simplitate și o traducere bună. Nu-i mult!

Am dorința asta de a scrie, de fapt de a nota, fără să am neapărat, mereu, ceva de spus. Vine mai mult din dorul de a asculta zgrepțănatul peniței-cadou pe foaia de hârtie. Umezeala efemeră a cernelii. Minunea semnelor. Zgrepțănarea produce semne. Semnele au fost mai întâi gânduri, iar la relectură se vor preface în imagini, vor prinde oarece viață în mintea unora.

Scrisul de mână, întrezărit cu ochii mijiți, privit printre gene, e asemenea unui desen. E doar o urmă. O șerpuire. Codițele literelor îi țin echilibrul atunci când șarpele scrisului saltă de pe o pagină pe alta.

Stripped

De ce acest dans clișeic al femeii dezgolindu-se progresiv, neapărat cu lentoare, azvârlindu-și hainele de pe ea, în timp ce iubitul, întins în pat lasciv și expresiv ca un dulap, o soarbe, cică, din ochi? De ce nu s-ar putea dezbrăca sărmana înainte, fără artificii, să treacă în pijamale și apoi, în pat, la culcare? Sexul e și el o „treabă” ca oricare alta. De ce te-ai undui în preambul, dacă tot o faci neprofesionist, cu grația unei vaci ce-și freacă cu mișcări ample grumazul de gard ca să se scarpine?

Femeia care se bălăngăne ca o limbă de clopot în turla unei biserici pustii. Bărbățelul - întins în patul nedesfăcut. Chiorându-se. Oare ea s-o fi legănând pentru a parodia o stripteuză adevărată, și parodiind înadins în tușe groase, să pară în final mai puțin dezbrăcată, mai puțin goală, mai puțin vulgară, mai puțin curvă?

E chiar obligatoriu să te legeni ca trestia-n vânt pentru a face mai apăsat mesajul: uite, iubitu', acum mă despoi, parc-aș fi stripteuză, dar tu, iubitu', știi că nu-s, surâsul meu stânjenit îți spune că-s tot eu, Veorica ta, un pic condimentată. Mă legăn - doar ți-oi adormi puțin conștiința și spiritul critic și nu vei râde mâine de mine, iar azi n-o să-ți treacă accidental prin minte că oi fi vreo curvă! Știi că o fac pentru tine, dragul meu, numai noi doi o știm, mica noastră taină de dormitor, doar nu credeai c-aș purta hamurile, tocurile și dresurile astea și la lucru! Mă unduiesc stângace în fața ta, n-aș vrea totuși să întrec vreo profesionistă, uite cum mă împiedic voit, cum nu mi se desface sutienul, cum mă plesnesc involuntar cu breteaua peste sfârc. Mă mișc neîntrerupt. Ca tu să vezi & să uiți pe loc ceea ce vezi, sunt și nu sunt eu. Sunt o eu cu circuit limitat. Să nu mă iei prea în serios. Ori poate ai prefera ca mâine seară să vin îmbrăcată în profesoară de pian, cu un coc sever la ceafă? E mai prudent așa, orice numai să nu scad în ochii tăi...

Carne

Ciuda și tulburarea lui se aștern în strat subțire pe o pereche de buze roșii ce însuflețesc un chip palid de fată futută prea devreme, fata pricopsită cu pulsiunea seducției înrădăcinată-n ea, pornind de la acel moment inițial al abuzului precoce (dar consimțit), o seducție - obosită din fașă - pe care mai curând trupul o are în întreținere, nu rațiunea fetei.

C.S.

Trupul ei neglijat, neîngrijit, pune-n act în fiecare dintre mișcările lui seducția originară, buzele tumefiate arborează cameleonic roșul erotomaniac de rigoare, ochii i se mișcă necontrolat în orbite asemenea ochilor vânatului ce se știe (se așteaptă să fie) încolțit, cercetează împrejur, neștiind bine ce, cată cu ei într-acolo de unde se simte pândită, identifică locul și pândarul, nu-i pot desluși acestuia intenția, dar ce altă intenție ar putea avea decât aia, binecunoscută, care și pe tine te-a vrăjit, atrăgându-te în capcana cedării premature, când ți-ai testat disponibilitatea cu degetul și nici măcar nu era degetul tău, poate că ai deja un copil acasă, sau unul care ți-e crescut de neamuri, dat în adopție, poate că ți-ai dori unul numai pentru tine, poate că vrei, de fapt, să călătorești înapoi în timp, să te întorci în clipa în care totul s-a consumat, tentativa înduioșătoare de a-ți modifica retroactiv consimțământul, ești în căutarea persoanei cu care să repeți scena, sub regia ta de data asta, nu a lui, și să faci altcumva ca să crești nepătată, fără copil, fără oboseala erotismului tău pârgav înscrisă pe chip, să crești un alt trup, căruia să-i dai un destin diferit, iar buzele roșii să nu mai fie unicul vestigiu vital din înfățișarea ta, nici ochii angoasați de imaginile ce se formează dincolo de globii lor, în mintea de timpuriu coruptă, nici părinții care te păzesc din priviri ca niște pietre tombale înfipte la căpătâiul tău, încercând să-și imagineze preventiv ce & când ai putea tu pofti, ca să tragă din vreme paravanul peste tine.

Trupul ei reînscenează seducția în aparenta neglijență murdară și vulgară cu care se poartă, îmbracă, mișcă, mulează hainele pe el. Trupul neglijat este seducătorul. Ochii goi nu-l ajută, expresia chipului nu-l ajută. Privirea ternă, cu pasagere urme de hăituială. O lipezime apoasă, înșelătoare, de izvor căptușit cu mușchi de-un verde alunecos. Vampirism narcisic. Nepăsare simulată. Priviri peste rând. Cereri mute, disperare mută, ajutor! Ajutor, nu mă salva de mine însămi!

În noaptea timpului*

„Și tot în primele nopți ale călătoriei a învățat ceva ce i-ar fi fost cu neputință să-și imagineze vreodată: dragostea lui pentru Judith Biely, care în Madrid zăcuse în letargie din cauza fatalismului pierderii, a stranietății apăsătoare a noii lumi instaurate de război, renăștea intactă de îndată ce părăsise teritoriul Spaniei. Nu dintr-o dată: mai întâi în vise, apoi în conștiință, în melancolia dimineților, când se trezea brusc fără ea, când cu o secundă mai devreme o îmbrățișase în vis, o văzuse înaltă și goală în fața lui, apropiindu-se, atingându-i pielea mai întâi cu părul ei ondulat, apoi cu buzele. 

În visele luminoase și fragile ale nopților de călătorie, Ignacio Abel o vedea din nou în inocența adamică a primelor întâlniri, când li se părea că, în afara lor, lumea era lipsită de alte prezențe umane, la fel ca paradisul pe pământ. Pe măsură ce ajungea să piardă totul, pe măsură ce i se terminau banii, i se deteriorau hainele și chiar începea să-și piardă obiceiurile cele mai exigente ale igienei, pe măsură ce se obișnuia sau se resemna cu ideea că acea călătorie nu avea să se termine niciodată, Ignacio Abel recăpăta și mai limpede prezența fantasmatică a lui Judith Biely. Se trezea după câteva minute de somn agitat, într-o gară sau în cabina vaporului, cu trofeul valoros al vocii ei auzite de curând sau cu senzația exactă a atingerii sânilor ei îmbujorați.”
_______________
*Antonio Muñoz Molina - În noaptea timpului, ed. Nemira, 2016, trad. Mioara Adelina Angheluță

abandon

De la prieteni, familie, apropiați, iubite am avut dintotdeauna această cumplită așteptare: să mi se abandoneze total! Să elimine din programul lor orice alte obligații. Să intre într-o stare vegetală, de dragul meu, o stare leguminoasă. Ca, într-un final, când să-mi vină mie rândul la veghe, să-i las uneori fără sprijin, fix când au mai mare nevoie, să-i abandonez ca și când aș fi rămas fără suflet, cu aplomb patologic, well..., aproape, în orice caz, fără sentimentul imediat al culpei.

Mă îngrozesc realizând asta! Nu o scriu cu mândrie, nu este un crez, un manifest, este un portret, o modalitate de a da din casă. Mi-l zugrăvesc cu groază, așa incomplet cum este și parcă mai înțelept ar fi de m-aș opri.

Energie

Se-ncarcă telefonul și, pe urmă, totul o să fie bine. O să am telefon încărcat și o să urmăresc cu-o ușoară groază cum se descarcă iarăși, treptat, frunzărindu-l maniacal. Am avut vise despre care mi-e frică să scriu.

Un pod improvizat din scânduri pe jumătate scufundate sub ape, pășesc abia zărindu-l prin apa tulbure ce curge peste el, apoi mă văd nevoit să înot nu știu cum se face schițez niște mișcări acolo cât să mă mențin la suprafață.

Mă agăț cu degetele de scânduri, întrecându-mă pentru supraviețuire cu alți oameni, acum trebuie să urc, nu înțeleg din ce motiv, ca să las apa în spatele meu, urc spre mal? mă înalț deasupra apelor să pot respira ținându-mă mai departe de scânduri.

Philip Roth - Counterlife

„- Poate că-ți place să fii într-o perpetuă criză, spuse ea. Mie nu.”

„- Dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, probabil că ai fi uitat și ai fi trăit o viață mai liniștită.”

„- Dar te-am întâlnit!”

Merită? Bătaia de cap. Strângerile de inimă, privirile goale, clipele de reverie fără imagini. Da. Merită.

De umbra proprie

O stare de aluat nedospit, de deznădejde cimentată. Teama de mine însumi și de ceea ce mă amenință apropiindu-mi-se de pragul conștiinței, jecmănindu-mi puțina liniște. Să fi fost, poate, „numai” panica indusă de infectarea cu lehamite, teama că nu voi mai regăsi vreodată motivația să mă ridic de pe scaunul ăsta, pentru că n-ar avea nici o noimă să mă ridic. Să clipesc, să respir, să schițez alte planuri la care să sper cu inima bătând mai repede de teama împlinirii lor, când se apropie termenul.

Percep ca pe o amenințare, ori mai rău - ca pe-o trădare! - mărturisirea cuiva că simte că s-ar fi maturizat, verificabilă sau nu în realitate, că nu mai e copilul de ieri. Mă simt, așadar, trădat, lăsat în urmă de camarazi, în unicitatea mea imatură.

Revenindu-mi apoi rațiunea, măcar în parte, știu că povestea maturizării e o mințire de sine. Maturizarea este, de fapt, o traumă pe care noi stăruim s-o drapăm cu o ajustare sobră de comportament.

În urma oricărei lovituri sau suferințe, înclinația oricui este să se refugieze în doliu, cedând din neînsemnata exuberanță copilărească pe care o mai păstrase, ca pe-o sfântă relicvă, și afișând fața lungă și gesturile economicoase, implicarea emoțională redusă la cote de avarie ale „maturizatului”, care insistă să reiasă clar că nu mai crede-n nimeni & nimic, ci numai în el însuși.

Înăsprirea peste noapte a sufletului nu înseamnă a te fi maturizat! Or, admițând că asta înseamnă, nu văd de ce zisa maturizare ar fi un deziderat...

Să-ți mortifici aparența și emoția petru a te „conserva”.

Mut despre mine

Lucrez, pun și eu mâna pe ceva, zvâcnetul celui căruia i-a intrat în reflex să se mute, cel care se mută adesea, nomadul minții, învățat să-și grupeze micul avut în cutii, așa că mut cutii de colo-colo, cu un gest mecanic îmi duc dosul palmei la frunte, simt de departe mirosul de praf umed al pielii - chiar așa miroase: a praf vechi, nu neapărat nostalgic.

Programul mi-e plin, am avut grijă să-l îndop cu de toate, dar în ciuda plinătății lui se găsește loc berechet pentru provocări, pentru întâlniri "revelatoare", pălesc în fața lor însemnările din caietul pe care-l țin în poală în noaptea acestui final de septembrie: sunt o nimica toată, o pierdere de vreme cu mine însumi; un om scriind despre el însuși, dându-și de lucru munci pe care le execută scrijelind, sărind intelectualicește de la una la alta, ca-n șotron, n-ai și tu o trăsătură de-ale unui constructor, de-ale unui stâlp al casei... De-ai avea, te-aș lua de bărbat.

Te iubesc, pentru că mă ajuți. Folosind formulele astea grele de obligații, voi stimula în tine magaziile cunoașterii și motoarele strădaniei.

Câte altele se leagă și se încheagă mai bine decât munca (con)dusă de nas în ceața parfumată cu un ușor iz de sudoare - izul seducției gratuite? Folosești dezinvolt rostirile strict oprite, cu ele paralizezi rațiunea din ins și știi că ai să identifici acolo robinetele cu experiență, cu știință, și ai să faci să curgă șuvoi transferul de pricepere.

Ce n-ar face pentru tine un om vrăjit, victimă hipnotizată de forța fluidă a oricărui cuvânt tabu (obscen, incorect, șocant de intuitiv) pe care-l ațintești către el ori îl lansezi „la întâmplare” în aer, cu o nonșalanță ce pe mulți împietrește, în răspăr cu felul cum ar decurge, de regulă, ritualul apropierii adevărate!

Cuvinte și formule ce au coloritul unui semafor. Spuse cu ușurătate, ca la beție, golite bine de orice conținut omenesc, dar, mirosind încă a ceea ce obișnuiseră să poarte într-însele, își păstrează o parte din însușirile autoritare.

Te iubesc devine, astfel, o poruncă, te pui pe loc în genunchi auzind acest tip de teiubesc, e ordinul unui suveran către mine. Felul său de a se îndura, de a observa că exist.

Mode de vivre

A reveni zilnic în același loc (al crimei), a te face lesne regăsibil, a-ți plimba lent prin minte ecoul cuvintelor demult ascultate și a le reda celui care le-a rostit. Uimitor cât de puține alte lucruri seduc pe cineva mai profund ca propriile-i cuvinte, revenite ca un ecou ricoșat din mintea celui care ți le-a ascultat și, prin gura lui, revărsate sonor înapoi - doar un pic mutilate - asupra ta.

Abia în clipa aia, a ricoșeului, realizez ce spusesem, aflu despre mine, de la mine ca de la un altul, câte puțin despre cine sunt, cine eram tot timpul ăsta, cât zăcusem amorțită & surdă în colivia antifonată cu aur (căptușită cu epuizantele fotografii de familie).

În aceeași amorțire te afli și acum, doar că ți-e mai greu să consimți, căci amorțirea asta (nu alta) e starea pentru care ai dobândit cel mai bun (căci îndelung) antrenament. Lumea, de care nu vrei să mai știi, și munca - munca aia cu provocările ei aiuritoare și, da, agenda înnegrită cu scrisul mărunt al „lucrurilor de făcut”.

Folosind neîntâmplător acest termen - provocări - smulgi cepul îndoielii din gaura lui, întreții ambiguitatea, toamna se însămânțează îndoiala și stufos crește, apoi, hățișul ei în vecii vecilor. Întâmpini „provocări” multe și frumoase, cât eu mă ocup cu stiloul de poezia asta refuzată la export. Poezie de caiet.

Copleșit de „povestea succesului”, succesul - dovadă a prezenței în tine a însușirii de-a te regenera și, de ce nu, dovadă a negrei uitări. Neagra uitare, dar nu uitarea expiatorie a pustnicului fugit din lume în căutarea lui Dumnezeu, reducând Întregul din jur la esență, ci uitarea narcotizată cu muncă și cu succese, mici, mărunte, meschine. Nu știu eu ce fel de uitare.

Recompensa crepusculară a oboselii, pe care preferi să n-o suspectezi c-ar fi una de natură nevrotică. I-ai dat destule rațiuni să se deghizeze în oboseală ordinară, dată de munca firească, dată de pereți - te obosești, ca să nu rezulte că suferi. Arăți altora crăpăturile, bătăturile din palmă, din talpă. Toate dor de la folosirea intensă, prost dozată, a uneltelor. Fată de oraș. Băiatul mamei. Nu-i loc pentru nici un câtdemic gând, nici un dor, nici o umezire lubrică. Nici un regret.

Oboseala numără numai bătături, crăpături, asprimi, mici nevralgii ici-colo, însoțite de icnete, oftat din rărunchi și o rețea încăpățânată de riduri paralele ce și-au făcut prieteni noi pe chipul tău. Preferă ochii, în special.

Nu locuiesc în chilia oboselii lucruri ca: mesaje ascunse, priviri languroase, ce ar putea căuta pe un altul căruia să-i tragă din picioare șosetele puturoase, privindu-te în ochi cu făgăduință.

Nu. E-o îndeletnicire oarbă, a țese cu ochii cusuți și cu satisfacții asemenea celor resimțite pe timpul pișării din inegala trecere a stropilor prin canalul urinar înspre ținta asupra căreia stau larg deschise cele două coapse albe ca să nu se ude.

Pierdut, declar nul

Totul e la mine-n cap. Nimic din toate astea nu se-ntâmplă în mod real. Ceea ce simt nu simt, de fapt. E numai o impresie. Ficțiune. O amăgire pentru care am semnat un contract. O ciudă ce mă-nmoaie și mă duce-n ispită, la cerșit.

Neputința de a accepta că pierd. Sau că am pierdut. Patetismul târzior al trezirii. Fictiva acumulare a sentimentelor, frustrarea camuflată în pietate, în solidaritate, în chinul apropierii de semeni.

Ceea ce citesc nu citesc. Citesc? E neverosimil, n-are nici un înțeles, cum n-au înțeles mașinile ce trec pe stradă, conduse către nicăieri de niște necunoscuți. Lasă zgomot în urmă, lasă un miros, lasă și urme, dar nu-mi spun nimic, doar trec.

Sunt un recipient fără ciur, fără filtru. Tot ce intră-n mine zăbovește prea mult, se depune, se strică, se împute. Zgură. Jeg vorbitor.

Cuvinte stratificate, cuvinte ce-au murit înainte de-a apuca să promită ceva. Nu jurăminte, nu făgăduieli. Obișnuință și un strop de bien-être. Oglindire.

Am pășit prin frunze, ne-am așezat și-am deschis ochii oglindă - în apele lor verzi s-au derulat toate nerostirile, de mai multe ori, mai multe proiecții cu sala goală s-au cimentat în cele din urmă într-o temelie de speranțe cu suc acru, acid gastric de reflux.

Ai vomitat pe pantofi? Mi-ai spus cumva anume, pe nume, ori doar mi s-a părut?

Ce-i rostit cu brutalitate, despuiat de orice introducere, pe nedescălțate, în picioare cu pantofi strâmți, scârțietori, se preschimbă apoi în gălăgie, alarmă, bun prilej de fugă.

Sunt un destoinic semănător de speranțe, cu toate că eu nu pătrunderea în #împărățiacerurilor o propovăduiesc; anatemizez fără îndurare lumea asta. Cine te-ar putea iubi doar pentru atât? Nu întreb retoric. Aștept să-mi sosească un portret-robot.

Pot induce altuia starea de ebrietate, jucându-mă cel mult pe mine însumi. Nimic pregătit dinainte, nimic dramatizat. Nici un scenariu. Scopul este scenariul. Scopul se umple treptat cu ceea ce un scop e capabil să atragă în vederea împlinirii sale.

Monstrul familiei

Visez monstrul familiei, ascuns departe de ochii lumii taman în podul casei, în mansardă, unde altundeva? O maimuță antropoidă, violentă, dar dornică și de afecțiune, tânjind după atenția noastră.

Părea a fi „monstrul tuturor”, ca și cum noi toți cei din familie l-am fi conceput & proiectat prin puterea minții. Era o proiecție comună, o halucinație în grup.

Trenuri circulând pe linii prăpădite, oprind definitiv în gări de provincie. Trenuri ce nu opresc, încetinesc. Trebuie să urci din mers, ca să prinzi legătura în gara următoare.

Povara, rușinea familiei, dejecția genetică, tara de care nu putem scăpa, secretul nostru penibil, brutal, ticălos, greu de ascuns, inexplicabil.

Nu știm care anume este acest secret, dar ne urmărește în tot ce facem, sabotându-ne cele mai bine intenționate acte, umbrindu-ne bucuriile.

Decriptări

Am visat morminte prăbușite în ele însele, morminte săpate la o adâncime insuficientă din care morții familiei, printre care și un copil, ieșiseră la vedere, scoși afară de ploi, de vremea câinoasă, din pământul răscolit și spălat de ape.

Monumente funerare identice, cele mai noi erau copia unui monument inițial, impunător, copiile fiind tot mai aproximative, pe măsură ce se îndepărtau fizic și temporal de model, pe măsura apropierii lor de „prezent”.

Copilul era singurul mai vădit, nu încăpea nici o îndoială, alb, osificat, dar întreg, nealterat, expus aerului pe un fond natural cenușiu.

Tabloul răscolirii mormintelor avea un aer de mare dramă. Știusem că motivul dezvelirii indecente a morților era acela că fuseseră îngropați prea la suprafață. Îngropați ieftin, având înfipte la căpătâi monumente plagiate grosolan, cu detalii decorative secession ce se estompau pe când le priveam.