Duminica - o zi burtoasă, roșiatică de la tensiunea ce-i urcă intempestiv în obraji, Cerul mohorât, mai nemișcat decât ieri, de aceea nu-l mai găsesc amuzant. Ieri părea să ofere făgăduiala unui Dincolo, astăzi - nu.
Atâta viață irosită cu a te explica altora! A-ți păstra intacte imaginea & respectabilitatea în ochii lor. Ținem și tragem de oameni cu care nu-s deloc convins c-am avea ceva profund de împărtășit.
E însorit, dar eu stau sub un capac de nori, parcă aceiași. Nori închiși la culoare, nori grei, nori orbitori. Întuneric și apăsare. Regăsesc aceeași atmosferă neîmbietoare în fiecare dimineață, aceeași nevoie de a mă zgribuli, alintându-mă, lângă tine - care nu exiști.
Stau împietrit, capul proptit în palme, coatele sprijinite de pervaz, privesc afară și mi-e silă să pășesc. Gândesc, frământat, la o grămadă de gesturi necomplicate pe care le-aș putea face. Ce sens ar mai avea, totuși, să tot continui să fac ceva? Mi-e silă de acest afară.
N-am făcut totul, încă? Ar trebui să plonjez, de-acum încolo, în lucrurile de care mă tem, cum îmi sugerează prietenul meu? Va trebui, de-acum, să încep să-mi înșel sufletul și să acționez contra chemării lui. Să-l omor, trădându-l. Să înăbuș ce simt. Să trăiesc și eu artificial, confortabil, ignorând adevărul și caracterul irepetabil al celor simțite. Să mă balansez pe buza prăpastiei, să cochetez cu depresiunea.
Frumosul, creativitatea, speranța stăruitoare, sinceritatea mărturisirii n-au ajutat la nimic. E ca și cum tot ce vine din inimă, din suflet, n-ar conta, n-ar atinge, n-ar mai avea potențialul să miște lucrurile - ca în timpurile biblice, când credința muta munții (ori se presupunea că). Ce-mi vine din inimă și se revarsă în mărturisirea mea tot mai dezolată n-a mișcat nici măcar buzele cuiva. Degetele, pe niște taste. Pixul pe o coală de hârtie. Câteva tresăriri. De azi, tăcere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu