Ce caut în cărțile citite? Pe mine. Și, mai mult decât pe mine - cel care sunt sau voi fi, pe mine - cel pățit. Cel déjà vécu. Caut să pătrund cu mintea actele demult sau recent consumate și emoțiile mele legate de acestea. Caut înțelepciune și, pretențios spus (însă real): improbabila mântuire prin lecturi.
Caut un adevăr despre care nu știu nimic, îl presimt, nu-l pre-cunosc. Nu doar unul. Caut adevăruri. Nu-mi dau seama ce aș putea spera să aflu dincolo de ele; ce să fac cu ele, odată găsite! Aș putea trăi liniștit mai departe, așa socotesc, cu același portret interior pe care-l am zugrăvit și acum pe pereții sufletului, psihofresca, dacă ceva mi-ar garanta că măcar tot a cincea carte citită mi-ar revela un adevăr neștiut anterior, despre mine, despre lume. Aș putea merge, senin, mai departe - din adevăr în adevăr. Nu absolutul. Mă mulțumesc și cu adevăruri mici, mărunte.
Vreau să-ntorc pagina. Iar următoarea pagină să mă oglindească pe mine. Să fiu eu cel întors de pagină. Am impresia că a afla câte puțin despre cine & de ce sunt m-ar face mai trainic (mai... eu) și mai frumos.
Dacă m-aș pricepe să-mi transform în personaje durerile, ideile, pasiunile eșuate! Personajelor mele orice le-ar fi permis. M-ar putea purta, trăi & vorbi în voie. M-aș reprezenta prin ele. Totuși, nu mă pricep. Eu, cu „hermeneutica”... Totul a început cu sforțările antice de a înțelege ce-i mâna pe părinți să se-nvârtă în același cerc vicios, ratând mereu ieșirea. Apoi, pe mine - în raport cu ei. Peste ani, iată-mă captiv într-o inepuizabilă (nevoie de) „scormonire”, în scremete intuitive, speculații, ghicitul în tălpile ingrate ale iubitelor, dar și-n multă greșeală.
Îndelunga așteptare la cheremul emoțiilor celorlalți, pentru a-mi primi și eu felia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu