Suferința ca spectacol și reprezentare

Tropic of Cancer - Stop Suffering // LP cover

Trebuința intimă de a suferi în singurătate o pot pricepe. 

Însă impulsul de a suferi pe întrecute (într-un concurs prostesc cu ceilalți îndurerați: cu apropiații, iubiții, cu membrii familiei etc) mă grăbesc să-l clasific la a-ți plânge de milă - înseamnă să nu vezi pădurea pierderii reale de copacul milei proprii. Egocentrism lăcrimos.

A suferi exhibiționist (nu în sensul deschiderii firești către aproapele, ci ca reprezentație teatrală, oferită altuia cu forța), a suferi competitiv (tu ca tu, dar eu...), nerecunoscând și altora „dreptul” de a vărsa lacrimi ori contestând autenticitatea lacrimilor celuilalt, revendicând ca unice, exclusiv îndreptățite, lacrimile tale.

Pot desprinde și o latură îngâmfată a suferinței. O îngâmfare cu surse cam infantile, e adevărat. Suferindul primește - și, când nu primește, cerșește - interesul și consolarea celor din apropiere. Dacă manifestă tendința să devină vertiginos dependent de atenție, învață (de nevoie, și) să o confiște pe toată. Își va scruta și își va scormoni cu hărnicie nefericirea, ca să se aleagă cu întreg prisosul de mângâieri consolatoare.

Sunt capabil să înțeleg (nu să aprob) până și nefericirea agresivă. Pe întinsul ăsteia, suferindul (pentru o cauză cât se poate de reală) dă tonul modului cum vede el că s-ar cuveni să „se sufere” în jur. Pe lângă că dă tonul, interzice altora să se bucure, dacă așa le vine, să izbucnească în râs, oricât de scurt ar fi hohotul. „Interzice” vieții să-și urmeze cursul (viața celor care n-au pierdut încă pe nimeni drag ori au pierdut, dar l-au uitat, s-au resemnat cu timpul).