Mă amăgesc câteodată că aș putea compune, într-o bună zi, și publica pe blog sau pe Facebook t e x t u l. Textul care, la urmă, să mă determine să o rup definitiv cu realitatea ce mă vatămă. Un „eseu” de ruptură, precis, tăios, diamantin, după care să nu mai fie cale de întoarcere, să dinamitez punțile.
Tresar, întrebându-mă dacă nu cumva misiunea asta încerc eu s-o împlinesc de când m-am simțit pentru prima oară îmboldit să scriu. Mi-e mult mai ușor să corodez critic, ca un acid, să destructurez, decât să elogiez. Probabil că nu doar mie.
M-am temut dintotdeauna în cuvântul pasibil de-a fi convertit în armă. Sute de vorbe ce mi-au fost aruncate neglijent în obraz, intenționat ori la întâmplare, m-au rănit și contorsionat sufletește, m-au modelat, au făcut din mine ceea ce sunt. Contrar visurilor mele timpurii, am dezvoltat și eu harul ăsta satanic de a le provoca altora suferință, să-i fac să se chircească sub loviturile cuvintelor mele.
Opiniile tale nu vor schimba nimic, mi se tot spune. Furia mea contestatară nu schimbă nimic. Dar nu sunt complet lămurit, dacă mă uit în mine: scriind, voiam eu să schimb ceva ori, mai curând, pur & simplu, să divulg?
Dezgolirea, dezvelirea, dezvrăjirea, sunt și ele (nădăjduiesc) parte dintr-un proces de schimbare, o tranziție(?). Ridicând realității poalele-n cap, m-aștept să diluez din megalomania unei lumi autosuficiente ce trăiește în inconștiență, sclavă a trecerii, dar crezându-se centrul universului. Delirul de a opri lumea din delir. Fără a o arunca, necesarmente, în disperare. Cred cu tărie că nu disperarea este situată la polul opus (antonim) al iluzionării. Disperarea se instalează abia atunci când nu te alegi cu nimic, nici de pe urma lucidității, nici de pe urma autoiluzionării.
Mă surprind despuind lucrurile cu voluptatea unui amant ros de nerăbdarea de a se contopi cu iubita lui. Mi-a plăcut dintotdeauna să admir privind, să cunosc atingând - glezne, degete, tălpi, gât, ceafă, puf, părți ale unui trup imperfect.
Dar și să ridic poalele-n cap, lăsând oamenii văduviți de credințele lor prostești, credințe în care se rătăcesc de bunăvoie - ca să evite să se cunoască pe sine. Carieră profesională, perfecționism bolnav, verbiaj autoflatant, protecția dată de încadrarea în morala comună, módele acaparatoare: efectele calmante ale conformismului și rutinei.
Moda își arată rânjetul sinistru cu deosebire atunci când o cuprinde tentația conservatorismului. Când e la modă să-ți faci casă, să-ți întemeiezi vijelios o familie, să-ți refuzi plăcerea vieții pentru a-ți construi o imagine, o carieră, un bun renume (întreținut prin renunțarea la tine). Moda devine idioată (și fabrică idioți) când incită la sobrietate & constipație. A nu râde, a nu dansa, a nu te aventura, a nu purta pantofi comozi (sport) ori sandale gladiatoare. A-i evita pe cei a căror vecinătate gândești că te-ar compromite.
Moda unghiurilor ascuțite ce strivesc trupul, pasămite „ca să-i dea prestanță”, pentru a obține cel mai bun preț în momentul în care îți vinzi sufletul. Pentru a-ți vinde sufletul cu un preț cât mai avantajos, mai întâi trebuie, bineînțeles, să-ți torturezi picioarele în pantofi cu vârf ascuțit...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu