În vremea când citeam mai puțin, cărțile lăsau urme mai adânci în mine. Țin minte „perioada Camus”. Eram, pe atunci, Camus! Trăiam pentru cărțile lui, impregnat de el. Din eseurile lui Camus am învățat să iubesc, cu cuvintele mele, vara. Anii mei 20 au fost o vară perpetuă. Nu descoperisem încă chiloții. „Perioada Márquez”. Și fata aceea neagră care mi-a ars sufletul, cu toate că n-am iubit-o. Mi-a ars sufletul ca arșița acelei unice veri în care am fost cu ea. Numai din cauză c-a plecat din oraș așa de brusc.
Gălăgia nu era atât de omniprezentă pe timpul ăla. Zgomotul putea fi evitat sau căutat, după vrerea fiecăruia. Ființa mea era îmbătată de însăși setea de a trăi, înainte să fi apucat să bea pe săturate din viață, graba nebună de a deveni ceea ce fusesem ursit să devin (n-aveam idee ce), oricum - nimic „profesional” în proiecțiile mele, totul personal (ca și acum, de altfel; nu m-am schimbat mult).
Sunt cu sufletul încărcat de un ghem de spaime pentru ziua de mâine, ca un țânc pătruns epidermic de întunericul din camera lui, în miez de noapte. Ca un țânc, populând întunericul din camera lui cu personaje, cu arătări răuvoitoare.
Gălăgia nu era atât de omniprezentă pe timpul ăla. Zgomotul putea fi evitat sau căutat, după vrerea fiecăruia. Ființa mea era îmbătată de însăși setea de a trăi, înainte să fi apucat să bea pe săturate din viață, graba nebună de a deveni ceea ce fusesem ursit să devin (n-aveam idee ce), oricum - nimic „profesional” în proiecțiile mele, totul personal (ca și acum, de altfel; nu m-am schimbat mult).
Sunt cu sufletul încărcat de un ghem de spaime pentru ziua de mâine, ca un țânc pătruns epidermic de întunericul din camera lui, în miez de noapte. Ca un țânc, populând întunericul din camera lui cu personaje, cu arătări răuvoitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu