Muncacucartea

Oare să spun că-mi plac tot mai mult cărțile, dar ele mă satisfac tot mai puțin? Sau să spun, de-a dreptul: cărțile mă satisfac tot mai puțin? Sau: sunt tot mai puține cărțile ce mă satisfac?

Le caut cu aceeași foame curioasă, le deschid la întâmplare cu aceeași aviditate în priviri, le simt cum încearcă să mă seducă, să mă facă să le iau cu mine, manipulându-mă prin buricele degetelor. Dar când e să mă las captiv textului, dulcea otravă a cunoașterii nu mai are efect. Am citit prea mult? Inocența nu recent mi-am pierdut-o.

Nu mai merge orice... Stângăciile de traducere sau de compoziție mă opresc acum definitiv din lectură. Păcălelile neglijente. Fanfarele baroce, menite să cârpească povestea (lipsa inspirației). Metaforele „puse cu mâna”. Caut acum simplitate și o traducere bună. Nu-i mult!

Am dorința asta de a scrie, de fapt de a nota, fără să am neapărat, mereu, ceva de spus. Vine mai mult din dorul de a asculta zgrepțănatul peniței-cadou pe foaia de hârtie. Umezeala efemeră a cernelii. Minunea semnelor. Zgrepțănarea produce semne. Semnele au fost mai întâi gânduri, iar la relectură se vor preface în imagini, vor prinde oarece viață în mintea unora.

Scrisul de mână, întrezărit cu ochii mijiți, privit printre gene, e asemenea unui desen. E doar o urmă. O șerpuire. Codițele literelor îi țin echilibrul atunci când șarpele scrisului saltă de pe o pagină pe alta.