De la prieteni, familie, apropiați, iubite am avut dintotdeauna această cumplită așteptare: să mi se abandoneze total! Să elimine din programul lor orice alte obligații. Să intre într-o stare vegetală, de dragul meu, o stare leguminoasă. Ca, într-un final, când să-mi vină mie rândul la veghe, să-i las uneori fără sprijin, fix când au mai mare nevoie, să-i abandonez ca și când aș fi rămas fără suflet, cu aplomb patologic, well..., aproape, în orice caz, fără sentimentul imediat al culpei.
Mă îngrozesc realizând asta! Nu o scriu cu mândrie, nu este un crez, un manifest, este un portret, o modalitate de a da din casă. Mi-l zugrăvesc cu groază, așa incomplet cum este și parcă mai înțelept ar fi de m-aș opri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu