C.G. Jung credea în existența unei muzici a inconștientului. Sau, mai bine spus, într-un mod muzical de a se exprima propriu inconștientului. Nu cred c-aș fi extrem de original presupunând (speculând) că muzica este graiul însuși al inconștientului.
Visele, de exemplu, ni se înșiră pe un portativ imaginar (ceea ce nu-l face mai puțin real), în intensitatea și recurența lor. Citirea și interpretarea viselor - orchestrate măiastru într-un ansamblu - pot căpăta coerența și armonia unei melodii sau, la un nivel ceva mai primitiv - ale unui ritm (cadență). Melodia asta, ascultată cu îngăduință în întregul ei, ar putea spune mai multe despre noi decât toate cuvintele.
Arta (muzica) îmi stimulează percepția asupra realității, mi-o influențează amplificând-o; arta, imaginea, muzica, stârnesc în mine viața și poftele, întrețin focul, hotărăsc asupra direcției în care-o apucă dorința mea.
Am citit, am privit, am văzut în mine: te doresc. Astfel funcționa odinioară fluxul ăsta. Nu te doresc doar pentru ceea ce ești tu, și numai pentru atât, ci și pentru ceea ce imaginația mea îți atribuie și poate „stoarce” (și secătui) din întâlnirea cu tine.
Arta poate prilejui sau intensifica dorința! Arta modifică realitatea, provocând acea specifică orbire, timp în care vederea, de-acum difuză, este subjugată altor (întrecută de alte) simțuri.
Te doresc, pentru că semeni cu câte ceva din ceea ce-am citit în toate cărțile pe care le-am iubit. Te doresc, pentru că-n tine se întâlnesc personajele (feminine, masculine) din cărțile vieții mele.
Te recunosc, pentru că un tablou celebru atârnat într-un oarecare muzeu, lăsând urme de neșters în sufletul meu, se întrupează în anumite trăsături ale tale. Nu în toate!
Tu exiști pentru că te-am cunoscut înainte de a te întâlni.
