sâmbătă, 21 decembrie 2019

Smurdării

Secretul e ca tu, dispecer de serviciu - în diverse situații (cu potențial) de urgență - să nu dai drumul niciodată la toate mașinile SMURD simultan. Să zicem, trei deodată.

Pentru un efect dramatic, e indicat să le slobozești câte una la două-cinci minute, cât să menții continuitatea zgomotului urban. Orașul nu trebuie să aibă în veci parte de liniște.

miercuri, 18 decembrie 2019

Casa melcului turbat

În casa unor melci, melc şi melciţă, gândurile de drum lung trebuie că se nasc în spirală - un fel de forma mentis dată de vârtecuşul domol înscris în cochilie. Drumul unui melc este aşternut, mai mult decât al oricărei alte vietăţi, sub semnul de neîncălcat al unei linii curbe care, nu se ştie clar, se apropie sau se depărtează de Centru. De aici, senzaţia de ezitare, de stagnare. E ca treaba cu paharul plin sau gol pe jumătate - fiecare suflet aşa cum îl vede. Nimeni nu ştie, însă, într-adevăr, cât de mult aleargă melcii la viaţa lor. Lipiţi, mucoşi, cu ferestrele cochiliei larg deschise.

duminică, 8 decembrie 2019

Le mangeur d'hommes

Un alt Sf Nicolae s-a dus! Lae, Nico, Nichi, Nick.

Nevoia de a-ți ști „lucrurile” aranjate înainte de finalul anului. Presiunea tâmpită pe care sărbătorile o pun pe noi: de a petrece, de a petrece musai împreună cu cineva, de a nu fi singuri. Singur.

Altfel, ce să mai poți „aranja”? Dacă anul a decurs prost, o cosmetizare last minute - de fațadă, făcută-n fugă, un machiaj asimetric, zugrăvit în grabă pe chip, ca atunci când decizi cu-o oră înainte să participi, totuși, la un party pe care, mai întâi, dintr-un prim impuls sănătos, l-ai respins - la ce ar ajuta? Ar putea asta să dea o altă formă, prin prelucrare la rece, adevărului? Ar putea asta să-ndulcească minciuna?

Apăsați de anul ce agonizează, anul pe ducă. Grijile, agitația, perfecționismul cadorisirii, al reintegrării în familie. În social. Niște ticuri. Sughițuri. Sughițul de a petrece. Zugrăveală peste fisuri.

În crucea anului - tensiuni, certuri, inventarul neîmplinirilor, al amânărilor. De aici, un avânt al cererii pentru povești, iarna. Realitatea, lumina puțină a zilei  - prea crude, prea nude. Ca la interogatoriu. Aruncat sinucigaș în brațele adevărului, nu prea ai de ales - te salvezi sau dispari.

Un an întreg fugim de adevăr, ascunzându-ne în frunzișul bogat, verde & uscat, pierduți în inflorescențe, camuflați de umbrele mișcătoare, înșelătoare ale unui parc, ne topim nesiliți de nimeni, unu-n altul, în căldura încăperii iluminate chior. După care, vine iarna, contabila rece & severă, spulberând tot edificiul de iluzii de peste an.

luni, 2 decembrie 2019

Socoteli intime

Hai că luna asta am urnit (isprăvindu-le) niște volume pe care le târăsc de un an: mutat după mine de pe noptieră pe pat, de pe pat pe biroul de acasă, când șterg praful - sau înapoi în raft, când le abandonez, amân.

Obosit, adorm în mai multe fâșii de somn scurt, în timp ce păruiesc pisica, alergând-o prin casă, uitând cine e, uitând că nu sunt eu, nu ești tu. Nu-i cald, dar e însorit. E duminică, dar nu-i vacanță, deci cum aș scăpa de senzația asta de: „gata, mâine”?

„Gata, mâine”, și-mi închipui fața ei de orangutan alfa, ochii mari, bovini, însă nu și inocenți. Și întrebările interminabile, de psihopată, ce-mi tulbură râvna către liniște. Îmi suflă neostenit în ceafă, în ciorba de burtă.

Am trăit, acum 30+ de ani, normalitatea pâinii scoase din cuptor. Din cuptorul casei, nu al „fabricii” (de pâine).

A. Solomon, Demonul amiezii: „Suferința psihică profundă are însemnătate pentru condiția umană. Cred că funcția ei cea mai importantă este formarea iubirii. Dacă n-am suferi destule pierderi ca să ne temem de ele, n-am putea să iubim intens. Trăirea iubirii încorporează tristețea în intensitatea și amplitudinea ei.”

Atâtea însemnări despre presupusa origine a iubirii pe care le-am publicat pe blogul ăsta... Într-un număr considerabil dintre ele mă apropii de concluzia lui Solomon - fără să fi găsit, ca el, inspirația de a formula atât de „definitiv” - cum că iubirea ar fi, de fapt, teama de (o) pierdere și de suferința aferentă ei. Anticiparea anxioasă a unei pierderi care a mai avut loc (nu m-aș teme că te pierd, dacă n-aș mai fi - nu te-aș mai fi - pierdut înainte). Printr-o contorsiune psihică misterioasă, teama asta ne dopează și ne face să ne îndrăgostim (mai tare și mai bolnăvicios).

Și tot Andrew Solomon: „Poate că anticiparea suferinței psihice este vitală pentru formarea atașamentelor emoționale. Contemplarea pierderii este ceea ce ne face să ne ținem strâns de ceea ce avem. Dacă n-am simți disperare după pierderea cuiva, am cheltui cu acea persoană timp și energie emoțională doar atâta cât e plăcut s-o facem, nici o clipă mai mult.”

duminică, 1 decembrie 2019

Festivalul literar (mai ales coregrafic)

Cu privire la rostul (pe care eu încă nu-l văd al) unui festival de literatură, gândesc alături de Proust că „pe scriitori nu trebuie să-i cunoști decât din cărțile lor” (La umbra fetelor în floare).

Pe Radu Vancu l-am „cunoscut” când și-a lansat Transparența, la Humanitas - Timișoara. Radu Vancu, cu felul său histrionic de a cuvânta, m-a sedus. Cartea lui, nu! În ciuda eforturilor depuse ca să trec, în căutarea „filonului”, de jumătatea numărului total de pagini.

Ca urmare, întreb: cui folosește întâlnirea cu scriitorii? Probabil că mai cu seamă literatelor ațâțate, cu suflet isteric-virginal, captive într-un labirintic dix-neuvième siècle emoțional. Orice carte-i mai frumoasă, nu-i așa, odată ce i-ai privit autorul în ochi. Mai mult, un autor ce ți-a adresat direct, cândva, prețiosu-i cuvânt ești mai înclinată să crezi, cu creierul tău mic, resituat inghinal, că produce numai capodopere.

marți, 19 noiembrie 2019

Descoperirea gravitației

Am o vecină dolofană (și frumoasă) - la ora șase dimineața. La fiecare oră șase, dă alarma în felul ei aparte.

Vecina de la ora șase dimineața poartă numai pantofi cu toc sau platforme cu care asuprește fără milă treptele scării. Toaca de Paște.

Credința dolofanei e aceea, destul de răspândită, că dolofanele (dar frumoase) care poartă tot timpul tocuri sau platforme nu arată chiar atât de dolofane - în ochii privitorului.

În delirul ei intim, dolofana de la ora șase e convinsă că a se cocoța pe tocuri o alungește, o face mai subțirică, mai filiformă & mai fusiformă.

Astfel, ea dă drumul nestingherită pașilor, imaginându-și că ar călca pe un piure de nori: fleoșc, fleoșc. Însă gravitația învinge grația.

De la mine, se aude ca și cum cineva ar împinge-o cu de-a sila pe scări în jos, iar ea s-ar ține încleștată de balustradă. Cu ambele mâini.

sâmbătă, 16 noiembrie 2019

Despărțirea de vis

Unii oameni preferă să-și încheie socoteala cu visele, odată pentru totdeauna. După ce-au visat câteva dintre cele răscolitoare, de le-au întors niște zile pe dos, mulți decid comod că visele sunt complet idioate și fără sens, încetând să le mai acorde atenție (sperând că, astfel, ele dispar?).

Etichetarea visării ca ținând de domeniul idioțeniei este în sine o tehnică de apărare (prin denigrare). Nu e foarte limpede de ce anume ne apărăm. De noi înșine, pesemne. De un prea înalt nivel al conștiinței?

Ca să nu închei însemnarea de față fără cuvenita catalogare, o să adaug că persoane care fac parte din două zone extreme, antagonice, refuză posibilul rol de mesager (psihosomatic sau divin) al visului: habotnicii religioși și agnosticii, ăștia din urmă oricum predispuși să considere că toate fenomenele din noi & dimprejur trebuie să aibă o strâmtă explicație logică (științifică). Iar religioșii se tem de-a dreptul de vise: cum toate imaginile și “faptele” acelea sunt născocite de mintea proprie, e mai dificil să te disociezi de ele și să le pui, facil, pe seama diavolului.

joi, 7 noiembrie 2019

Șatra de la bloc

M-am „obișnuit” oareșicât cu numeroase zgomote ce vin la pachet cu traiul într-un oraș mare - cum ar fi: sirenele idioate & abuzive ale mașinilor smurd, capete seci ce-și ambalează în gol motocicletele, celelalte mașini trecând cu 70 km/h pe strada îngustă, cu sens unic, capacele de canal pocnind sec de zeci de ori pe minut. 

Dar ce nu pot în nici un chip suporta e să-mi aud vecinii prin pereți. Nefericiți, lipiți de telefoanele lor cu orele, țipând din străfunduri. Nevoit să le ascult fiecare propoziție, să le înțeleg clar cuvintele, să asist ca spectator la prostia lor etnică, ce pulsează către mine prin tencuială, ca o migrenă. 

Mi-i imaginez lingându-și smartfoanele, la căderea serii, căutând disperați în agendă noi numere de telefon pe care să le apeleze, incapabili să-și ocupe cu altceva timpul lor liber. Cuvintele lor goale, urlate, izvorâte șuvoi din spaima lor de tăcere, mă obosesc mai mult decât motoarele turate afară. 

Și cel mai tare mă indignează că toate astea trec prin pereți și-mi ajung la urechi. Nu-s deloc curios de viețile lor, de singurătatea lor, de dorurile lor, de inadecvarea lor. Nu vreau să fiu poluat de dramele lor aparta-mentale. 

În orice caz, cine dracu’ o fi inventat și blocul de locuințe? 

Pentru cineva crescut și maturizat la casă, tămbălăul ce se iscă la un moment dat într-un bloc e aproape inimaginabil! 

La casă, doar ai tăi te implică în scandal. Aici - vrei, nu vrei - te bagă și vecinii. Indivizi (și „individe”) care pe scară afișează fețe prelungi, aferate, de burghezi respectabili - subminați, în fapt, de o intactă mentalitate de șatră. 

Foarte primitori de felul lor, te invită să le intri cu de-a sila în „case” & ei dau buzna, de asemenea, la tine - prin pereți! 
_____________
 P.S. cu mare regret, dezactivez pour une fois posibilitatea de a comenta, fiindcă țin neapărat să mă scutesc de păreri mai stupide decât însăși această însemnare (am mai avut una de tipul ăsta și m-am ales cu un curajos atac anonim, din flancuri). N-aș avea  răbdare să dau piept cu umorile rănite ale empaticilor de ocazie, ale unor nepoftiți. Nimeni nu-mi poate schimba opinia execrabilă despre blocarii țării.

luni, 28 octombrie 2019

Viaţa e în altă parte

În acest roman, scris în limba maternă în 1973, Milan Kundera operează (pentru mine, scriitorul ceh va rămâne mereu un neîntrecut artist chirurg) fără pic de anestezie. Taie frumos, cu precizie, acolo unde identifică ţesutul bolnav în anatomia personajelor sale abrutizate. Se mai opreşte din incizat, explică studenţilor-cititori tainele artei sale; teorii, în opinia mea, superflue în economia cărţii, dacă nu chiar având un straniu efect de deşertificare asupra imaginaţiei oricui, asupra bucuriei de a luneca în lectură, dar, din păcate, şi asupra suculenţei literare a romanului despre care fac vorbire în acest text.

Dar cât îmi poate fi de antipatic Milan Kundera în admiraţia aproape mistică pe care o am pentru scrisul lui! Uneori îmi repugnă seducţia pe care o are asupra mea. E diabolic. Se numără printre acei autori pe care-i simţi, pe nepusă masă, căutându-ţi pricină în suflet. Cu toate acestea, el, Kundera, nu şi-a propus niciodată să falsifice ceva în mine, ci numai să-mi mărturisească despre el. Îndoielile lui încolţesc în fermentaţia îndoielilor mele.

Întreg textul: Viaţa e în altă parte

marți, 22 octombrie 2019

timpul cu alș

      als spunea...
am preferat de departe (dar si de aproape ;) 'frost/nixon': un film mult mai inteligent & mai captivant pt cei care nu se duc la cinema doar ca sa 'have a good time'...
20 ianuarie 2009, 07:18

joi, 10 octombrie 2019

Chier

Dans une lettre à sa tante, Élisabeth-Charlotte de Bavière, surnommée « La Palatine », se plaint des conditions sanitaires des palais français (link).
"Vous êtes bien heureuse d’aller chier quand vous voulez ; chiez donc tout votre chien de soûl. Nous n’en sommes pas de même ici, où je suis obligée de garder mon étron pour le soir ; il n’y a point de frottoir aux maisons du côté de la forêt. J’ai le malheur d’en habiter une, et par conséquent le chagrin d’aller chier dehors, ce qui me fâche, parce que j’aime chier à mon aise, et je ne chie pas à mon aise quand mon cul ne porte sur rien. Item, tout le monde nous voit chier ; il y passe des hommes, des femmes, des filles, des garçons, des abbés et des Suisses. Vous voyez par là que nul plaisir sans peine, et que, si on ne chiait point, je serais à Fontainebleau comme le poisson dans l’eau. 
Il est très chagrinant que mes plaisirs soient traversés par des étrons. Je voudrais que celui qui a le premier inventé de chier ne pût chier, lui et toute sa race, qu’à coups de bâton! Comment, mordi ! qu’il faille qu’on ne puisse vivre sans chier ? Soyez à table avec la meilleure compagnie du monde ; qu’il vous prenne envie de chier, il faut aller chier. Soyez avec une jolie fille ou femme qui vous plaise ; qu’il vous prenne envie de chier, il faut aller chier ou crever. Ah ! maudit chier ! Je ne sache point de plus vilaine chose que de chier. Voyez passer une jolie personne, bien mignonne, bien propre ; vous vous récriez : « Ah ! que cela serait joli si cela ne chiait pas ! » 
Je le pardonne à des crocheteurs, à des soldats aux gardes, à des porteurs de chaise et à des gens de ce calibre-là. Mais les empereurs chient, les impératrices chient, les rois chient, les reines chient, le pape chie, les cardinaux chient, les princes chient, les archevêques et les évêques chient, les généraux d’ordre chient, les curés et les vicaires chient. Avouez donc que le monde est rempli de vilaines gens ! Car enfin, on chie en l’air, on chie sur la terre, on chie dans la mer. Tout l’univers est rempli de chieurs, et les rues de Fontainebleau de merde, principalement de la merde de Suisse, car ils font des étrons gros comme vous, Madame." (deslettres.fr)

marți, 8 octombrie 2019

daemonium meridianum

Așa fu și cu visul de sâmbătă noaptea - m-a condus drept la stilou, caietul i s-a deschis înainte de bunăvoie, doar că nu a fost caietul, ci blogul, iar stiloul au fost degetele mele pe tastatura touch a zisului telefon mobil de pe care nu mai sun pe nimeni, de atunci am mai polizat visul, luat la rindea de nu știu câte ori, dar esența s-a păstrat, mirosul de piele tăbăcită respirat în piața Florenței mă urmărește pân-aici, somnul bun nu mă urmărește, a rămas acolo în ploaia Italiei, în nădușeala văratică a casei din Ineu și-a întrebărilor irespirabile rămase fără răspuns ale tatălui meu, ți-ai făcut temele, ți-ai învățat pentru mâine, nu, doar m-am prefăcut, m-am pregătit cu profesorul de română și la matematică, profesorul pe care tu nu-l suferi.

Până una alta, visele cu ambii părinți întregi, mândria de a șofa avându-l pe tată pe scaunul din dreapta, delfinii din grădină, adamșieva, un singur trup, mă uit la tine mă văd pe mine, ceasul spânzurat de-un copac, cadranul pe care se citea limpede ora - toate au ajutat, au servit la ceva. Toate și multe altele, nebănuite, aflate under the hood, ascunse, deci nebănuite.

miercuri, 25 septembrie 2019

Orbitor. Dragul meu turnător

Cer doar atât de la Liiceanu, Cărtărescu (săracu' Cărtărescu, bietul de el, om sensibil), Patapievici și Mihăieș (pe ceilalți am să încerc să-i uit - cum ar fi, de exemplu, Ioan T. Morar, T.R.U.): să nască dimpreună un volum colectiv, intitulat tot Dragul meu turnător, eventual Dragul meu turnător 2, în cuprinsul căruia să-și recunoască neghiobia de a-l fi susținut orbește pe Băsescu și nu doar susținut, ci și făcut zid de trupuri & minți în jurul lui (omițând cu bună știință să-i taxeze derapajele), iar unii - adulat în public.

După care, pe câțiva dintre ei promit că voi continua să-i citesc cu pasiune și nu o să-i evit sau să-i citesc cu greață, ca acum. Mi-s dragi, mai ales că alții n-avem!

Nu poți ține, senin, conferințe despre etică, morală și efectele perverse ale corectitudinii politice câtă vreme tu târăști după tine, atârnând de gleznă, tot nerezolvată, „problema Băsescu”. Nu te-ai dezis de el nici în ultimul ceas, nu ți-ai pus cenușă-n cap (pentru că tu, ca intelectual de seamă al țării, ca model al meu și-al altor generații, nu se cădea să ai parti pris-uri fățișe, ci să fi făcut ceea ce se așteaptă îndeobște de la un intelectual - să-ți fi păstrat vigilența și spiritul critic, fiind un suporter cel mult discret, selectiv, nu idolatrizând, nu tolerând prin omisiune conștientă grosolăniile flagrante ale Băsescului).

Refuz să cred că sus-numiții au trecut simultan prin niște ani de prostire în grup, de halucinație fără leac. Sunt cu toții prea inteligenți, prea perspicace, prea capabili ca să nu-și fi dat seama dintru început cine le era Băsescu (adică, mi-am dat seama până și eu - un anonim). Mai ales că i se gudurau adesea prin preajmă și, presupun, se alegeau cu firmituri de la „masa” lui. Așa că nu e vorba de nici o prostire, de nici o halucinație și de nici o rătăcire temporară a minții. L-au sprijinit în deplină cunoștință de cauză, cu sau fără beneficii materiale.

Susținerea asta necondiționată și deplin conștientă pe care i-au acordat-o lui Petrov îi împiedică acum (pe lângă ego-ul lor disproporționat) să scrie acest text mult-așteptat de mine, această dezicere atât de necesară: m-am înșelat, am fost orbit, am greșit - o nerozie de bătrânețe.

După care vom putea continua împreună, va putea din nou să conteze, cum e și firesc, valoarea lor ca scriitori și nu înhăitarea - la o vârstă răscoaptă - cu un coate-goale, un nedomn, mare simulant anticomunist, și prefăcut reformator al statului. Omul ăsta n-a crezut nici măcar în propriile reforme (multe de-un real succes, ca dovadă - cele din justiție s-au întors și contra lui)! Toate gesturile sale politice răsunătoare au fost numai niște monede coclite cu care și-a negociat păstrarea puterii (inclusiv prin cauționarea acesteia de niște intelectuali de marcă).

Băsescu a fost un excelent absorbant de idei (ale altora) pe care se pricepea de minune să le reîmpacheteze și să le fluture apoi ca pe niște convingeri proprii.

sâmbătă, 21 septembrie 2019

Pornind de la Valéry, Humanitas/2006


Livius Ciorcârlie

Ridul cu aur - auridul

Femeile refuză în feluri diferite să îmbătrânească. Îmi provoacă greață cele care se căptușesc cu aur. Și încep să zăngăne.

Blonde, părul ars - zăngănitoare. Helancă, lanțul de aur peste helancă. Ridurile de pe gât trebuie ascunse. Atenția, distrasă cu bijuterii.

Despre bărbați, altădată.

joi, 19 septembrie 2019

Glorie contagioasă

Moartea unui scriitor ajută lecturii. A te apuca de un Doctorow imediat ce a murit (înainte, nu prea erai curios) este și un gest de automăgulire. Trecând peste obișnuita curiozitate voyeuristică (specifică babelor cărora nu le scapă nici o înmormântare).

E un elogiu adus propriului ego a te apuca, subit, să citești un scriitor proaspăt (de care tocmai ai aflat că a) decedat. E ca și cum ai lua o mușcătură considerabilă din contemporaneitatea cu el, sperând că ai să te molipsești de faima lui.

Ai crede că ești, dintr-o dată, părtaș la celebritatea lui, care se datorează în parte și faptului că, un timp, viețile voastre au fost paralele. V-ați înfruptat de la aceeași sursă a celebrității: epoca în care ați fost contemporani. Mica diferență este aceea că, în cazul lui, epoca a fertilizat talentul. Tu ai rămas un (cititor) anonim.

Mă apuc, tardiv, de Doctorow - Ragtime ca, într-un mic acces megaloman, să-mi aduc un elogiu.

luni, 16 septembrie 2019

Vânătoare de noapte

Instalația nocturnă mă arată (cum sunt) hăituit de femeia devoratoare. Vânătoarea pe tăcute. Mă urmărește cu păru-n ochi, mută, învinuind. Conștiința și vinovăția mea bărnace. Caută să strice ori să indice un (fals) echilibru. Demască. Dacă-l treci în paranteze, în sezonul cald, falsul va evada deîndată dintre ele.

Descriere. Părul - auriu, scurt, ondulat cu fierul. Pielea - albă, un luciu selenar, reavănumed - rece și ademenitoare. Talpa piciorului stâng i se odihnește leneșă, dar în alertă, pe șezutul scaunului, ridicată nonșalant, grație genunchiului îndoit, curat, neted, plesnind. Sandale cu fir sclipicios, degetele expuse în toată goliciunea lor. Talpa subțire a sandalei se-ndoaie sub presiunea piciorului arcuit, coapsa cealaltă simte vecinătatea răcoroasă a degetelor desfrânate. Părul - ondulat, tuns scurt, două șuvițe nedrepte îi încadrează și-i depășesc bărbia.

Fața din profil zâmbește cald, a frâu liber, genunchiul stâng stă să plesnească. E ca acasă. Timpul îngheață. Ne oprim, fixăm instantaneul pe hârtie fotografică. Îl ardem intim, să dureze și să doară întins, mocnit.

marți, 10 septembrie 2019

Irina Negrea

M-a iritat ceva indicibil, subteran, la traducerea făcută de Irina Negrea romanului Cronicarul sportiv de Richard Ford. Am citit atâtea cărți traduse antipatic sau stângaci, încât nici n-am îndoieli - știu că nu mă înșală simțul limbii.

Apoi au venit greșelile: “să nu fi un calvinist convins”; “poți învăța cum să nu fi cinic”. Exemplele astea sunt doar două dintre mai multele pe care nu credeam că e cazul să le inventariez (la primul, mă gândeam că e o scăpate de tipar). Pe al doilea, l-am “corectat”, pedant, cu stiloul, adăugând pe pagină un i. Mai târziu, m-am surprins deja dorindu-mi să fi știut mai bine engleza și să nu mă mai fi bazat pe Irina Negrea, citindu-l pe Ford în original.

Apropos, Andreea Răsuceanu a fost redactorul acestui volum. Cu numele, cel puțin. Nu cred că mai verifică cineva, pe bune, textul la editură. Se bazează în întregime pe traducător.

Câteva zeci de pagini rămase de citit. N-o să mai arunc acum cartea de pereți.

Dar dacă mai văd o dată, într-o altă traducere, rahat în loc de căcat și regulat în loc de futut, în contexte cat se poate de impudice, inechivoce, o să încep să distrug cărți. Chiar dacă, să admitem, a tradus screw prin regulat, cine pizdele mă-sii mai folosește verbul ăsta în România de azi? Ăsta e un eufemism de rumeguș de pe vremea ceaușismului. N-am nici un coleg sau prieten care să fi apelat vreodată la a regula în loc de a și-o trage, a și-o pune, a se fute. Asta cu regulatul e o soluție comodă, de traducător livresc, neieșit în lume.

luni, 9 septembrie 2019

Nocturne de zi

Ies fetele - pășind ca și când or fi știind ele ceva ce eu nu știu despre lume & viață - tocmai și-au tras-o cu soarele pentru ultima oară anul ăsta. O complicitate, între ele și soare, pe care bărbatul n-are cum s-o pătrundă vreodată cu înțelegerea lui cubică, rectangulară. Când nu-și pot apropria asemenea complicități senzuale, bărbaților nu le mai rămâne decât să înțeleagă. Între bărbați și trăirea autentică se interpune obsesia lor de a înțelege.

Un raționament uscat, un dans al cuvintelor potrivite, rareori un dans sălbatic al cuvintelor. Poate doar un menuet al cuvintelor. Gesticulație verbală, polizată până la secătuire. Schimbarea direcției frazei, odată cu bătaia din palme. Bărbatul înțelege, demontează mecanic în mintea lui sărăcită de emoții cârdășia dintre soare și trupul femeiesc.

Nonșalant întinse, expunerea tăcută, blândă, pisicoasă. Baia de soare. Timp în care bărbatul se foiește, răstoarnă, strică. Raționează. La extremă, se alintă pentru a cerși îndurare. Cercul rămâne închis. Femeia & soarele. Bărbatul, în afara lui. Pielea ei și binecuvântarea. Graiul umbrelor și-al luminilor ce auresc.

Un deget curios apasă. Mii de raze slobozite din epidermă țâșnind în toate părțile. Eliberat, soarele fuge înapoi în soare. Soarele, reîntregindu-se din mii de trupuri coapte. Trupuri plesnind de-o sănătate pură, ce nu durează. Trupuri care acum se împlinesc - când încep să și decadă.

Trupuri ce cad pe călcâie. Pernițele călcâielor înghit tăcute micul seism al pasului.

luni, 2 septembrie 2019

Parfut de mei

Sunt Milica, mama lui, noi râdem la auzul numelui, el doar își lăbărțează stânjenit ditamai gura. Are o mutră de cauciuc; zeflemitor ca orice fiu de ofițer bețiv, e neam de gâscă.

Mirosul teilor zăbovind în perii nasului, Milica râde, noi râdem, oftaturile și bubuitul regăsit al inimii, un stil de viață la care, sunt convins, am dreptul. Ordinea mea. Mersul meu.

Calc strada pe mijlocul roților, ocolesc autostrada furnicilor, mă confrunt cu șoferii mașinilor morocănoase ce mă depășesc pufnind pe tobă, accelerând în vid supărate că le-am stat în cale trei secunde prețioase.

E toamna verii, cad haine, cresc degete, se coace molcom pielea și exclam. Soarele și-o trage cu carnea și naște epiderma. De la plajă către casă, fetele pășesc în acel fel, ca dup-o înghesuială bună. Soarele le-a futut tandru, strivindu-le în stâmtoarea propriei pieli. Onomastica zilei de naștere: Milica. Usturoi de mujdei. Dar totuși. La modul că. Pe undeva - era să uit. Plăcintă de meri. Dă un sms. Și dă zăpada. Unele. Marea majoritate. Mi s-a luat.

De departe, prefer neliniștea energizantă trezită-n mine de vară, cu tot concertul de simțiri contrarii, copleșitoare. Oboseala - hipersenzualitatea cu care niciodată n-am prea știut ce să fac.

Nu rup nici o singură floare, le poftesc înăuntru luând chipul miresmei să intre-n casă și-n paginile însetate de mine ale cărților, în țesutul plantelor de apartament care nu sunt tei.

duminică, 1 septembrie 2019

Cartea parabolelor, Per Olov Enquist

„Ca și cum natura adevărată a dragostei era să pătrunzi în celălalt și să-l umpli.” 
„Fiecare gând la păcat era pătrunzător, ca încrustat cu un cui, că păcatul lor avea s-o arunce în focul veșnic sau s-o frigă în ulei încins - simțise asta în multe feluri, dar tot timpul tulburător și nedureros și o făcea să se simtă vie.” 
„Asta era cel mai ciudat. Era ca și cum păcatul cel mare o făcea să simtă că trăiește.”
(Trad. Daniela Ionescu)

sâmbătă, 31 august 2019

Raftul pisicii

Sunt cel puțin două lucruri importante pe care Denisa Comănescu-pisici de la Humanitas pare să fi uitat să le facă:

1. Să încheie trilogia lui Richard Ford, din care două romane sunt publicate în românește - Cronicarul sportiv, Ziua Independenței, cu traducerea (abandonată, neplănuită vreodată?) a ultimei cărți din serie: The Lay of the Land.

2. Să retipărească seria Rabbit a lui Updike.

Mai bine ar binevoi Humanitas să reediteze marile cărți, decât să lanseze volume mediocre cu subiecte patetice (în speranța că „vor vinde”), ruși scăpătați și supraevaluați doar în virtutea numelui lor rusesc, disproporționat de multe cărți de memorii & jurnale scrise la comandă ale unor celebrități băștinașe încă tinere, încă în viață (Vancu, Cărtărescu) etc. Bine că nu le fac ăstora și busturi.

marți, 27 august 2019

Dartotuși

Întotdeauna m-am întrebat în ce fel decid cei care-l folosesc pe „dar totuși” ca, la răstimpuri, să-l folosească numai pe „dar”... Aș vrea să pot pătrunde în mintea lor clișeizată și să asist la nașterea procesului ăstuia.

Oare există, pentru ăștia, un „superlativ” al conjuncției adversative „dar”. Și acest superlativ se construiește împreună cu „totuși”? Căci așa pare: lui „dar totuși”, cei care-l folosesc obsesiv-compulsiv îi conferă grad absolut. E un „dar” absolut, de neîntrecut, mai adversativ ca oricând și ca oriunde.

Radu Paraschivescu (pe el îl veți crede mai cu entuziasm decât pe mine, pentru că “e de la Humanitas”, dă bine să fii de acord cu cineva “de la Humanitas”, iar R.P. e bine cunoscut, bine școlit, mai e și amuzant): „Primul dintre aceste pleonasme tolerate (şi pe care vă propun să nu le mai tolerăm) este „dar totuşi". Indiferent dacă aceste două cuvinte stau unul lângă altul în frază sau sunt despărţite de şase, şapte sau opt cuvinte, prezenţa lor în acelaşi enunţ este o eroare. Cu alte cuvinte, putem spune „Am jucat bine, dar am pierdut" sau „Am jucat bine, totuşi am pierdut", însă e incorect să spunem „Am jucat bine, dar totuşi am pierdut".

sâmbătă, 17 august 2019

alș despre „cași”

„Sînt oameni ca tine şi ca mine. Oameni obişnuiţi. Nimic spectaculos. Asta, pînă deschid gura. Imaginaţi-vă un distins dirijor care, între partea a treia şi a patra a unei simfonii, cînd lumea din sală a uitat să se foiască şi să tuşească, trage un pîrţ. Sau imaginaţi-vă o cucoană bine, toată-n Chanel, care începe să rîdă – şi are toţi dinţii-mbrăcaţi în viplă. Asta, pentru impresia artistică. 
Tehnic, este un mister. Logic, este un nonsens. Genealogic, se pierde în negura ultimilor ani ai tranziţiei. Geografic, se pare că vine din Ardeal – dar este o simplă presupunere (grevată de rasism). Cert – şi empiric – este doar că cei care uzează & abuzează de „ca şi“ în loc de „ca“ există, sînt printre noi, oameni ca (şi?) oricare, n-au nimic deosebit. Alibiul lor este că cacofoniile există şi ele, şi sînt ceva nasol. Ei bine, uite o veste naşpa pentru ei: cacofoniile pot fi nasoale, dar şi mai nasoale sînt încercările de-a le evita atunci cînd ele nu sînt! 
Ca să spui „ca şi om“, trebuie să ai o părere într-adevăr foarte proastă despre omenire, în general şi omul care eşti, în particular – sau să-l/să-i confunzi cu ceea ce, în jargonul internetic, urmează inevitabil după yahoo., hotmail., pcnet., fx. etc. 
Ca „şi“ spaţiu, Internetul suportă multe – dovadă şi transformarea lui „ca“ în „k“. Ca „şi“ obiect, şi computerul suportă orice – nu degeaba scriu acum ceea ce scriu. Dar ca şi omul (sau Omul) să suporte ceea ce pare să fi devenit noul tic lexical („deci“ e deja fumat…) al românului recent, este totuşi prea mult. Nu de alta, dar mîine-poimîine s-ar putea să ne trezim cu „biserica şi catolică“, „Ion Luca şi Caragiale“ ş.a.m.d. 
Ce se ascunde – căci nimic nu este întîmplător în limbaj – în spatele acestei „caşialmale“? La un nivel de suprafaţă, acelaşi impuls care-i face pe unii să ţină mîna căuş peste gură atunci cînd se scobesc între dinţi şi pe unele să spună „plovăr“ în loc de „pulover“: o căutare (acolo unde nu e) a „eleganţei“. La un nivel mai profund – probabil –, un prost raport cu fecalitatea: o „miroşi“ peste tot şi, terifiat de gîndul că aceasta ar putea deborda de oriunde, încerci s-o conţii... 
„Ca şi“-ul este totalitarismul autoamăgitor de extracţie freudiană. Este semnul revelator al unei refulări exprimate prin viol lexical. Este cenzura care te dă de gol: vorbeşti „cu perdea“, numai că perdeaua este transparentă. Nu văd decît o soluţie: repetarea, pînă la saţietate, a propoziţiei „caca is cool“. Iar cînd nu va mai fi cool, va rămîne ce-a fost, şi chiar mai mult decît atît – profund necesară.” 
(Ca și - text de Alex. Leo Șerban, apărut în Dilema veche, nr. 116 ianuarie 2004)

vineri, 16 august 2019

Copil minune

Copilul îmi repară bicicleta timp în care emite considerații docte de om mare despre chestiuni astronomice, fizică, mecanică, e fascinat de mecanisme în general, ca Louis XVI. Simt nevoia să mă fac mic înaintea lui. Aceeași partitură de minunare pe care o afișez & o detest atât de mult la mine, pentru că e jucată. Îi admir sincer, totuși, și-i respect pe cei care se pricep să schimbe un bec fără să se curenteze, o priză fără să-și vâre degetele-n ea, o țeavă la baie. 

Câteodată, am impresia că singurul meu cititor de gânduri e inginerul ăla mereu beat, nimerit în oraș de cine știe unde. Orașul de la poalele dealului ce nu-i poartă numele.

joi, 15 august 2019

Feluri de a pleca - a rămâne, fără virgule

Stau „fericit” acasă, citesc presa franceză de anul trecut în ritmul tumultueux de o revistă pe zi. Îmi place să-mi sufoc neliniștile gândurile neavenite sub o avalanșă de știri franțuzești nesortate de toate genurile mai mult sau mai puțin captivante.

Mă simt răsfățat, bombardat cum sunt de apelurile prietenilor care mă invită la o bere pe banii mei.

Cheful cu virgine. Sacralitatea supremă. Una câte una, virginele își sacrifică podoaba de dragul intrării în lumea celor drepți, în rândul lumii. Înfigerea drapelului în teritoriile încă populate cu leones.

În numeroase dăți, cuvintele nerostite la vremea potrivită se apropie de mine în pâlcuri bine organizate, mă împresoară și mă hăituiesc fără milă. Am așa un déjà lu acum.

miercuri, 14 august 2019

Holera în vremea dragostei

„Pentru el, a fost cotlonul cel mai adăpostit din golful bătrâneții. După atâția ani de amoruri calculate, gustul searbăd al inocenței avea farmecul unei perversiuni regeneratoare.”
„Îi plăcea așa cum era și a început s-o iubească pentru că era așa cum era, cu febrilitatea voluptății crepusculare.” (Dragostea în vremea holerei, RAO, trad. Sarmiza Leahu) 

marți, 13 august 2019

Nimic nu înseamnă nimic. Negația absolută

Dialog între doi, bărbat și femeie:

El: mulțumesc că exiști!
Ea: cu plăcere.

Își lăsă capul aproape bălai pe umărul bărbatului, nu răzbătea până la ea nici cel mai mic zvâcnet din furia îndoielilor care-i mâncau lui sufletul. Puțin câte puțin, dragostea lor pălea, umbrită de neobișnuita frumusețe a femeii.

Urgența ei de a flirta, de a se lăsa neîntârziat cucerită, oriunde ar merge. Nu de oricine, orișicât. Dar neîntârziat.
Am abandonat un nou roman, de data asta o apariție a ed. Casa Cărții de Știință, tradus-masacrat de Simona Schouten.

luni, 12 august 2019

Indigo

Nespus de cald. Noaptea trecută - cerul de cerneală, indigo, uluitor de albi norii alergau în turmă în jurul Lunii aproape pline. Bucuria de a mă fi aflat în clipa aia pe stradă și de a fi văzut norii și cerul indigo luminate până departe de Luna mai mândră ca oricând.

Aș vrea să pot produce fraze și-n absența unor stimuli: televizorul, strada, ziarul, cartea. Să mă scriu pe mine așa cum sunt. Reziliez abonamentul tv, încep cu asta.

Sunt grase, scunde, urâțele (dar nu prea), deșelate, complexate ori, simplu, părăsite. Majoritatea au mici defecte fizice sau sunt apariții șterse. Însă au și-un cu totul ieșit din comun dar al vorbirii, al conversației pe care au flerul să n-o lase să moară. Acolo unde atractivitatea lipsește (sau e insuficientă), se nasc & dezvoltă însușiri compensatorii, cum ar fi arta conversației, vorba de duh etc. Sunt fete care te pot fermeca numai dacă au timpul de partea lor, ca aliat. Personalități aparte, modelate de mâna pricepută a frustrării - artistă inegalabilă, frustrarea! Sculptează caractere cu o îndemânare nemaivăzută. Dă culoare și savoare celor, altfel, neinteresanți.

luni, 5 august 2019

Debit

E-o strânsă legătură între afluența de tristeți și producția de cuvinte. Despre cele vesele, e mai ușor să zâmbești în liniște. Zâmbetul interior amorțește șirul gândurilor &, implicit, scrisul. O poveste de dragoste, până la un punct, fericită e mai lesne de depănat când se încheie tragic - dezlânat sau liniar, nu importă cum decurge actul depănării. 

Tragicul te absoarbe înapoi în real și-ți pune la îndemână vocabularul. Tristețea - victimă facilă, lesne de amăgit, a cuvintelor. Fericirea tace mai departe. Vine greu de conceput că fericirea ar fi mai discretă decât tristețea, dar este. Omul cu adevărat fericit - foarte puțini, câți or fi - trăiește discret, în sucul său. Nefericiții au tendința apocaliptică de a-i atrage în siajul lor și pe ceilalți. Fericirea și nefericirea altuia ne rămân, deopotrivă, de neînțeles, de neîmpărtășit. Cele două se trăiesc în strictă singurătate.

vineri, 2 august 2019

j'en ai marre du mal

Să plouă - proaspăt, întins, molcom. Foșnetul ca de pădure, îmblânzind urbanul.

A. Gide, Jurnal (intuiție perfectă, de psihanalist): „Durere de cap, un fel de paravan între mine și gânduri.”

Propețime, afară. Flori căzute care, totuși, nu întristează la fel de mult ca frunzele uscate, căzând toamna. Împestrițează trotuarul cu albeața lor vie. Și aerul ce te umple și te primește. Și mașinile, mai lesne de ignorat.

Orașul și câinii lui Vargas Llosa e un Roman! Gras, gros, greu, frumos, intens, scormonitor.

Aș trăi la țară, în Italia, într-o farfurie de paste cu sos roșu. Vecin cu un pahar de vin. Într-un boschet de lauri. M-aș muta sub un măslin, aș șopti pe limba lui. Aș învăța limba fără vârstă a măslinilor, Trântit pe jos, lângă trunchiul lui contorsionat. Aerul nemișcat. Toată Italia - un mal de mare! J'en ai marre du mal.

Scriu cu stiloul, îi ascult drumul răgușit pe hârtie. Admir cerneala uscată frumos a cuvintelor. Piscurile inimitabile ale literelor. E magic. E ca și cum m-aș semna în alb, în neștire. Îmi dă o plăcere egolatră, chioară, nestăpânită. De care nu mă rușinez.

miercuri, 31 iulie 2019

Teroare

Străzi pustii, oraș părăsit. Țipete surde, nu neapărat de extaz. O lume de la care singur mi-am oprit accesul. Nu mai poți reveni decât printr-o revoluție și-o reformă lutherană. Termidor. Teroare.

marți, 30 iulie 2019

Acumoriniciodată

Un bărbat „bine”, care emana bărbăție prin toți porii, bronzat și hotărât, cu gesturi sigure, mă invită să-l ajut să planteze răsaduri. E tata.

Rămășiță afectivă a unei isprăvi reale? De pe vremea când, la D., ei luaseră hotărârea să se ocupe de grădinărit. Pentru uz propriu, ca să nu mai depindă de marfa altora.

Putere și siguranță îmi inspiră prezența sa în vis. Abandonez cu-o ușoară (și normală) neplăcere ceea ce făceam în acea clipă - obișnuita mea aversiune față de munca fizică impusă -, și mă alătur lui. Plantăm ardei, poate dintre cei iuți.

C. G. Jung (Analiza viselor): „Visele sunt minunate. Se opresc exact acolo unde un mare artist ar întrerupe povestea.”

sâmbătă, 13 iulie 2019

Presimțiri despre tatăl. Note de lectură

Presimțirile mele sunt însoțite adesea de o neliniște energetică, senzația unei așteptări în gol plină de speranță - un antidot ori contrabalans, pesemne, pentru cele ce urmează să se petreacă. Anticiparea asta, totuși, nu mă ajută cu nimic când ce e de întâmplat se întâmplă, finalmente. Antidotul e neputincios. Pare că mai degrabă mă „frăgezește” pentru lovitura în plin.

De m-aș obișnui cu gândul că un Jurnal ca ăsta al lui Gide se citește în ritm molcom, pe întinderi mari de timp. Să nu mai simt urgența prostească de a-l termina, să păstrez pornirea aia pentru romane.

Lașitatea mea e atractivă pentru alte lașități din jur, le stârnește, le magnetizează, le face să devină manifeste. Unele persoane tind (tânjesc?) să-mi semene. Ceea ce pe mine mă alertează, mă trezește, mă împinge să iau atitudine, să critic, să dezaprob, subit mobilizat!

”Tatăl țăran era un tiran, dar era un tată. Tatăl muncitor de astăzi e un cretin care stă în fața televizorului.” (L. Zoja - Tatăl)

Tatăl spiritual îți spune ce să faci, vorbind despre dreptate, nu numai ce să nu faci - ca un tată strict autoritar.

Dispariția componentei de putere din instituția paternă lasă locul, cu toate astea, relației cu copilul (ce înainte avea de suferit).

O lume în continuă nevoie de autoritate (spirituală), menită să mai îndulcească puțin relația eu - supraeu. În același timp, autorității paterne continuă să-i fugă terenul de sub picioare.

Ridicarea în aer a copilului - la romani - simbolul nașterii psihice a fiului ca fiu și a tatălui ca tată.

„Tatăl a conceput fizic, dar psihic n-a fost botezat în apa tatălui.”

vineri, 12 iulie 2019

Veniți de luați!

Sfârșitul lent al luminii. Miezul verii.

Jung: „Credința nu înseamnă nimic altceva decât o dorință de a crede, un fel de așteptare.”

Odată, am salvat, ascuns sub cojoc, un pui de căprioară. Pe loc l-am botezat și i-am zis Proțap. Avea să crească țanțoș și spătos.

Încerc de câteva zile să găsesc o formulare fericită pentru un gând despre iubirea de sine. Gândul a venit peste mine într-un moment nepotrivit. Nu l-am notat. Ideea păruse gata șlefuită, gata de folosit, o sclipire dintre cele rare. Un spirit. Concis, aforistic. Cum îmi place.

De atunci, am trimis-o unor oameni așa neisprăvită cum era, fără nici un ecou, însă. Era, de fapt, o poruncă inconfortabilă: iubește-te pe tine însuți așa cum ți-ai iubi aproapele. Iubirea de aproape fără iubire de sine e un alt nume de ocoliș dat dependenței.

Nu putem transfera iubirea de sine în contul altcuiva - e(motional)-banking. Cine nu se iubește pe sine îl iubește pe celălalt cu deznădejde. Combină ambele porții de iubire într-una singură: nebună, proiectivă, deznădăjduită pentru aproapele clipei.

marți, 2 iulie 2019

Glamour

Încet-încet, pantalonii cu talie & buci alungite până la țâțe (shape-wear) sunt ajunși din urmă de cei cu talie joasă, ce revin, slavă Domnului!, în moda feminină.

În sfârșit, femeile nu vor mai arăta ca niște vaze, cu 20 cm de trunchi și restul - corcitură între sirenă, crococodil și piedestal. 

Talia se va „opri” la locul ei sau va începe acolo unde a dat natura să-nceapă, și nu falsificată de un croi. Așadar, sper să dispară rapid pantalonii cu sutien! Ori sutienul cu craci, dacă preferați... Și fustele cu burtieră.

Atâta doar că româncele - dacă tot au dat banii pe o garderobă întreagă croită după moda lu’ pește - nu se vor da bătute cu ușurință. 

Tot așa cum nu se îndură românca generică să renunțe la haina cu blăniță nici în luna mai. Sau la blăniță, punct.

În felul ăsta, pantalonii cu talie joasă vor face dreptate persoanelor care arată cât de cât bine, fără artificii vestimentare. În prezent, ăștia cu talie înaltă fac ca toată femeimea care-i poartă s-arate ca niște origami, o colecție de titireze umblătoare, clepsidre fără nisip în ele.

Moartea pasiunii (mele, cel puțin) - talia înaltă. Democratizarea urâtului. Comunismul bucilor lungi. Niște „love handles” discrete, dar vizibile, deasupra taliei n-au ucis pe nimeni iremediabil! Au contraire.

miercuri, 26 iunie 2019

Ce voisem să scriu

Zărisem sexul vecinei de sus. Era sexul păsăresc. Mă zărisem pe mine în fotografiile unei case străine, străbătută de un planor instabil. Cumpărăm casa. Mai trebuia s-o cârpim cu pământ moale. Nuielele erau deja la locul lor. Gata să primească pământul. Cam urât scrii, pentru un fost dascăl. Eh, mi s-a deformat, de la taste. Nț, asta e ca mersul pe bicicletă. N-am avut, ce-i drept, ocazia să văd un om umblând pe-o bicicletă. Nici bicicletă, umblând pe om.

Era casa noastră, urma să devenim fericiți acolo. Răsuflăm ușurați. N-o să fim fericiți. Și un monument falic, falnic, cu vultur în vârf, în parc, înspre căminul cultural căruia i se spărsese și devastase biblioteca. Sărmanele cărți proletcultiste!

Și planorul cu motor, plutind peste brazi, dacă și ăia erau brazi, și-o plăcută frică, privindu-l. N-a căzut!

marți, 25 iunie 2019

Pete frumoase

Gândind ziua de mâine, văd așa: frunze, petele lor pe iarbă, umbra lor, adică, pătând iarba, o pătură, o conversație ce lâncezește, ochii îngreunați de bere, obrajii îmbâcsiți, mimica incontrolabilă, inși care mă privesc lung, unii ostil, alții curios, cu toții - prea insistent pentru neobișnuința mea de a fi în lume.

luni, 24 iunie 2019

Chiul

Am șters-o de la lucru cu gândul că vin acasă și ascult la volum maxim mixul acela ce mi-a rănit de dragoste poftele și mi-a alungat aseară somnul. Complet treaz, pe lumină, muzica n-a mai sunat la fel! Iar prin oraș, mergând pe jos, am trecut aproape în fugă, de frica oamenilor, a întâlnirilor nedorite, a închipuitelor invitații la o bere. Fetele de liceu aveau fețe lichide și părul uns. Emanau sex prostesc, de ciute, de capre imprudente.

„...nimic nu mi-e mai clar la șase dimineața decât imensitatea nefericirii mele, căci, indiferent de oră, o durere fără sfârșit îmi atinge fiecare nerv în mod egal, direct, complet.” (Ingeborg Bachmann - Malina)

Malina nu vorbește niciodată despre Ivan. O (auto)ironie, o remarcă umilitoare, o aluzie la el ar elibera-o, dacă Malina ar fi capabilă să rostească (să gândească!) ceva de acest gen. Nu. O perfectă și lent înnebunitoare stăpânire de sine.

„Cinci ore cu Ivan ar putea servi, câteva zile, drept speranță, întăritor, tratament recuperatoriu sau mijloc profilactic - o adevărată cură.”

Ivan este unul dintre acei bărbați stârniți de „misterul feminin”. De jocurile seducției. „Fără joc, nu se poate”. Și taman el întâlnește o femeie căreia nu-i place să se joace. Ci care se dă mereu de gol.

Pedanteria nu ține loc de viață. Nici tabieturile nu mă țin la fereașă de dezamăgiri sau de trecerea timpului. Îngroșarea maniilor zilnice nu protejează. Nu prelungesc fericirea. Nici durata unei zile. De ani, reușesc arareori să demonstrez că există viață după muncă.

Tropice

„Atunci, asta ce e? Nu e carte. E calomnie, defăimare, ponegrire. Nu e carte în sensul obișnuit al cuvântului. Nu. E o insultă prelungită, un scuipat în obrazul artei, un șut în fundul lui Dumnezeu, al omului, al destinului, al timpului, al iubirii, al frumuseții...”
Dintr-o gazdă într-alta, fără acoperiș stabil în Parisul interbelic, Miller* - totuși, prea puțin dornic să se repatrieze.
„Totul poate fi îndurat - dizgrația, umilința, sărăcia, războiul, crima, l’ennui - în speranța că ceva se va întâmpla peste noapte, un miracol, care va face viața suportabilă.” 
“Nimic din ce mi s-a întâmplat nu a putut să mă distrugă, nimic nu s-a distrus, în afara iluziilor mele.” 
*Henry Miller - Tropicul Cancerului, trad. Antoaneta Ralian 

duminică, 23 iunie 2019

Egoism

Am decis, ad-hoc, tam-nisam, să păstrez Lentoarea lui Kundera doar pentru mine. Nu o să-i fabric o recenzie. Nu-i o carte despre care să pălăvrăgesc, țopăind simpatic printre verbe, cu ochii la cititori.

sâmbătă, 22 iunie 2019

Trenuri către nicăieri

Singur, în tren. Drumurile ni se despărțiseră iarăși. Gonesc purtat către casă de mașinăria destrânsă și neunsă, fără suflet, toate geamurile deschise și perdelele fluturând portocaliu în compartiment. Mirosul metalic. Ușurat de călători, trenul se-ndreaptă țintit, sub ochii mei închiși, sub fumul lui gros, către destinația știută pe dinafară.

Port cu mine frânturi de amintiri cu noi în mișcare - ce-mi rănesc mintea cu vivacitatea lor și senzația ulterioară de incompletudine. Picioare desfăcute, unghii murdare, sudoarea ce albește pielea și o aprinde în noapte ca pe un bec cu lumină albă. Parfumul oboselii ei acrișoare, mă obișnuiesc cu el după prima noastră alipire. Prima noastră trântă, pe tăcute. Dintre buzele întredeschise și reci nu ies cuvinte.

joi, 20 iunie 2019

Când fiece cuvânt e un cosmos

Fericita oboseală. Gândul la camera neutră care-i așteaptă, așa modestă cum e ea. Primitoare. Și răbdătoare. Și rezistența ei la țipete. Impregnată cu mirosul de trup, îl memorează cu fidelitate în pânzeturile ei. Foșnetul. Privirea. Descoperirea. Gemete și tăceri - mai sincere ca topica, punctuația, lexicul. N-o să-ți amintești cu acribie nici un cuvânt, dar ți se-ntâmplă să pătrunzi pe neștiute în acele tainice bule temporale în care te trezești că ai acces la vechi sunete, mirosuri, unghiuri de lumină, curbe, mai proaspete ca oricând.

joi, 13 iunie 2019

Vecina cea nefaină

Ești tot mai grasă, talentato cu muian hindus, ai bărbie triplă deja, stai să plesnești de la cât borhot bagi în tine, degeaba cânți cu putere la duș, aia nu-ți consumă osânza, abia te mai încap hainele de domnișoară de onoare, degeaba faci bezele dulci mămichii, plecând spre nunta prietenei tale, degeaba ți-ai decolorat la modă vârfurile podoabei capilare, tot grasă rămâi, ba chiar ești din ce în ce mai grasă, mănânci neîntrerupt, te duce frezatul tău cu mașina în toate părțile, nu cumva să faci pași, fumezi, vorbești în continuu, dar de la astea nu slăbești deloc, ți-o jur.

Au contraire, următoarea ta prietenă care se va mărita o să te invite la nuntă pe post de grup de domnișoare de onoare, atât de grasă o să fii. Vei deveni un grup nu o persoană și abia atunci vei “fura” scena cu totul și vei fi vedeta la care râvnești de-o viață în timp ce cânți ținând dușul pe post de microfon în mâna ta rotunjoară ca o pâinică de casă bine dospită.

luni, 10 iunie 2019

sâmbătă, 1 iunie 2019

Trăind izolată în virginala lume a filologiei

Așa e când, să zicem, nu consumi ziare (ca traducător). Nu e suficient să cunoști bine limba din care traduci. Mai trebuie să știi și nește chestii about things.

„...era măritată cu mecanicul de la benzinăria din Esso.”

Pentru cine nu-i născut ieri, ESSO este un brand de benzinării aparținând Exxon. Amănunt pe care eu îl cunosc aproape instinctiv, informat fiind, ba mai mult, cunosc amănuntul ăsta așa cum știu că azi e sâmbătă. Fără a fi nevoie să gândesc! Esso nu-i o futută de localitate, Ioana Opaiț, dragă!

Dacă tot suntem aici: shit se traduce cu căcat (măcar când e clar că-i o înjurătură). Iar fucking nu e echivalentul lui „împuțit” decât pentru fecioare. Nici naiba nu spune, înjurând, „rahat”, poate doar tu, Ioana Opaiț, la școala de duminică de la biserica ecologistă pe care cu evlavie, probabil, o frecventezi. Cel puțin, pe mine nu mă satisface să zic rahat, dacă ceva mă supără. Rahatul e de mâncat! E ca și cum, supărat pe cine știe ce, aș izbucni: bomboane! Ori halva. Impresionant!

D-na Ioana Opaiț a tradus Prea multă fericire - cartea de povestiri a lui Alice Munro.

Culmea e că, atâta timp cât nu i se cere să știe pe ce lume trăiește ori nu i se cere să fie la curent cu minime informații, pe care un cititor împătimit de presă sau o persoană atentă la detaliile din filmele americane le are la degetul mic, Opaiț traduce foarte bine, curgător și frumos ca cristalul, mai ceva ca Ozana lui Creangă.

Degeaba ai acces la cultura „înaltă” și ești tobă de studii filo, cât timp confunzi Lehman Brothers cu lacul Léman din Elveția.

Ferească Dumnezeu să ceri traducătorilor de azi să fie mai curioși în legătură cu lumea înconjurătoare. Cu conținuturile „vulgarizante”. Turnul lor de fildeș aseptic rămâne impenetrabil. Ai impresia uneori, cu excepțiile de rigoare, că numai femeile virgine, călugărițele ecologico-dietetico-atee, mai traduc în prezent literatură străină în românește. Pudice, complet văduvite de cultura „mică”, dar atât de conectată la realitate, populară, procurată din media.

Rahat și în puii mei păstrați-le pentru cărțile de basme contemporane! Nu-mi veniți mie cu din astea, da?

Dacă nu ești baș sigură ce e un Esso, mai întrebi, te mai uiți pe net. Nu presupui cu suficiență că e o localitate!

Dinainte să țin un blog, m-a stârnit amarnic casta asta ermetic închisă a filoloagelor. Pentru că era (și pe atunci) o castă, pentru că era ermetică, artificială și pe mine nu mă primea în sânul ei rece, ce nu dădea lapte, ci numai iaurt și, la ocazii, chefir.

luni, 27 mai 2019

Întoarcere la Lolita - ireprezentabilul feminin

„Geniul freudian a înțeles că orice discurs prezent se adresează și persoanelor din trecut.” (Jean Cournut)

„Totuși, sunt convins că, într-un anume mod magic și fatidic, Lolita a început cu Annabel.” (V. Nabokov + cele citate mai jos)

„...iar fetița aceea cu trup bronzat și limbă fierbinte m-a obsedat de atunci în permanență, până când în cele din urmă, după douăzeci și patru de ani am rupt vraja și am reîncarnat-o pe Annabel în altă fată.”

„Unele fete între nouă și paisprezece ani își dezvăluie în fața unor peregrini fascinați, de două sau de mai multe ori în vârstă decât ele, adevărata lor natură, care nu este umană, ci nimfică (adică demoniacă). Îmi permit să le spun nimfete acestor ființe alese.”

Profesorul nimfolent irosește pagini întregi de justificări livrești (apelând la mitologie sau la antropologie) pentru atracția lui față de nimfetele 9-14. De la Vergiliu, care a cântat „nimfeta”, până la căsătoria prepuberă practicată în unele provincii din India (unele = multe).

„Lăsați-le să se joace veșnic în juru-mi. Și să nu se facă niciodată mari.”

„Era (d-na Haze), fără îndoială, dintre acele femei ale căror cuvinte lustruite pot reflecta influența unui cerc de lectură sau de bridge sau orice alt formalism ucigător, însă niciodată sufletul lor.”

Lolita își va eclipsa prototipul.

„...amestecul dintre inocența visătoare și tandră și un soi de vulgaritate stranie.”

Pregătită de Hollywood pentru a se dărui (a se lăsa posedată). „Cititoare asiduă a revistelor de cinema, expertă în detalii filmate cu încetinitorul, cu mișcări de vis.”

Maică-sa: „Vedeți, ea se consideră starletă; eu cred că e o copilă zănatică, sănătoasă, absolut obișnuită.”

Cinema: „Lolita mea, care era pe jumătate în mașină și se pregătea să tragă portiera, a coborât geamul, a făcut cu mâna un semn de adio spre Louise și spre plopi (nu avea să-i mai vadă niciodată) și a întrerupt mișcarea sorții; s-a uitat în sus - și s-a năpustit din nou în casă...”

„...era întotdeauna ciudat de neatentă sau lipsită de rușine sau și una, și alta în ceea ce privește expunerea picioarelor.”

Humbert: „...fidel noțiunilor despre ceea ce ar trebui să fie fetele de doisprezece ani.”

Moralistul Humbert ocolea cu precauție chestiunea controversată a purității (neîntinării) Lolitei; pedagogul escroc Humbert construise imaginea unei Dolly visătoare, în „latență”, captivă în anticamera adolescenței; senzualul ce sălășluia în Humbert intuiește & acceptă încetișor ideea ca „prada lui” să fi cunoscut deja perversiunea.

Citesc Lolita cu strângere de inimă, ca pe un thriller (ceea ce romanul ăsta nu e, bineînțeles). Nu pot lăsa-n voie frâiele lecturii și mi-e teamă să mă apropii de momentul când nimfeta îl va înșela (căci toată prima parte a cărții insinuează ticălos clipa aceea). E prea mult de îndurat: o nimfetă sexualizată precoce, atașată pentru o vreme de acest cvadragenar, să sfârșească prin a-l înșela, ca orice cocotă însetată de sex și aventură. E foarte dificil pentru cititorul cvadragenar (care sunt eu) să integreze o atare derivă a lucrurilor... Ceea ce e prea copleșitor și nu putem asimila transformăm iute în mit, pietrificăm.

„Iar eu m-am gândit că aceste fâșnețe uită totul, în vreme ce noi, bărbații îndrăgostiți, păstrăm cu sfințenie fiecare fărâmă din nimfetismul lor.”

vineri, 24 mai 2019

Carte de mijloc

„Cuvintele, descoperise Micuța, pot amplifica realitatea. Ele nu sunt realitatea, ci însoțitoarele și umbra ei. Sau poate că realitatea își are lăcașul în cuvinte. (Agneta Plejel - Chirurgul reginei)

În toți anii ăștia timișoreni, am recuperat atâtea lecturi! Cărțile citite nu m-au făcut, totuși, „mai bun”. Simpla cunoaștere, fără Credință, nu transformă omul.

Nori de vară, pe cer. O mână ascunsă a acționat o pârghie ce-a încremenit temperatura pe la 20 de grade. Nori cât munții - albi, taciturni, inofensivi. Glasuri ca de clarinet, glasurile de duminica ale oamenilor. Ciripitul de beton, vesel, cu ecou, al păsărilor.

După o zi petrecută, în parte, la plimbare și-n altă parte orbecăind deasupra laptopului, pentru astăzi am ales cartea. Lectura din Jünger avansează greu, ritmul nu-l pot impune eu, ci cartea, dar cuvintele acesteia, certitudinea că am de-a face cu o Gândire, mă hrănesc, mă bucură, mă încarcă. Impresia gratifiantă că știu, că aflu, că tocmai particip la întâlnirea cu o Minte.

Țațele cartierului, ieșite din tură, îi trezesc pe cei adormiți (nu întru Domnul) cu chirăiturile lor de menopauzate ce s-ar mai fute, dac-ar mai putea, cu un cal sau chiar doi.

Unele feminine afirmă sus și tare că sexul nu s-a numărat nicicând printre „prioritățile” lor, n-au fost curioase trupește de contactul sexual, nu știu, totuși, cum rezultă că într-un final tot au făcut-o. Cum o fi să te fuți numai și numai pentru că ți-o cere EL, insistent, repetat, epuizant (iar tu nu vrei în ruptul capului să-l pierzi refuzându-l)? Să credem asta? Adică, eu socoteam că nu ți-o tragi așa, cum ai bea o înghițitură de ceai rece. Ci privești puțin în tine, mai întâi: vrei realmente asta, mai poți aștepta, te arde, te mănâncă? Îți asumi s-o faci ca și când ai sughița: hâc! pardon, iată-mă-n pulă. Acum mă iubești mai mult, dacă m-am futut cu tine? Vei rămâne mai mult timp cu mine? Mai mult = luni, ani, nu doar până la zece seara. Ani, luni, marți...

Rafturi de cărți precoce citite se fut icnind tâmp cu primul tractorist disponibil să le extragă din virginitate.

Apropierea, răsuflarea contopită a gurilor, atingerea epidermelor - „îl orbise atât de tare plăcerea, se prăbușise atât de adânc.”

Am visat că am cumpărat o carte frumoasă. Am văzut-o, am curtat-o, am cumpărat-o.

vineri, 10 mai 2019

Alte traduceri de căcat

“Avea un briceag cu mâner de os și una dintre lame era un tirbușon cu care tocmai deschisese sticla (iar pe atunci sticlele aveau un dop de plută, acoperit cu un strat de lac)...”

Așadar, înțelegem că tirbușonul este o „lamă”.

“Apoi își ating petele de sânge, suprapunând rănile una peste cealaltă.”

A suprapune nu implică, oare, a pune peste? Nu cumva e redundant și pleonastic, oricum lipsit de stil, să te exprimi așa? Nu o fi din categoria: cobori jos, urci sus?

Sunt conștient că exagerez și caut nod în papură acestor cărți. Dar nu mai am răbdare cu lucrurile tratate superficial când e vorba de literatură. E destulă mizerie în presă.
_________
*Cristina Godun, traducând Rătăcitorii de Olga Tokarczuk, ed. ART.

sâmbătă, 4 mai 2019

12

„douăsprezece trandafiri” - scrie traducătoarea noastră cu pile la editură! O trandafiră, douăsprezece trandafire. Traducătoarea se numește Marlena Chirilă Røimål.

Frate, în zilele astea toată lumea se pricepe la tradus!

joi, 2 mai 2019

Ionul pozitiv

Nu cred în „omul pozitiv”! Omul pozitiv înghite cu seninătate orice abuz, nu bagă-n seamă insultele, răutățile altora, de fapt sensibilitatea pare că-i lipsește, el se crede în mod natural detașat, rămânând „bine” protejat de pozitivismul lui incurabil. Nimic nu pătrunde acolo, nimic nu-l fisurează. Omul pozitiv n-are însușiri. Totuși, într-o zi luminoasă ca sufletul lui nepătat, o să crape de atâta bine.

Omul pozitiv nu suferă niciodată de fisuri anale. Pentru că omul pozitiv, ca și miresele (prințese de-o noapte), nu se cacă.

miercuri, 1 mai 2019

Prost traducător

Prost traducător trebuie că ești dacă traduci în românește ceva de genul: „el nu este nimeni”! Arunc de pereți cartea tradusă de tine. Îmi strici toată plăcerea de sute de pagini cu o prostie ca asta.

Cum ar fi să scrie și anglo-americanii: He isn’t nobody!? Idioată mică & puțin agramată ce ești tu, dar numai puțin și anume cât să inspiri suficientă încredere ca să ți se dea pe mână romane norvegiene de mare amploare.

Binecuvântate ploi

O să-nceapă ploile, după cum s-a anunțat la radio, și-am să le întâmpin cu bucurie. Îmi place să plouă, e vară, ne udăm, ne răcorim, ne gândim la noi înșine, fiecare la el, toți la ceilalți, fără orgoliu, e greu să fii orgolios stând închis între patru sau mai mulți pereți.

Vine ploaia, să rupă stăvilarele, îmi rupe apa, spulberă tensiunea din tâmple, rupe norii, ritmul, strică socoteli, înmoaie tencuiala, infiltrează.

Câinii nu pot fi plimbați, stăpânii stau ca pe spini, pisicile se-ntind calme pe gresie ca să fie călcate-n picioare, își adună firea.

marți, 30 aprilie 2019

Magazin de declarații

Îmi picură-n urechi Chopin. Muzica asta te capturează în melancolia ei fără scăpare. I te simți prizonier, nu pentru că te-ar păzi strașnic acolo niște gardieni vigilenți, ci pentru că n-ai pe unde fugi.

Nu mă plimb nervos prin casă, exceptând pauzele de pișare după apa și vinul consumate la banchetul din Cana, nu dau din picior, verific telefonul, compulsie indubitabilă, mai frecvent decât ar merita. Nimic de găsit acolo. Mesaje de la prietenul care dorește să fie primit peste noapte, rugăminți de la colegi, precedate de cemaifaciuri complezente, avertismente de furtună generate de aplicația meteo.

Spune tuturor că-i iubești și poate ți se va întoarce înzecit. Spune „te iubesc” tuturor celor cărora li se refuză această șansă așteptată cu sufletul la gură și cu palma la cur. Excesul de iubire mărturisită cauzează diaree. Spune „te iubesc” celor care ți s-au plâns că n-au parte să-l audă prea adesea ori trebuie să-l cerșească, să-l smulgă cu cleștele, insistând.

vineri, 12 aprilie 2019

Simptomul cuiva

Nu știu dacă mi-e somn, totuși starea mea e de toropeală, iar sufletul mi se contractă periodic, nu doar când își amintește ceva anume, ci și când mă uit la cât s-a făcut ceasul și nimic nu se schimbă.

joi, 11 aprilie 2019

80

Muzica anilor 80 cuprinde în sunetele sale o angoasă în care (acum) mă regăsesc, după ce (poate din același motiv) am respins-o ani de zile.

Definiția prietenului în câteva cuvinte

Prietenul ar trebui să fie o meserie. O slujbă. Prietenul să nu se-nsoare, să nu se mărite, să se ocupe exclusiv cu (a susține) prietenia, să fie de ajutor, sprijin, umăr pentru vărsat lacrimi, batistă pentru suflat nasul, suport magnetic pentru înregistrat confesiuni, mașină de dat replici - critice sau concesive.

Am avut multe nefericite ocazii de a-mi urî prietenii când au ales să se căsătorească. Am perceput asta ca pe o trădare, am fost gelos pe ei (pe bună dreptate, femeile îi acaparau total): i-am scos din listă. Alții s-au scos singuri - cuplarea oarbă și apoi mariajul distrug multe apropieri amicale. Când începi să ieși cu oamenii de la locul de muncă, abandonând treptat prietenii vechi, e deja trist (căci prea târziu să mai repari ceva).

Prietenul ar trebui să fie mereu apt, mereu al meu, al nimănui altcuiva. Să nu aibă familie proprie, să fie eunuc, virgin, asexuat, insomniac.

Să mă privesc în mintea ta, prietene, ca-n cea mai nemincinoasă dintre oglinzi.

miercuri, 3 aprilie 2019

Amân, aman, amin

Pantalonii negri, puțin lucioși. Apropierea buzelor, amânarea pentru mai târziu a contopirii lor în sărut. Dulce amânare.

Mai are iubirea nevoie de cuvinte, odată aprinsă, ori sunt cuvintele bune numai la începuturi: în flirt, tatonare, seducție, preludiu, curtare, împăunare?

E atât de descurajant să te trezești deja îmbrățișat de disperare și primul gând al noii zile să fie, jalnic, cel al chiulului, al evaziunii. Dar să nu poți chiuli, evada.

marți, 2 aprilie 2019

Așa

Când mă simt așa, întreaga mea colecție de neîmpliniri, tot ce am sau n-am încheiat, dus la capăt, cinstit cum se cuvine, dat cu piciorul, se scoală din morți, mă bântuie.

Bunici, prieteni pierduți, colegi, veri scăpate printre degetele picioarelor, iubiri neconsumate, iubiri întrerupte, călătorii nefăcute sau prea mult amânate, umiliri, ofense și răni suferite de mine ori provocate de mine altora, lașități, evadări spectaculoase, cu teama-n sân, neparticipări, sustrageri, exagerări, țânțari-armăsari, acuze nedrepte, investiții emoționale falimentare, frumoase orbiri pasionale, focuri de paie, certuri mari cu mize mici, abțineri, tăceri complice, retrageri rușinoase, refuzul unor mâini întinse (oferind sau cerând ajutor), ura de sine, dezicerea de familie, cărți stivuite & necitite, impotențe trupesc-afective, megalomanii, insensibilități de moment cu urmări istorice, surzenie, fereală.

Sorb trecătorii din ochi cu pasiunea nemișcată a unui melc.

vineri, 22 martie 2019

Vârste

Ca și când din mine, din suflet, din ceea ce sunt, ar fi fost extirpat ceva esențial care printr-o îndelungată folosință ajunsese să mă definească.

Am mai trecut prin starea asta similară dorului, poate fi ușor confundată cu dorul, îl imită cameleonic pe acesta. Pe scurt, ai jura că-ți lipsește ceva.

Sentimentul ăsta al absenței: înclin să cred că mă-ncearcă, de fapt, un dor de mine însumi. Dorul de-o vârstă idilizată, dintre multele pe care le-am împlinit, o medie a vârstelor mele bune. Dor de mine, dor de timp, dor de o vârstă nedefinită.

Persoanele dragi dau chip unor vârste ale noastre. O să întorc pagina la vârsta următoare (ori precedentă), acolo stă lipit un chip (sau mai multe).

Nostalgia este pentru mine. Așa cum am fost. Așa cum am fost cu tine, cu el, cu ea, voi - ieri, acum un an, acum o viață. Persoane, scaune goale.

Am o senzație de déjà écrit - sub o formă sau alta, mi se pare că am mai notat despre nostalgia asta a propriului chip, chip inactual, oglindit în chipul altuia - acum inaccesibil.

miercuri, 20 martie 2019

Iubire de departe

Să-l iubești pe aproapele tău, dar și pe tine însuți. Oferă-ți luxul de a te iubi. Răsfață-te. Fă ceea ce te împlinește și fă-o cât mai des cu putință, fără a ajunge însă la îngrețoșare.

Atinge-te, pentru a te cunoaște mai bine!

Mergi pe urmele tale, fii cu un pas înainte. Nu te împiedica de tine însuți. Deschide cărți, dăruiește-le, renunță la ele din timp.

joi, 14 martie 2019

De suflet

Ca să nu ne îndepărtăm de suflet. La hipermarket, în hol, un tânăr trântit pe jos mâzgălea o pancartă pentru destinația Foeni, unde voia să ajungă împreună cu prietena lui, folosind autostopul. Doi rucsaci mari cât spatele, decolorați, haine jegoase, dar nu despre asta e vorba, ci despre ceva ce mira-m-aș să fiu capabil să redau în scris.

Fata! N-avea nici un chip. Nimic memorabil în trăsăturile ei, poate doar prospețimea încă rotundă a pielii. Însă proporțiile sale fizice... Picioarele lungi, nu neapărat nesfârșite, nu era mai înaltă de 1,70, nici urmă de celulită, nici de activități sportive, totuși. Genul de carnație genetic impecabilă.

Mi-am imaginat cum îmbrățișează. Cum îl îmbrățișează pe el în spasmul dragostei, așa murdară și brozată cum era. Sâni fermi, medii, pantaloni scurți de tip army, unisex, dar scurtați până imediat sub fund. Pășea cu o mândrie abia stăpânită - atrăgătoare prin dezinvoltura ei, nu prin vreo ținută căutată. Trupul semiîmbrăcat, băiețos, urla: sunt femeie! Sau pe cale să devin una. Și, când va sosi momentul, n-o s-o fac cu discreție.

O reală apariție. Întreg mall-ul de bronzate cu pipeta, înveștmântate fără cusur, pălește în ochii mei, puși față-n față cu așa o arătare.

marți, 12 martie 2019

Best friends

Am stat cu mine însumi și-am așteptat să treacă timpul. Ba nu, nici măcar asta n-am așteptat. Timpul trecea oricum, nu era musai să-l măsor, se scurgea, fugea ireparabil, mă apuca somnul din nou, nopțile scurte, diminețile - neașteptate. Mirosul nefamiliar al trezirii.

Improvizația în care trăiesc, înconjurat de un amestec bizar de lipsuri și tehnică scumpă, cărți noi și praf. Dincolo de inapetența pentru meditație, aceste amănunte simple ale micului meu univers apartamental au avut un efect bun asupra mea. Nu știu dacă durabil.

luni, 11 martie 2019

Bijuteriile familiei

Mă visez încercând să-mi însușesc niște bijuterii, fac parte dintr-o hoardă post-apocaliptică ce bântuie dintr-un ținut într-altul în căutare de comori zadarnice prin case pustii, ruinate. În urma noastră, focul.

N-are cine să pedepsească furturile. Nu mai există autorități.

Îmi donez verigheta de aur. Purtam două pe degete. Pe una dintre ele o cedez. Părea să fi fost pentru o cauză bună, dar asta nu mi-o mai amintesc.

Orașul e vechi, oamenii înșiși par vechi, or asta mă ajută să-mi stăpânesc mai bine timiditatea. Am respirat din fundul plămânilor. Mi-a plăcut.

Orașul e mic și te-ncrucișezi cu lume pe care n-ai dori s-o vezi. Cunoscuți din vedere etc. Mi-ar plăcea să fiu complet străin în oraș, incognito. Și să relaționez numai cu barmanii & chelnerii.

Oraș ponosit, trecători îmbrăcați inadecvat - prea gros. Cărți multe, lumină caldă, soare.

Vise bogate, noaptea & ziua, adevărate scenarii de film, filme pe care aș vrea să le urmăresc. Case pustii, coridoare betonate lungi de genul internat, mare, valuri, întunericul ce amenința în zare, gata să se năpustească, timpuri paralele, călătorii între acestea. Minore care se masturbează cu mișcări dezordonate în intimitatea camerei, picioare frumoase, bine dezvoltate cu mult înaintea restului trupului.

marți, 19 februarie 2019

Ce mi-e gerunziul?

Impresia mea e că gerunziile și infinitivele lungi sunt diversiuni puse la cale de psihic, puse în calea mesajului brut. Rute ocolitoare. Străzi înfundate.

Asigură numai cadrul sonor al frazei, nu poartă și un mesaj propriu. Un analfabet se apucă să facă muzică. Tot ce respectivul ins nu se pricepe să rostească în mod savant sau să scrie negru pe alb se va strămuta în sunete. Eu încă mă lupt cu gerunziile.

Lenea gândirii, menită să-mi îngrădească accesul la mine însumi. Mă determină să mă risipesc în literaturizări uscate, care nu conduc înspre mine. Hărți false. Capcane pe care mi le întind de unul singur. False oboseli. Entuziasme răsuflate, inspirate de teama că am să descopăr originea autosabotării.

luni, 18 februarie 2019

Atitudini estetice

Întrebările interminabile - truc pentru a-ți paraliza inițiativa, evadarea, evoluția. Întrebările suspicioase, inchizitoriale, ce se insinuează până la sursa acțiunilor noastre, nu-și doresc răspunsul, vor doar să conteste, să încetinească lucrurile, să le oprească. Nu sunt, de fapt, întrebări, sunt afirmații în toată firea, sunt judecăți! Legat de recentul vis cu tata, care mă „oprima” întrebându-mă în neștire, niciodată obosit, niciodată epuizând. Reluând, când eram convins că terminase.

Ca atare, întrebările astea merg direct la motorul faptelor noastre, punându-i la îndoială funcționarea, încercând să-l gripeze prin exces de injecție, chestionare, surplus de raționamente aride. Raționalizând și despicând firul oricărei fapte, sunt șanse să o facem să apară într-o lumină rizibilă sau absurdă ori să pară o opțiune greșită. Altfel - ar fi fost mai bine. Pentru că acel alt fel nu e încă șubrezit cu întrebări corozive, ce dau apoi impotență.
„Să pui o întrebare filosofică exact în momentul în care e nevoie de ACȚIUNE este un truc al complexului matern.”
„Totul trebuie mai întâi gândit bine. Acesta este trucul favorit al animusului mamei.”(Marie-Louise von Franz - Problema Puer aeternus)
E ca și cum o altă „autoritate” pe care o găzduiesc în mine s-ar ridica prompt să mă cenzureze, complicându-mi înadins sintaxa și îmbolnăvindu-mi cuvintele cu prețiozitate și pompoșenie.

Nu-s obișnuit să smulg vieții ce-i al meu. Mă rătăcesc în intelectualizări, sufocat de gerunzii și de infinitive lungi.

miercuri, 13 februarie 2019

Gânduri magice

Aceste fete frumoase sau în pragul frumuseții lor ce va dura cam 10 ani mă fac să sufăr mă întristează pentru că odată cu ochii și cu golul din sufletul meu le petrece și gândul meu trist că le va fi dat să se ofilească să se zbârcească crâmpoțindu-se în mii de riduri dispărând apoi în bătrânețe.

Câte dintre ele își vor fi găsit un rost până la bătrânețe? Câte se vor pricepe să dea un sens absenței prospețimii lor de altădată? Cu magia minții, aș vrea să le rețin în timpul lor de acum. Înainte ca umerii obrajilor să apuce să le iasă prin piele. Înainte ca spatele să li se încovoaie și mijlocul să le dispară într-o formă conică, de titirez ce nu se mai rotește.

Imaginează-ți un titirez ce cade greoi pe-o parte când cineva încearcă să-l facă să se învârtească. Imaginează-ți cum cineva n-o să mai încerce să-l învârtească.