París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; parabolele lui Isus…).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțesc obiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

*Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

„Băiat bun”

 Unii oameni sunt „buni” fiindcă sunt, de fapt, lași. Bunătatea lor este o formă subtilă de anxietate socială. Teama de excludere. Ca atare, ei sunt „buni” cu prețul de a-și reprima fireasca (pentru oricare dintre noi) latură întunecată. Pot prosti zeci de oameni cu „bunătatea” lor, băieții ăștia săritori, mereu la dispoziția cuiva. Ce băiat bun! N-ar călca pe dinaintea ta!

Agresivitatea pasivă e cea mai răspândită variantă de „bunătate”. Strânge-i cu ușa pe „pasivi” - vei vedea cum partea lor întunecată (pănă și ei au una) și limba șuierător-reptiliană li se arată în câteva clipe.

*

De câte ori am visat că fusesem condamnat și închis! Închisoarea propriilor mele alegeri lașe și proaste, dar și închisoarea în care mă aruncase modul de educație familială ce mi-a fost aplicat. Închisoarea „valorilor” asimilate cu ajutorul pâlniei, în copilărie.

Educația ce strâmtează viața, făcând-o irespirabilă, pe alocuri, rupând-o pe la cusături după 30+ - când „refulatul” se întoarce cu puteri înzecite. Familia care te trăiește încă, la mult timp după ce te credeai eliberat, emancipat de ea.

*

Senzaționalul obosit din publicațiile românești. Analizele lor sunt precare, încropite - mestecă & rumegă aceleași lucruri, aceleași (puține) idei.

Cuvinte pe care le tot repet

 A fi comunist nu te ajută să nu mai simți singurătatea, pofta de carne de vită sau dorul de ducă. La fel, naționalismul nu te scutește de a îmbătrâni.

Lost in Translation (filmul) - erotismul suicidar al plictisului.

K. O. Knausgaard: „Aproape toate visele mele se petrec în locuri de unde am plecat cu mult timp în urmă, ca și cum aș fi lăsat acolo ceva care n-a fost niciodată dus la bun sfârșit.”

 Seară, toamnă. 18 gr C îmi par mană cerească. Când scriu „mană cerească” pe telefonul „isteț”, el mă corectează cu „mână cerească”. Seară devreme. Nopți chimice. Frământări, imputări, vinovății invocate și trezite la ceas de culcare. Adorm târziu. Noaptea trece cu repeziciune, ca un suspin. Vinul alb îmi deșteaptă taninic senzația iubirii și a dorului.

Omul cu cheile. Omul cu chelie.

Gabby Petito*

 În legătură cu dispariția americancei Gabby Petito, ucisă de iubitul ei și găsită în 2021: de reținut cum, încă de la început, pe când nu se cunoșteau multe detalii despre împrejurările crimei, eu căutasem în fizionomia partenerului ei semnele psihopatiei ucigașe. Până să mă dumiresc, dispăruse și el, fugar din fața autorităților, dat în urmărire generală în SUA.

Iar în prezent (textul ăsta e scris în 2021), semnele acelea pe care le cercetam avid pe chipul lui încep parcă să apară, să se îngroașe, odată cu dovezile despre relația lor toxică, abuzivă. N-aș crede că ea era mai echilibrată mintal decât fusese el, mais quand même... Asta nu justifică niciodată crima.

El, „băiatul bun”, are același chip ca înainte să fi devenit principalul suspect. La prima vedere, băiat de treabă, pașnic, ca toți narcisicii perverși, probabil un seducător experimentat din pruncie, mitoman și fantast. Un tânăr, la începutul vieții. Fără păr pe cap = chel, dar frumușel. Fetele sunt adesea înnebunite după ăștia - șarmanții suferinzi, cu sprâncene groase și ochi curgători, „plini” de hău în lăuntrul lor.

Potențiala psihopatie îi sălășluiește în ochii aceia mari ai lui - bovini, prefăcuți, plângăcioși și întunecați, buni de iubit fără suflu de către mamă, mătuși, bunici. Ba plângea, ba urla la Gabby (conf. scrisorii ei către el), presupun că găsea motive de gelozie - băiatul de căcat - în orice activitate independentă a fetei, asta când nu punea în scenă neobosite sesiuni de „anulare” și diminuare a ei (rezultă din propriile lor filmări!). [Cunosc câțiva pleșuvi de teapa asta, imploratori de milă maternă, fără omucideri la activ, dar făcuți pe același calapod.]

Notez astea mai mult în treacăt, pentru a (re)marca felul cum ni se deformează percepția asupra cuiva pe măsură ce faptele (și media) îl acuză. Chipul însuși al acuzatului pare să sufere modificări, satanizându-se sub pecetea prezumptivei vinovății.

___

*Documentar disponibil pe HBO MAX.

Calendabru

Luminile se sting în jur, luminăm doar noi. Perdele de lumină prin care nu poți pătrunde (sau ieși) dincolo, în întuneric; întunericul nu poate pătrunde la tine, la voi. La noi, căci voi suntem noi.

Cutreier fără țintă peste suprafața lucrurilor, dar Duh nu sunt. Ling funduri de pahare, bag limbi pe gâtul sticlelor. Țuica te face om. Sau ne-om. Trebuie, în orice caz, să treci prin proba țuicii... Nimic nu poate ține locul răchiei, rachiului. Dar răchia poate ține locul multor cele, chiar și trăirii însăși.

Bere, pantaloni scurți, piei nespus de bronzate ori străveziu de albe, însă frumoase, netede, tinerești. Soții îmbufnate, mame stafidite, alergând învinse după copii. Un burger puțin rânced, nici o carte. Să nu uiți!

Să scrii despre persoane reale este un eșec al imaginației. Idee preluată-n zbor de la John Irving.

Creionul

 Ceafa mea de creion ascuțit de prea multe ori, dunga rasă a părului, urechile, capul mare - între ele.

Jean-Bertrand Pontalis: „urmele lăsate de absență” - m-a înfiorat asta!

De notat aici lectura din anii 1990 a cărții lui J.-B. Pontalis - Atracția visului - pe atunci, fascinantă pentru mine, în prezent, m-a lăsat aproape rece. Am rătăcit pe drum setea cu care sorbeam și absorbeam cândva cărțile de psihanaliză, chiar și pe cele dificile.

Gelos pe ceilalți, care mereu par să aibă mai mult timp pentru a fi ei înșiși & pentru a-și oferi bucurii (mai multă pricepere în a-și oferi plăcerile din care-i formată „marea viață”). Dar pot eu ști ce se petrece cu adevărat în viețile lor?

Toamna, școala, groaza

 Școală, înstrăinare anxiogenă, prilej de imputări disperate, abia reușind să le amortizăm cu micile zâmbete ale unei speranțe ce nu se bazează pe nimic concret, pe nici un plan (nu cumva să scriu „plan de viitor”!). Aveți niscaiva planuri de trecut? Vi s-a neîmplinit ceva anul ăsta?...

Cărți-împotmoliri - Proust, Gide. Și Marcus Aurelius, dar aici cred că vinovată e traducerea lipsită de adaptare.

Mă surprind încântat, câteodată, de felul cum urăsc. Ceilalți se amuză, neluându-mă 100% în serios. Ura mea furibundă a devenit o trăsătură de caracter, o marcă proprie, un semn de recunoaștere a „condeiului”.

Visul poate fi un simptom, însă un simptom ce poate vindeca. Simptomul ce, manifestându-se, vindecă. Simptom = simt omul (limba bătrână).

Interpretarea înseamnă îndepărtare. Desfaci ceva în bucăți și apoi iei distanță, ca să privești întregul așa, demontat. Dar, făcând pasul în spate, tentația interpretării nesfârșite - în timpul căreia psihicul se excită observându-se pe sine raționând - este enormă!

Souffler, s'échapper à sa routine

 O zi pornită prost, trezire în bucăți, frământări interioare, indispoziție surdă. Stare de derută, voiam să mă îndrept încotrova, dar n-aveam încotro. 

 Hemingway - Un ținut ciudat: „Promite doar ce poți face în fiecare zi și pe urmă fă-o. În fiecare zi. Ia-o pas cu pas, zi după zi, și respectă fiecare promisiune făcută ție sau ei.” 

 Nu există noțiunea de „timp liber” pe o insulă pustie. Trebuie „să-ți câștigi viața” zi de zi, să supraviețuiești. Ce-o fi însemnând „a supraviețui”? A trăi deasupra, nu dedesubtul vieții? Câteodată, mai e nevoie să tragi o singură linie ca un sau o „ceva” să capete contur, să arate cumva, dar și să însemne ceva.

Sfărmuri

 E soare, călduț. Incursiunea matinală după lapte, chestii de mic dejun. Asta fac din chiulul meu - stau pe telefon. Cum ar fi sunat expresia „stau pe telefon” acum 40 de ani? Nu citesc nimic, la 14 o sa merg să mă tund, după care, ziua se va precipita către finalul ei. Deja am o senzație de greață.

„La noapte, să dă ceasu'!”, strigă olteanca din perete. Să dă ceasu'... Cum sau cui să dă? Să dă el cumva.

Vivimos sin vivir aquí,/Vivo sin vivir en mí. (Teresa de Ávila)

Omul cu iluzii

 Franz Ruppert - „Nu are nici un sens să le atragi oamenilor atenția asupra iluziilor lor, atâta timp cât nu simt ei înșiși nevoia și necesitatea de a-și pune sub semnul întrebării opiniile și modul de a acționa. Chiar și atunci când aduci cele mai bune argumente cuiva care are nevoie de iluziile sale pentru a nu-și conștientiza starea interioară, dureroasă și complicată simbiotic, reacția va fi, de regulă, cea a unei împotriviri vehemente.”

Narcisicii noștri perverși

 Printre multe altele, ei se tem de cărți, manifestând o tremurândă neîncredere în acestea. Cărțile citite de partener(ă). Motivul lor ascuns e acela că sunt conștienți că lectura îți poate pune „în mână” uneltele gândirii cu propriul cap.

Disprețul spăimos față de cărțile tale este singura (sau ultima) dintre apărările lor. Cărțile, lectura sunt suspectate că aduc cu ele deschiderea minții. Trezirea. „Tu m-ai trezit!”

Ferestre către lume, dar și către sine, narcisicii le vor zidite, arse, distruse, inaccesibile. „Mi-e ciudă că citești!” „Sunt complet devastat când nu-s eu Supremul.”

Acum te ridică-n slăvi narcisicul, seara - te denigrează pentru a te dezintegra psihic. Bucățele te face. Ca să nu te mai poți recompune în veci. 

Cărțile îi amenință, sunt percepute ca o alternativă la ei, la atotputernicia și omnisciența lor, ele fură părți însemnate din atenția totală pe care narcisicii și-o revendică.

Orice adiere mai rece dinspre persoana iubită - un prilej de catastrofă. Deznădejde, invective, furie, implorări, cerșetorie emoțională.

Sau tocmai am schițat un borderline? Nu știi niciodată cu astea, sunt prea „fluide”.

Urme șterse

 Scrii tu pentru mine, peniță. Lăcrimezi tu pentru ochiul meu stâng, cel rămas fără nume lângă ochiul meu drept ce a lăcrimat deja și a lunecat într-o fotografie din profil, luminat de lampă.

A trebuit să revină toamna, ca să revin în trup. Anotimpul de speriat al dovlecilor scobiți, decupați, lumânarea înăuntru, ce umblă pe stradă ascultând mereu aceleași trei sute nouăzeci și cinci de piese muzicale, preparate de Spotify.

Eu sunt toamna, tu ești pereții boltiți, nesfârșiți, nedimensionali ai bulei de săpun, tapetată cu chipul claie peste grămadă, ochiform.

Dacă e nevoie, las telefonul deschis. Prin deschidere, va pătrunde în el toamna.

Mă târăsc ca un șarpe ce lasă dâre de întrebări peste urma ștearsă a altor șerpi. Ștearsă, fiindcă niciodată n-a fost.

Abia că îndur clipa asta ce nu va curge, îngreunată de tânjirea de a fi din nou inocent și de a nu mai cunoaște nimic din ceea ce am întrebat și am aflat.

Imaginația morbidă, umplând spațiul lăsat gol de inacțiune.

Megalomania persecuției

 Să citesc ceva cu iz religios, caut Laur și încep să întorc paginile. Îl citesc cu circumspecție, pregătit să-l abandonez la primul derapaj ce m-ar contraria.

Miseparecă aud un ciripit molcom, afară, printre gemetele muribunde ale mașinilor, dar nu mă opresc din scrijelit (zgomotul peniței pe hârtia aspră).

„Căderea adamică” în căcat. Căcatul primordial. Cele 7 căcate capitale. Unul dintre capitale este Bucureștiul.

Zorii cenușii, răcoarea și relativa liniște a cartierului. Zgomot de uși trântite în tăcere, încruntarea gurilor pungite.

În crucea nopții, eu - gândul cuiva. Câtă melancolie în această megalomanie...

Interruptus

 Mă întrerupeau din nesfârșitele „meditații”, de fapt - ruminații, din baterea masturbatorie a apei în piuă, iar somnul (suspectez cu seriozitate că) era unul cât se poate de îndărătnic, cu accente depresive. O facilă evadare din realitate.

Revăd acei ani ca printre gene, cu ochii mijiți de somnolența continuă ce mă apăsa poate îmi lipseau vitamine, minerale din organism ceva îmi lipsea o fată iubăreață copleșitoare după care să nu fiu nevoit să alerg ci să stau locului cu ea s-o fi lăsat să mă-ndoape să mă alăpteze în public cu lapte din praf. Totuși, m-a ferit Dumnezeu. Statornicia sfidează legile paroxismului.

Una dintre camere, aia din mijloc, era de-o obscuritate ce te punea pe fugă, totul ți se înfățișa incolor acolo, trebuia să ai grijă pe unde pășești dar eu știam rânduiala aveam harta mintală varianta pipăibilă nimic complicat, iar cealaltă încăpere despărțită formal de cea din mijloc plutea în ceața despre care vorbeam mai înainte de nici nu mai pot garanta dacă era numai în ochii mei lipiți de atâta somn autoindus (lipsă oxigen, foame, lumină puțină) sau era pe bune și de-a adevăratelea, lumina filtrată murdar prin pânzele de păianjeni nederanjate cu anii din ferestrele veșnic închise de groaza mirosului ce mă asedia dinspre cocini.

Canapeaua pestriță înghițea toată lumina, dar și ilumina oarecum odaia, când te așezai în poala ei scotea acel oftat de paie strivite și sfâșietorul miros de vechi, de nefolosit.

Multi vocati

 Timpul pe care-l evoc aici e unul păstos ca somnul de după-amiaza și ca visele mele din „casa cealaltă” - locul meu favorit, vara, pentru audiențe. Aveam acolo canapea, fotolii, măsuță, dar de multe ori mă așezam pe jos.

După câteva minute ucigașe, de la luarea în primire a oaspetelui, mă adaptam, mă resemnam, restabileam contactul cu realitatea și intram în atmosfera aproape firească a unei vizite și-n pielea falsă a unei gazde (nu eram, de fapt, nici un fel de gazdă, eu n-aveam nimic, totul era al părinților).

Realitatea e că nu prea citeam. Mai mult zăceam în letargie, stors de căldură, sufocat de aerul închis și obosit de cele 12-16 pagini ale cotidianului Adevărul.

Pot bănui că „întindeam” o mulțime de timp câte o carte - o citeam intens, o lăsam să mă transforme lent la interior, fermenta în mine, o discutam, o recomandam tuturor. Aproape că învățam cărțile, atât de adâncit eram în ele. Departe, cititul sportiv de mai târziu.

Micțiuni 2.

 Somnul meu în casa cealaltă era o călătorie virtuală în alte lumi, din care, aș spune acum, nu mă întorceam niciodată întreg. Era ca o închipuită baie în cauciuc topit sau în gumă de mestecat lichefiată. Reveneam franjurat din „călătoriile” acelea. Vara, adormeam acolo, nu din cauza unei presupuse oboseli, ci de la insuficiența oxigenului și de la mirosul acela stătut, închis -  nu puteam deschide ferestrele, mirosea a porcii proprii și era oricum prea cald afară.

Citeam Adevărul literar și artistic, revistele se adunau în stive lângă pat, mai lua câte un prieten și răsfoia când venea în vizită, cât timp eu eram plecat la toaletă ori ca să mănânc în ascuns, obișnuiam să mă ascund de vizitatori cât mâncam, dar câteodată era inevitabil și trebuia să-i îmbii și pe ei cu mâncare (să-i invit ar fi prea mult spus), niciodată nu era îndeajuns pentru familie, darămite și pentru oaspeții neașteptați...

Conservatorii și lumea spaimelor din capetele lor

 Conservatorii nu-s mulțumiți ca, într-un mediu sau o lume (occidentală) majoritar înclinată și instinctiv atrasă spre liberalism, să-și trăiască liniștiți viața conform principiilor conservatoare, ceea ce liberalismul le îngăduie, căci stă în însăși natura lui.

Ei au așteptarea aberantă ca tot mediul și toată suflarea omenească să fie conservatoare. Pe conservatori, existența pură si simplă a liberalismului și regăsirea multora în stilul de existență liberal sunt deranjante (amenințătoare). E un casus belli, ar fi în stare să ia furcile și coasele ca să-l combată.

Pentru conservatori - spăimoși, înguști, rigizi, înclinați spre a impune reguli excesive, bigoți, familiști ipocriți etc - perpetuarea liberalismului ca mod de a trăi este piedica supremă în calea „fericirii” lor (cum ar putea fi niște obsesional-compulsivi fericiți?...). Fericirea regulilor stricte. Pudoare, „decență”, lipsă de imaginație, procese publice - conservatorii, fix ca woke-iștii, au propria poliție a gândirii. Mai nou, au ajuns și ei să boicoteze cărți, în SUA. O nouă dovadă că extremele dreapta și stânga se întâlnesc.

Nu ghidarea vieții după „principii tradiționale” e sursa fericirii unui conservator, ci dispariția (=interzicerea) alternativei.

Uciderea de sine

 Sunt pe lume persoane, cum fu Sylvia Plath, pentru care sinuciderea e o formă a împlinirii. Râvna pe care o depun unii ca să reușească să se autosuprime alții o cheltuiesc cu dezvoltarea personală... Ori, poate că tocmai dezvoltarea personală este cealaltă fațetă a sinuciderii. Un fel de întâlnire a extremelor.

Extremele se întâlnesc pe lumea asta, cu mult înaintea paralelelor ce „se unesc la infinit”. Te dezvolți personal ca să nu (te gândești să) te sinucizi. Dezvoltarea personală e căutarea sistematică (și fără rost) - nenaturală, tehnică, parcursă după un „plan” - a unui sens personal.

Cercul fără centru

 Mă întreb - cu toate că știu deja - dacă nu cumva prefăcătoria e dominanta lumii ăsteia, alături de răutatea înnăscută, ostilitatea, competitivitatea maniacală, sărită de pe fix - ucigașă a eului pur. Prefăcătoria-i grețoasă, mai ales atunci când plusează, depășind cerințele acceptabile ale conviețuirii sociale.

Simulăm empatie, regret, nostalgie. Simulăm că împărtășim cu tot prostul bucuriile sale, evenimentele „aparte” ale vieții sale patetice. Cu cât sunt, ori îi percepem, pe ceilalți mai sus-puși (rodul închipuirii noastre, piedestalul nemeritat pe care i-am așezat), cu cât suntem mai torturați de teama de a fi respinși de „cercurile” la care tânjim, cu atât mai mult ne scremem să ne prefacem mai bine.

Există culmi ale prefăcătoriei (precum aia necerută, aia venită din propria noastră inițiativă spăimoasă, cum că ei ne vor exila din grup imediat ce nu mai „facem frumos”) care, odată atinse, transformă toată treaba asta într-un ceva comic-amar.

Dăm shutdown inteligenței proprii, autoexigenței, nu cumva să părem mai deștepți decât „cercul”; dăm dreptate oricărei opinii mediocre, ne amorțim spiritul critic & ne întunecăm voit mintea, ca să nu ne întoarcă spatele niște neica-nimeni (pe care, de-am fi fost mai puternici lăuntric, n-am fi dat doi bani) - nu ne putem privi la lumină în oglinda conștiinței...

Într-o stare de inconștiență autoimpusă, omul mănâncă o groază de căcat - numai pentru a face și el parte dintr-un „cerc”. Cercul fără centru.