vineri, 30 septembrie 2022

Nicolaie, Ioana

 Cumpărasem în 2019 un roman al Ioanei Nicolaie, pe vremea aceea - cel mai recent: Cartea Reghinei. Am făcut-o pentru a mă lămuri cât de îndreptățite sunt menajamentele (=lipsa de exigență critică) cu care îi sunt întâmpinate cărțile: elogii, cuvinte mari, diafane, vorbiri ca despre un înger, ca despre o autoare din cale-afară de fragilă, pe care ai putea-o sparge cu un dezacord cât de mic.

Părerile despre fiecare carte a sa sunt unanim pozitive, debordând de o „epitetică” uneori indigestă. Or, părerea mea e că zace un oarece suspect în chestia asta, suficient de suspect încât să-mi fi stârnit mie curiozitatea și să mă mâie să-mi cheltuiesc banii, cumpărând volumul din Librăria Humanitas, cu preț întreg și autograf.

Efigia copleșitoare a lui M. Cărtărescu o „protejează” - fără voia scriitorului sau a dumneaei - pe I.N. de orice recenzie obiectivă. Nu-i bănuiesc pe cei doi că impun ceva cuiva. Nu! Este vorba, strict, despre o înclinație cât se poate de „naturală”, voluntară, a paraziților lingăi literari de prin puținele reviste de profil încă-n viață - ploconeala benevolă, mâinile ce spală alte mâini, chiar cu forța, în speranța că și alte mâini le vor spăla pe ele.

joi, 29 septembrie 2022

Cri

 Se aude un greieraș. Nu-s sigur în ce măsură e real sau pus de Netflix să mă distreze. Cine mai stă să facă deosebirea, în zilele noastre? Ce înseamnă, de fapt, „zilele noastre”? În mod cert, pentru mine nu astea sunt „zilele mele”. Le-am avut altcândva, în alte împrejurări.

N-ar mai trebui să-mi fie atât de frică de cuvinte. Să le rostesc, să le scriu (înainte să devină violente și isterice), să mi le însușesc, să le apăr - dacă-i nevoie. Fiecare cuvânt afirmat și rămas nepedepsit e un teritoriu câștigat (constat, uneori, că) definitiv. Fiecare cuvânt înfipt în realitate e o redută, un fort. Un cap de pod. O cucerire convertită-n avanpost.

marți, 27 septembrie 2022

Moaște

 Pelerinii îmi ating, împingându-se cu evlavie, piciorul stâng, papucul de bronz cu care artistul sculptor m-a încălțat sau bocancul de drumeț salvator de suflete. Vârful încălțării e, de aceea, mai gălbui, lustruit, restul mi-e verde, coclit. Piciorul stâng, cel dinspre inimă.

Mă uit în sus la tine, surâzi reținut - maică superioară. Puterea exemplului propriu te-mbată.

Hai, că suntem faini așa - cu cireșe pe după urechi. Vorbind chestii în care nu investim mutual. Fonduri. Ori investim, dar prea amortizăm. Hm. Amortizor. Surdină. Mișc din buze și nu te pricepi să mi le citești.

Identifici mai ales conjuncțiile, prepozițiile - ceea ce nu ajută deloc hermeneuticii textului. Amuzament redus. Zâmbete căznite. Glume atât de calculate, încât rostirea lor te face să tușești.

Îți amintești cum este atunci când hotărăști să tragi nevrotic de câte o înfrângere, nerecunoscând-o, doar-doar s-o fi transformând (printr-o minune) în victorie sau în altceva, cu un alt nume, mai puțin deprimant? Pur și simplu, nu te poți opri.

joi, 22 septembrie 2022

Mai ceva decât o mie de cuvinte

 Plonjăm direct în miezul acelor clipe în care se întâmplă ca tăcerea să fie, de fapt, abținere, iar abținerea să devină mai grăitoare ca orice prin limba ei mută. Tăcerile ne ies întotdeauna bine, iar punctuația minutelor ce trec le asigură curgerea, discursivitatea. Înapoia tăcerilor, se pitesc uneori reproșuri atât de brutale încât, eliberate, ar putea conduce la agresiune fizică.

Terifianta tăcere, cu surâsul ei tăios și simularea meduzantă a nepăsării (dinaintea răbufnirii). Cuvintele țâșnesc aspre, expulzate din guri, expeditive, împovărate cu strădania de a juca indiferența sau detașarea, neimplicarea.

Se instaurează regimul tăcerii-ce-apasă, fură vlaga balsamică a cuvintelor și le reamorsează, transformându-le în proiectile sau dinamită.

Resemnatul viu. Umoristul înfrânt. Și muchia aceea de pe care se poate aluneca fie în conflictul ranchiunos, deschis, fie-n mucilagiile inactivate ale organelor reproducătoare.

Cel mai lesne e să taci mâlc când te simți adorat. Ați văzut vreodată statui lustruite, sfinți imortalizați ai bisericii, care să pălăvrăgească? Linse, unse, lustruite cu buzele, cu frunțile acide, cu degetele căutătorilor de minuni facile. Atingi muțenia pietrei, a osului sau a metalului și te mântuiești.

miercuri, 14 septembrie 2022

În jurul cozii

 Această mișcare circulară, această ușoare înstrăinare ce reînvie senzația de nou început, cu toate că știm aproape totul unii despre alții, această regăsire tot mai epuizantă, cu suflu greoi, dar atât de intensă ca sentiment. Sentimentație = sedimentarea sentimentelor. Răscolirea acestora, odată cu mareele. Firul e tot mai lung, labirintul - tot mai larg, ni se pare că suntem liberi și de capul nostru în încâlceala lui indescifrabilă. Uităm că suntem prizonieri, spațiul ne dă senzația dezlegării.

luni, 12 septembrie 2022

Carver, Catedrala

Splendidă carte! Mă întreb cât de bine pot “suna” în engleză textele colectate în acest volum, din moment ce în românește “sună” impecabil! Aplauze & ovații pentru traducător - Horia Florian Popescu.

Povestirile curg de la sine, parcă s-ar istorisi de unele singure, dialogurile - rupte din cotidianul imediat, nimic pompos, nimic teatral, nimic nefiresc (impresii care copleșesc scrierile românilor contemporani, alterându-le). Citind-o, cartea ți se urzește în cap - o iluzie perfectă, amețitoare, că o scrii (o născocești) chiar tu în timp ce o citești.

Realismul lui Raymond Carver e atât de pregnant, dar discret, insinuant, încât sfârșește prin a-ți amorți simțurile, păstrând totuși un stăruitor sentiment de a l e r t ă - cum ni se întâmplă, câteodată, după ce am avut un vis prea veridic.

Cum poți scrie atât de flawlessly și să fii sigur astfel că acest lucru răzbate și-n limbile în care cartea îți este tradusă? În veci n-am văzut un volum de proză scurtă scris de vreun român într-un mod atât de unitar, egal valoric. Sigur că e greu să-i compari și pe unii scriitori americani cu R. Carver, dar…

Fiecare literă este la locul ei precis. Fiecare semn de punctuație. Fiecare idee. Fiecare suspensie, elipsele, tăcerile, nespusele - toate sunt dispuse întocmai componentelor unui ceasornic elvețian.

Literatura nu constă doar în a excreta un text în timp ce ești cuprins de un puseu de inspirație. Trebuie să mai știi și la ce ești dispus să renunți, să tai fără milă, să șlefuiești, să revii, să te dedublezi recitindu-te. Nu să păstrezi tot ce ai defecat, aviz ție, românașule!

Cum poate scrie cineva atât de bine, iar valoarea operei sale să fie “transferabilă” atât de lesne într-o limbă de împrumut? Repet asta ca o mașinărie stricată. Cum poate proza scurtă să capete o asemenea forță de pătrundere, o asemenea concentrare de inteligență, acut spirit de observație, pe o întindere așa de mică (ori poate că tocmai mica întindere îmbie/obligă la rafinamente de acest soi, în defavoarea ispitei generalizate de a poposi prea mult în propria diaree lexicală și ideatică)?

Mă declar fascinat! “Despre ce vorbim când vorbim…” a lui R. Carver nu m-a încântat la fel, trebuie s-o spun.

Nu te poți dezlipi decât cu un infinit regret de Catedrala, după ce întorci și ultima pagină.

P.S. Țin să lămuresc că nu disprețuiesc in corpore autorii români, dar în mod cert resping - la unii dintre ei - autosuficiența aceea care-i ispitește să nu renunțe la nimic din ceea ce scot pe pix. Ai senzația, uneori, că pentru ai noștri e mai important, decât a scrie bine și decât a fi autoexigenți, clicul elegant al tastaturii MacBook-ului procurat cu mari chinuri financiare… Și a se face văzuți, la terasă, cu acel MacBook (sunt câțiva care au și scris despre asta!). Talent ar exista, dar de prea multe ori el moare sufocat de ego (egoul care îți susură perfid că un text e întoteauna bun așa cum îți iese din prima încercare).

miercuri, 7 septembrie 2022

Cum să fii mascul (fragmente)

 Fără îndoială, trăim o epocă a aflării în vorbă. De spaima unei tăceri ce ar putea invita la primejdioasă introspecție, toată omenirea vorbește incontinent. Se sună, răspund la telefon cu prețul accidentului rutier, oricând, oriunde, la orice oră. Toți echivalează a fi sunat, a fi căutat cu a fi important. A vorbi cu a conta.

Dacă ești bărbat (în devenire) și umbli prin ploaie, vorbești tare, iar stropii te vor ocoli. Ploaia se-nchină, traiectoria picăturilor se curbează, tu pășești printre stropi, plouă în șoaptă, din respect pentru cât de bărbat ești (pe cale să devii) tu.

luni, 5 septembrie 2022

Un Ove pe nume bărbat

 „Un bărbat pe nume Ove” de F. Backman = casual reading. În românește, lectură ușoară(?). Ușurică. Ca la fată „frumușică” - mai mult decât drăguță, dar nu sufocant de frumoasă. Că doar n-o să traducem „lectură întâmplătoare”, ca în casual sex.

Stă un jenesaisquoi în titlurile unor cărți, în felul cum „sună” numele autorilor, în tiparul ales pentru coperte - din care un ochi atent și exersat poate „desprinde” cu destulă ușurință că am dat peste o carte „de (larg) consum”. Casual, deci.

În jurul lui Ove, mă-nvârtesc de ceva timp. O iau din raft, o evaluez, îi pipăi cauciucarea, porozitatea galbenă a hârtiei. Dar tot nu m-am hotărât s-o cumpăr. A contat și din ce direcții am primit recomandările de lectură. Și asta m-a ținut departe de Backman. Știi, de multe ori, venind de la anumite persoane (în rest, de încredere, bine intenționate), recomandările pot avea efectul invers (sau opus). Nu că persoanele alea n-ar fi cititori de încredere ori avizați. Dar, nu rareori, sunt cititori rămași prizonieri ai unui anumit gen de cărți - undeva la granița dintre „consum” și marea literatură. Între cartea de metrou și aceea de citit cu pixu-n mână.

Așadar, F. Backman - plăceri vinovate. Intermezzo între două cărți mai solicitante intelectual. Nu că m-aș justifica, mi-am „asumat” lectura asta. Totuși, prin aceste notații încerc să alung senzația că pierd timpul ori că stagnez cu „marea listă” de lecturi, citind despre Ove.

„Ci pentru că trecuse ceva timp de când cineva îi amintise diferența dintre a fi rău pentru că ești nevoit și a fi rău pentru că poți.” (F.B.)

luni, 29 august 2022

Sf Simplitate

 Notez astea întins în hamacul meu preponderent albastru. De aici, de la prea mult albastru, scrisul ăsta strâmb, într-o rână. Mă gândesc la ce-i mai bun pe lume. La sacrificiile ce ți se cer și doar ca să guști firimituri din ce e mai bun pe lume. Relaxarea fără cuvinte, întins în hamac, la deal, în cântec de păsări și cicade, o gleznă moderat orbitoare, un schimb de priviri susținute.

Miroase a friptură, miroase a clisă friptă, oare de la ceapa asta care mi-a încolțit în geantă, s-o fi făcut numai stând în pungă, e aproape insuportabil de cald afară. Muzica își vede de treaba ei, cântând din boxa portabilă, via telefon - tehnologia vremii pe care o trăim. Altădată, era nevoie să venim la Deal căptușiți cu baterii R20, ce se găseau cu dificultate și durau puțin. Priză, la Deal - o raritate.

Antichități: casete audio, CD player, casetofon. În prezent, bătălia se dă pentru semnalul 4G, ca să „bată” Spotify-ul până la locul cu distracția. Mult spus - Spotify la Ineu, acum cad deja în avangardă, căci YouTube este tărâmul promis al manelelor, întrerupte oportun de publicitate.

joi, 25 august 2022

Zgânduri

 Ce fac acum (și citind cartea asta despre bărbați incapabili - sau nevoitori, s-a gândit cineva? - de angajament afectiv pe termen lung) e să scurm și să zgândăr reziduurile în căutarea de unghere încă mocninde pentru a mă vedea pe mine într-o lumină cât mai naturală, atâta lumină câtă pot duce într-o zi fără să cad în pseudo-depresie sau în autodenigrare. Lumina crudă pe care s-o pot stinge când doresc sau când n-o mai pot îndura.

miercuri, 24 august 2022

Idiortodoxia

"Triste et en colère. J’avais 8 ans quand la fatwa a été émise contre Salman Rushdie. Et à ma grande tristesse il me semble que, depuis, l’islamisme a gagné, dans beaucoup de pays, la bataille culturelle. Le conservatisme, la bigoterie, la haine du corps, la fausse vertu gangrènent nos sociétés et étouffent les désirs de liberté." 
LEÏLA SLIMANI, Le Point, 18.08.2022

luni, 22 august 2022

Cedarea unor teritorii

Măgulite că sunt dorite, unele femei cedează și ajung în pat cu pretendentul, indiferent de calitatea lui umană. Orgoliul ușor de gâdilat - probabil, reversul unui complex de inferioritate nerezolvat - le determină să consimtă și să cedeze. Nu presupusele „merite” ale celui care le curtează. Simplul fapt că au stârnit atenția cuiva îl „face” pe acela atrăgător în ochii lor. M-a plăcut „din prima” atât de mult încât toate defectele lui s-au dizolvat sub impresia pe care mi-a provocat-o simplul fapt de a mă simți dorită de el.

Nu-i exclus ca teoria de mai sus să „funcționeze” și-n cazul unor bărbați.

vineri, 19 august 2022

Menu à la carte

 Chiar și atunci când fac lucrurile ca la carte, mă tem că răzbate dinspre mine faptul că nu-s tocmai convins, mai mult - sunt neconvingător, poate artificial, poate subliniez exagerat că „am făcut lucrurile cum trebuia”, încât însăși acea exagerare atrage în mod nedorit atenția și le trage unora semnalul de alarmă că poate aș vrea să fiu oprit din ceea ce încerc să fac, să mă oprească cineva, să mă oprești tu și să-mi dai liber, văzând bine ce mult mă chinuie să fiu comme il faut, cum e așteptat - carevasăzică, și cât de contra naturii mele este acest lucru.

marți, 16 august 2022

Te iubesc, pentru că (știu că o să) mă părăsești

 Autosabotorul plânge des de propria-i milă. Nu ezită să folosească asta și pentru a seduce, pentru a se înconjura de un fum mitic, ademenitor. Bărbatul „vulnerabil”, cu suflet prăpăstios. Ai putea să nu-l iubești sau să nu-ți dorești să-l ajuți, chiar iubind și-n locul lui, iubindu-te în el pe tine, salvatoarea lui? Asta-i capcana în care te atrage să cazi.

Sună a bipolaritate. Nu extremă. Dar e acolo, prezentă, mârâind surd din culise.

Contribuția ta nu e neglijabilă. Ești o bună purtătoare de ecou. Clopot pentru limba mea lovind mai tare sau mai sensibil în pereții tăi. Rezonezi la vibrația limbii mele, primești mesajul. Clopotul își iubește limba, tu îl vei iubi cu termen dat (de expirare, vezi capacul).

Izbita

 Am avut cândva, pentru scurtă vreme, o petite copine care spunea mereu: al meu tată, a noastră casă, emfaze de genul ăsta - de poet român repartizat ca prof într-un oraș mic, periferic - pentru care îmi venea să-i sparg, romantic, gura.

vineri, 12 august 2022

Taraba cu dezgust

 Rămân acasă, confuz și indispus de nesomn, noaptea compromisă, pus pe harță, scriu compulsiv și ostil, pentru a mă debarasa de frustrare, aștept reacții: râs, șoc, scandalizare - orice replică ar fi bine primită. Vreau să zgudui și să le provoc ranchiuna; intolerant și lipsit de empatie cu prostia, sunt ursuzul de profesie.

Vreau să le stârnesc respingerea și fascinația aia bolnăvicioasă ce te determină să revii la locul carnagiului, la sursa dezgustului, s-o caute din nou - groaza de a citi, oripilarea - să nu se poată dezlipi, dependenți de plăcuta oroare pe care o resimt.

marți, 9 august 2022

Scrisul ca blazon

Cărți interesante. Memoriile lui Anne Bentoiu. Știi, doar, ce mult îmi place să citesc memorii scrise în acea limbă română - curată, nestânjenitor de prețioasă, plastică și elastică, dar și atât de elegantă! Limba asta din cale-afară de plăcută lecturii era haina invizibilă, marcă a demnității, ce le rămăsese de purtat marilor familii dezmoștenite de staliniști. Era semnul lor distinctiv, legiunea lor de onoare.

marți, 2 august 2022

Io a n a dark

 Sunt un arc întins. O drâmbă. Un fierăstrău arcuit, la care cineva priceput, un virtuoz, ar putea cânta ori s-ar putea tăia, neglijent, pe când ar încerca să cânte la mine, curbându-mă melodic.

Clipele, nu prea numeroase, de liniște deplină, petrecute-n hamac, la deal, plutind în bere, deasupra noroiului clipocind vaginal ca o mlaștină disimulată de buruienile grase. Bineînțeles că nici acolo n-am parte de pace pentru mult timp.

Copiii devin îngrozitori, din cauză că făcătorii lor nu se ocupă de ei, ci doar zac prin preajmă, dorindu-și sau cerând să fie lăsați în pace, le interzic una-alta din gură, le spun ce să facă și ce nu, fără să-și mute fundul de pe scaune. Or copiii nu execută ce vrei tu decât dacă faci bine și te ridici de unde șezi, implicându-te cu convingere.

luni, 1 august 2022

Ordinea naturală

Dincolo de încălzirea globală, de politica de dreapta sau de stânga, adevărata problemă a individului uman este situarea lui într-o relație. Cum intră și, mai ales, cum rămâne și cum iese de acolo. Războaie, ecologism isteric, problema identității sexuale sunt căcat mumificat față de nepriceperea noastră de a fi într-o relație, față de neștiința de a ieși integri psihic dintr-o familie (de origine), de a deveni, de a individua...

duminică, 31 iulie 2022

Repauzare

"Tout le malheur des hommes vient d’une seule chose, qui est de ne savoir pas demeurer en repos dans une chambre."
Blaise Pascal

miercuri, 27 iulie 2022

Cules târziu, după culcare

 Luna trecută, cândva, am cumpărat primul vin pe care - abia acum bag de seamă - scria că-i cules în zori. Când, de obicei, vinicerii se laudă cu culesul târziu, la te miri ce ore înaintate.

Am traversat un tunel cu ploaie deasă și înnorări accentuate, cum li se spune în jargon. Pare să iasă acum soarele, dar cerul arată mai mult ca văzut din oala ce clocotește și de pe care cineva a ridicat temporar capacul.

B.V. avea un fel de a-mi spune dumneavoastră care, în loc să mă facă să mă simt bătrân, mă onora. Îmi aducea aminte de adresarea reverențioasă a lui a.l.ș., pe acest blog.

O privighetoare și-a încercat talentul în parcul din spate, cântând puternic, dar șovăielnic-intermitent, de parcă nu se putea hotărî dacă să-și desfășoare trilul obișnuit sau să-și caute o altă scenă, intimidată fiind de fluieratul zeflemitor al mierlelor.

luni, 25 iulie 2022

Sacul și profanul

 N-am avut niciodată, în mod serios (tu ai scrie la modul serios), pretenția de a schimba ceva. Lumea. Mă bucur, tac sau deplâng ceea ce văd, anticipez, exagerez. Nu vreau să construiesc nimic - o „școală”, un „curent de gândire”... Vreau doar o casă la Deal - un living-bucătărie și un dormitor cu baie. O terasă îngustă, întinsă pe sub geamuri - cerdac.

Să-mi scriu jurnalul, să (sur)prind în el o pasăre, o frunză, o seară de vară, luna lui mai, un țipăt vesel de copil, un plânset, o durere-n suflet, o îngrijorare (că îmbătrânim). Să mă indignez liber, să râd de cine poftesc, să dau pagina, să schimb cerneala. Să regret că n-am știut iubi mai bine.

Sunt atât de puține lucrurile pe care le respect. Oamenii-s și mai puțini. Și, de reținut: majoritatea (îmi) sunt străini. Cunoscuți doar prin faptele și operele lor. În rest, nu prețuiesc mai pe nimeni. Nici nu urăsc. În locul urii, simt cel mult repulsie și fireasca dorință de a păstra distanța. 

Sacrul nu ține de pământesc. În afară de libertate, nimic din ceea ce-i omenesc nu e sacru pentru mine. Steag, națiune, etnie, demografie, „valori” tradiționale = delir trist.

vineri, 22 iulie 2022

Caut tovarăș de pahar care-i capabil să tacă & să vadă-n jur

 La un pahar, nu sufăr mai mult de o oră filosofiile aride, ideile fără picioare, extrase din cărți, respingerile sau aprobările pătimaș-definitive, ireconciliabile, ale unor varii teme și subiecte, nu pot tolera lozinci, discursuri, conferințe, monoloage. Pot concede să fiu parte a unui dialog lejer pe care îmi rezerv oricând dreptul de a-l sabota, dizolva sau deturna cu glume, calambururi, măscări.

Să crezi că, la o bere în oraș - amestecați și noi printre atâția tineri frumoși, și ce dacă-s ei naivi și superficiali, cruzi, ușor stupizi, sub nivelul tău? - e mai potrivit să dezbați frenetic, orbit și fără repaos lumea și viața, cu pretenția că spui ceva epocal, care, pesemne, va avea efect inclusiv asupra vitezei rotației terestre - îmi face literalmente greață și nu mai pot, apoi, scăpa de senzația asta timp de luni de zile, ca dovadă că și astăzi mă regăsesc încă sub imperiul ei.

Astfel, consider igienic (cu vârsta, acest cuvânt apare tot mai des în vocabulare) să vă evit pe voi - toți cei care-mi împuiați capul. N-o faceți întotdeauna cu scopul de a mă convinge de dreptatea voastră, bineînțeles, imuabilă, ci din incapacitatea voastră de a mai și tăcea (dracului). De a considera un subiect închis sau măcar pus, o vreme, la păstrare.

Plecăciune liniștii și bucuriei tihnite la vederea frumuseții ce populează și împodobește strada! Astea fac, de multe ori, cât un raft de cărți.

miercuri, 20 iulie 2022

Colecționarul de coase

 Nu pisălogi, nu persoane cu opinii ferme, monolitice, care să nu știe ce-i tăcerea și care să mă agite și mai și, în plus, dându-mi noi ocazii pentru a purta (în cap) dialoguri închipuite, de unul singur, după plecarea lor.

Dacă aș dori să mă aflu printre oameni acum, ar fi ca să savurăm împreună niște muzică, să ascultăm ceva (greierii) sau pe cineva (un solist, o trupă, un conferențiar, un greier), nu unii pe alții, ci toți pe cineva, nu discuții înveninate de criticism, nu rătăciri păguboase prin nemulțumiri interminabile.

Singurul sport de echipă ce merită participarea mea este acela de a colecționa - pe retină - chipuri sau trupuri frumoase. Alături de un prieten. Nu vreau să mă lamentez, nu vreau să aud lamentații, înfierări, mofturi. Mă intoxică să asist la răzgândiri subite, bătălii cu meniuri sau cu chelneri indolenți. Nu vreau să las trecând o frumusețe pe care s-o observ doar eu, iar partenerul meu de pahar să fie mult prea absorbit de sine, prins în monologul lui înăcrit, pentru a deveni părtașul efemerei mele admirații. Am obosit de voi, Narcișilor!

Nu vreau decât să ascult muzică, să vorbesc neserios și să admir, distant, frumusețea. Așa că, ai putea să mai taci naibii din gura aia ce-ți macină masturbatoriu vorbele!

luni, 18 iulie 2022

Timpul trece, ridurile se instalează

 Viața reală este, de fapt, evaziunea din lumea cărților. Ochii încearcă să urmărească linia frazei din povestirea asta a lui Alice Munro, dar, peste ceea ce citesc în paginile ei, năvălește neinvitată viața - bădărănește, ostilă, fără să fi sunat înainte. Viața nu scrie sms-uri de avertizare, nu trimite cărți de vizită.

Povestirile lui Munro îmi par prea lungi pentru ceea ce mi-aș fi dorit eu acum - adică, mai mult pastile, proze de cel mult patru pagini, cu final în suspensie etc. Dar o să continui cu cartea asta - Prea multă fericire - fiindcă-mi place, mă ține în ea înainte să termin, nu mă lasă să ies, să mă extrag, până nu-i dau și ultima picătură a fervorii mele de cititor împătimit.

Mai parcurg câteva pagini, mă opresc și mai notez câte ceva. De multe ori, o fac în mijlocul unei povestiri, ceea ce n-aș recomanda nimănui. Lectura înaintează anevoios, dar cum eu nu prea citesc policier sau thriller-e de la editura TREI, n-am cum să termin câte una pe zi.

De ce

 Poate pentru a evita buzna anumitor gânduri și frânturi de amintiri, poate pentru a mă liniști mai rapid decât respirând meditativ, în lotus, cu vârfurile degetelor strânse-n mănunchi.

joi, 14 iulie 2022

Gustul tău

 Oamenii ies de la muncă, îmi trec pe sub ferestre și vorbesc - sună pe cineva, ca să nu tacă, să-și umple golul din creiere, ieșind și mergând spre casă, de la muncă.

După ce ton insuportabil de nazal au când vorbesc, aș zice că bărbații unguri fie obișnuiesc să plângă ca să-și convingă unguroaicele să și-o tragă cu ei, fie le bat, le silesc, le șantajează, li se agață de picioare, implorându-le să se fută cu ei.

Știi că, după aia, aș regreta dacă te-aș transforma înapoi - din bărbat, în femeie. Dacă te-aș dezhuma de unde te afli și am reîncepe să umblăm unul cu picioarele celuilalt, încurcate, ude, lipicioase. pe linoleum.

duminică, 10 iulie 2022

Vacanța - o definiție

 M-am trezit și n-am știut că e sâmbătă (până am aflat „pe surse”). Un prim semn al sentimentului de vacanță (de care m-aș fi vrut copleșit, dar nu-s). Aveam în mine, altădată, starea aceea de urgență, ce mă mâna să vreau să programez, să fac un plan pe zile, din cauza tâmpitei impresii că, în caz contrar, voi pierde ceva esențial. Dar esențialul stă ascuns în calm, în bien-être, în felul cum mă las prins în clipa de față. Nu în așteptarea continuă, epuizantă, a următoarei clipe.

Vacanța este și far niente. E tocmai absența orarului, a alergării sterile de colo-colo. Este lenevire, golirea minții, trăirea momentului, ieșirea din veșnica anticipare anxioasă, instalarea confortabilă acolo unde te afli. Oriunde m-aș afla.

Vacanța ar trebui să fie, de fapt, mai mult o stare decât un loc. Să colectezi câteva episoade de golire completă a minții, ca un somn treaz, ca o igienizare psihică. O excreție tihnită. Fără mult zgomot.

joi, 7 iulie 2022

Mă-ta

 Tei înfloriți, nunți. Fete mirosinde, dând iama prin cărți.

Într-o lume care s-a obișnuit ca, pe stradă, să stea cu ochii-n telefon, aruncarea cu privirea ar putea primi nebănuinte valențe (și efecte). Adică, cei care se simt priviți (și încântați de asta) i-ar putea răsplăti pe privitori în vreun fel. A privi viața trecând pe lângă tine ar putea deveni o tendință, ceva cool, un fel de galanterie nevinovată, de la distanță, semn de considerațiune.

Viața - întruchipată de cei care trec și care se lasă răsfrânți în ochii și-n plăcerea mea de a-i privi gratuit, de a mă bucura de vederea lor, neprimind în schimb altă răsplată decât bucuria asta (de frumos).

Ochii, ascunși în spatele ochelarilor de soare. Pot privi pe oricine, mă pot uita încotro mi-e poftă. Cel mai bun camuflaj. Mă uit și la mă-ta sau la fiică-ta, dacă așa doresc, iar tu n-o să ai nici cea mai mică idee despre asta! Timiditatea se topește. Infatuat, insolent sau, cel puțin, fără teama de a înfrunta lumea. Din ochi.

miercuri, 6 iulie 2022

Părul Venerei*

 „Știu că acum urmează trei valuri anemice, fără putere. Iar apoi al meu, al patrulea, cel menit - o să se adune, o să se umfle, o să ajungă la piciorul meu, o să-mi ia degetele în gură și o să-mi gâdile călcâiul cu nisipul.”

           *Mihail Șișkin

L-am avansat pe Șișkin în capul listei mele de lecturi în așteptare, fiindcă nu mai citisem ceva de el și trebuia să... Cred că i-am auzit pe Mitoș & Iulian pomenindu-l la Guerrilla, într-o emisiune mai veche, de Război. Bine, ei se puteau extazia, uneori, la orice, însă cu Șișkin am riscat și-am câștigat. Ar fi fost o mare pierdere să nu mă fi întâlnit cu el. E fascinant! Să fi citit mai înainte, totuși, un interviu cu el în Dilema veche? Amintiri false?

Fascinant! Nu știu precis „despre ce” e cartea asta. E despre vieți, despre viață.

marți, 5 iulie 2022

Amigdalita lui Jane

 O să mă mai iubești ca atunci când am avut amigdalită. Cu variațiunea: o să mă mai iubești vreodată așa cum m-ai iubit când aveam amigdalită? Ca s-o privim din toate unghiurile.

Degetele piciorușelor le sunt albite de frig. Și zbârcite de apă. Nu s-ar fi gândit că va ploua atât.

Laba piciorului stâng e feminină, la tine. Pusă lângă laba piciorului drept și privite amândouă de sus, dau de știre despre arătarea unui trup de femeie.

luni, 4 iulie 2022

Sfârrr

 În filmele pudice, important e să poziționezi brațul în așa fel încât sânii partenerei de platou să nu se zărească. Nu în întregime. Sfârcurile, mai ales! Se poate dezveli ditamai țâța, dar nu și sfârcul. Sfârcul e tabu. E ca și cum ai avea voie să vezi degetele cuiva, dar nu și unghiile. N-am înțeles niciodată de ce taman sfârcul face sânul de rușine. Fără sfârc, sânul „cuprinde” cam 98% din volum. Așadar, poți să te zgâiești la 98% dintr-un sân și nu-i nici o problemă cât timp nu intră sfârcul în scenă?

joi, 30 iunie 2022

Porunca a paișpea: să nu îmbrățișezi!

 Ce am înțeles eu din ziua de ieri? Că-i minunat să îmbrățișezi - chiar și scurt (Iulia Gorzo. Marius Chivu, Mircea Ivănescu ar fi scris „la modul scurt”?), nesuculent. Derutezi, spargi ghețuri, apropii, încânți, surprinzi. Nu ai putea trăi fără a unge niște relații. O mână ușor strânsă pe brațul cuiva (sau a altcuiva, pe al tău), o lovitură de pumn simulată, o vorbă, o glumă pentru fiecare, niște minute acordate cui se întinde la vorbă cu mine. Vrei să te-ntinzi cu mine? La vorbă. Toate, cu măsură, nimic sărit din norme, cât să facem să alunece cu bine (cât mai bine) ziua către ora 17.

marți, 28 iunie 2022

Decepția face bine

În cazul în care, trecând printr-o decepție amoroasă (sau, mai vag spus, relațională), te vezi nevoit să mergi la psihoterapie pentru a putea să „funcționezi” din nou, să te pui pe picioare, este foarte probabil că trebuia să fi făcut psihoterapie cu mult înainte de acea decepție.

Precum curentul ce te trage la urechi, dinți sau ovare doar dacă suferi de o „condiție medicală” prealabilă, nediagnosticată, dezamăgirea din amor nu pune la pământ decât persoana deja vulnerabilă, șchiopătândă psihic.

luni, 27 iunie 2022

Urme

 Ne întâlnim cu anul trecut. Ne ascundem în cort, cu mănușile de bicicletă bine trase pe mâini și cu pompa de saltea în gură.

O mașină cu buci nervoase, în pantaloni scurți de trening. Pot fi și pijamale. Mașinile din zilele noastre nu mai au nici o rușine.

Henry Miller: „Când citeam o carte și dădeam peste un pasaj care mă impresiona, închideam cartea pe loc și mă duceam să fac o plimbare. Uram gândul că mă apropiam de sfârșitul unei cărți bune. Lungeam lectura cât puteam, puricam cartea, întârziam inevitabilul, atât cât îmi stătea în putință. Dar întotdeauna când întâlneam un pasaj mare întrerupeam lectura. Ieșeam în stradă, fie ploaie, vânt, grindină, zăpadă sau gheață, și rumegam îmbucătura; poți să te îmbuibi atât de mult cu spiritul altuia, încât să-ți fie literalmente teamă că faci explozie.”

Spicuiri, întredeschideri de ochi

 „Partenera este motivată să accepte abuzul - căci depune eforturi pentru a rămâne în sinele său încrezător - nu din teama de abuzul fizic (...), ci, mai degrabă din cauza nevoilor sale extreme de dependență de partnerul său. Dacă îl pierde, ca obiect stabilizator pentru eul ei nedezvoltat, va crește posibilitatea colapsului sentimentului de sine.”

„Dacă victima ar fi într-adevăr terifiată de actul violent, eliminând factorii intrapsihici, ea l-ar părăsi pe cel care a maltratat-o chiar după primul episod de violență fizică. În realitate, victima se teme că s-ar putea întâmpla o și mai mare catastrofă dacă se separă de cel care o maltratează.”

David P. Celani - Iluzia iubirii, TREI

joi, 23 iunie 2022

daemonium meridianum

 Scutere între genunchi, ochi etrusci împerecheați, privind unul către celălalt, ochi mari, apropiați, împungându-se reciproc cu genele.

Nesimțire și machism în trafic, nu te miri că italiencele erau celebre pentru mândra lor mustață și pentru fruntea brăzdată de o singură sprânceană, unită la rădăcina nasului.

Tâmple înguste, longobarde, întinderi orbitoare de piele măslinie, bătrâni spilcuiți ca niciunde în lume, bărbați vârstnici trași ca prin inel, costumați șic, cu ziarul obligatoriu la subțioară.

Zâmbete de marketing, mai credibile ca-n alte părți, aproape personale, aproape sincere și aproape spontane. Și-un pahar din lichiorul acela grețos, dulce și gros - limoncello.

Vin bun, povestitor neîntrecut și vin slab, subțire, de băut până seara târziu, ca pe-o apă de ploaie.

Casa de împrumut, devenind acasă.

Fete care au crescut sânilor, sâni care au crescut tenișilor converse.

Istoria omenirii meridionale în sosul de paste (Mare Nostrum sau Mare Internum - așa numeau romanii Mediterana, leagănul civilizației europene și-al celei mai bune dintre „bucătării”), istorie între dinți, spălată înainte de fiece culcare, gust bun, burți bolborosinde. Formă fizică și somn greu, ce cade drăgăstos asupră-mi din înaltul tavanului. Digestie ca ceasul.

Gălăgie, mofturi de tineri italieni îndestulați, protestând împotriva a orice. Clișeizarea protestului, generalizarea nonconformismului. În haine, în postură, în argou, în ridicarea de grozăvire sterilă a vocii. Inabilitatea pentru șoaptă sau discreție.

O vinovăție inconștientă a prea îndestulării.

luni, 20 iunie 2022

Case care mă fac să mă opresc

 Sunt un vechi-născut, am venit acasă pe jos; folosind mașina, am păstrat în stare excelentă pantofii. Am uitat cum e să te doară degetele mari de la picioare de la umblat, cum e să vrei să-ți arunci hainele la gunoi deîndată ce ajungi acasă ori să intri la duș îmbrăcat, din cauză că te simți - și chiar ești - năclăit, îmbâcsit.

Vile, spărturi în gard, mozaic de soare & frunze, cer adânc. Case în care m-aș opri să locuiesc, îmi imaginez cum e să apăs clanța, după ce descui, și să intru la mine în răcoarea cu aromă familiară, puțin stătută, a căminului.

Miroase a lac de mobilă demodată, a somn, a noapte, a piele, a gânduri multe, lipite de pereți, impregnate în toți porii, lacrimi, întrebări rostite țipând. Întrebări pentru sine. Sunt ziduri între oameni. Sunt ape de netraversat. Nici măcar țipetele de ajutor ale celuilalt n-ajung câteodată la noi. Suntem departe.

Furnici, pânze de păianjen, un fir de păr căzut din breton îmi gâdilă o nară, scot ochelarii, vreau să-l dau la o parte, pentru o clipă reușesc.

Mame sau femeicarearputeafimame, prezentându-și blugii rupți, savant sfâșiați în genunchii cu vedere la pistrui, așa cum se poartă, și cele două șanțuri săpate în pielea frunții, între ochi, dar frumusețe, dar bine, dar viu, vietate „incoruptibilă” privind drept înainte.

vineri, 17 iunie 2022

„Are să trebuiască să mă scol” (Kafka, Jurnal)

 Din anxietate, mi-am făcut zid (idol) de cărți, ridicat de-a stânga tatălui. Când nu le scot din raft pentru a parcurge frenetic, deanpicioarelea, o pagină sau două, le aduc pe noptieră unde zac stivuite deja în două turnuri. Aduc (și apoi plec cu) altele, le așez la loc, neterminate.

Odată cu apropierea zilei reîntoarcerii la muncă, parcă a sporit și frecvența acestor răsfoiri compulsive și înălțimea turnurilor de pe noptieră. Și visul apocaliptic.

Cu ochii mijiți, greu să-i țin deschiși, urmăream îngrijorat furtuna galbenă de nisip ce amenința să se apropie dinspre orizont (apus?).

Mă fascinează apocalipsa de când mă știu, ca pe cel cu fobie de înălțime - hăul de care se teme. Fiecare fobie este și o puternică atracție înspre ceea ce te înspăimântă. Fațete opuse, aceeași monedă. Atâta doar că spaima este mai puternică și mai conștientă (nu și sursa ei) decât dorința de a privi (de a te arunca) în hău. Pe aceea, conștiința se străduiește s-o păstreze la mare taină. E „nepotrivită”. Și-i greu de conceput (că ți-ai dori răul).

miercuri, 15 iunie 2022

Grasu'

 Grasul are principii, n-are complexe. S-a trezit implicat într-o relație deschisă, cam fără voia lui (cum i se poate întâmpla oricărui disperat), și își face mult prea multe griji ca să-și poată pune, nestingherit, în practică capacitatea de a agăța femei - pe care, totuși, are însușirea de a le atrage.

Se blochează, se răzgândește, se oprește, meduzat de perspectiva succesului. Se retrage acasă, cam răvășit, cu îndoiala-n suflet. Oferă un cunilingus umil, nu (suntem lăsați să) vedem dacă a fost unul bun, dar refuză să fie supt. Pași mici. Ezitări. Se păstrează, investindu-și magic „castitatea”, pentru venerata-i soție, care - dimpotrivă - nu se păstrează deloc pentru el.

În adâncul lui, este un mare fidel. Dar nu din motivul că ar fi un onest înnăscut. E un fidel conjunctural. Se teme s-o piardă. Și ar vrea să-i fie și ea exact la fel, însă e prea laș ca să i-o ceară. I-o sugerează prin impotența și ocolișurile sale indescifrabile.

vineri, 10 iunie 2022

Gaudeanus

 Zi de plictis, lentoare și lehamite la muncă. Ploi cu soare, învolburări din senin, ploi tolerante. Vegetație în exces, praf alungat. Persoane care nu există nici măcar în visele erotice.

Descindere la târguldecarte, mă aleg cu - surpriză - niște cărți, cumpărate aproape în fugă, cu teama-n suflet că alte cărți ar putea să mă ispitească, dacă aș deschide ochii prea larg. Nu i-am deschis, nu le-am văzut.

Pisici, strâmtori, mușchi cambrați, vâlvoi, roșu, rotund, glume și un card care a intrat în grevă fără contact. Cheltuiesc pe cărți jumătate de rezervor de benzină. Antunes, coperte de psi lipite de retină. accente de Cluj, accente de București, „domni” prost crescuți, care nu cumpără niciodată, dar stau lipiți de tejghele și obstrucționează - de la o vârstă, pentru unii, ăsta devine un scop al vieții. Răsfoiesc cu aere de mari știutori, soțiile - umile în umbra lor, răsfoiesc ca să fie văzuți, pleacă cu mâna-n cur. Impozanți și găunoși.

luni, 6 iunie 2022

Feteșism

 Gleznele ei ar putea umbla goale & perfect solitare, faruri în noapte, călăuzind înspre rătăcire, pierzanie, des-suflețire. Albe, reci, selenare, subțiratice, osoase la atingere, despuiate, luminând nestingherit, scăpând de sub camuflajul sezonului rece - e anul gleznelor!

Cu-o mai mare repeziciune se apropie vara, luată parcă pe sus de parada gleznelor. Gleznele-s promisiunea picioarelor minuțios pedicurate - prequel, trailer, teaser. Trebuie s-o recunoști.

Învârtoșat de-o pereche de glezne - altfel, banală, obișnuită, neunicată; de unde, de neunde, femeile își procură glezna albă de sezon și se lasă pășite de ea, în pereche cu cealaltă gleznă albă de sezon, metonimic, fetișist.

joi, 2 iunie 2022

RaveNation

 Amintirea party-ului nostru de la Deal mi s-a prelins aseară-n suflet. Lume. Răcoare. În aer liber, sunetul ce răzbătea până departe, cum între pereți n-o va face niciodată. De fapt, frumusețea clipelor tocmai trăite se vede numai prin ochii mei. Ceilalți nu vor fi niciodată atât de pătrunși cum sunt eu. Sărăcia mărturiilor filmate, m-ajută să mă complac ușor în iluzia mea. Melodrogul meu. Singura iluzie la care ader: aceea că, tuturor, muzica manevrată de mine le face aceeași plăcere. Rareori, este și adevărat. Rareori, molipsesc și majoritatea. Fără nici o falsă megalomodestie, nimeni nu trăiește sunetul ca mine, nimeni nu-l descompune și reasamblează în minte și-n simțuri ca mine. Să spun asta nu-i o bucurie. E o altă mărturie a singurătății fiecăruia.

luni, 30 mai 2022

Omul de apartament

 A locui într-un „apartament” înseamnă a avea o (impropriu spus) „casă” care nu se vede de afară, din stradă. Un „despărțământ”. În cel mai bun caz, de afară ți se vede un geam, uneori doar cel de la baie-budă. Vizibil e numai stupul cel steril, în ansamblu, ăla în care dispari odată ce intri în casa scării; blocul - cu straturile sale puse unul peste altul întru sfidarea oricărei pretenții de intimitate.

Viermuiala de neîndurat de pe scară și de pe stradă, mașinile ce par a avea zece uși, trântite pe rând, repetat, simultan, închise și iarăși deschise și trântite, zeci de uși, iar în apartamente - ființe cu zeci de picioare, „locatarii”. Neastâmpăr interminabil, pași, pași, pași, o scară vie ca un miriapod ce fojgăie și se zbate pentru existența lui primitivă, o scară vie, mai vie ca orice formă de viață evoluată.

joi, 26 mai 2022

Mai zece

 M-am trezit că se făcuse 10 mai, iar eu, total nepregătit, închisesem doar ochii, ca să mă protejez de înaintarea în vârstă, exagerând cu cremele de față, cu cheltuielile pe cosmetice.

Dominat de fantezia că joc într-un film senzual, meridional, static. Subiectul era încetinirea timpului - vara. Subiectul era o viață tihnită, îmburghezită, cu toate cele la îndemână.

Să-mi fie cald afară, să simt praful și pofta de a bea bere după bere. Nu să cânt, nu să strig, să simt lățindu-se în mine, sub stern, un uriaș zâmbet de mulțumire.

miercuri, 25 mai 2022

Răcitorii

 Rătăcitorii lui Tokarczuk nu m-a prins. Rămășițe literare. Promisiuni. Reîncălziri. Amăgiri. O irosire. Mi-am promis - și odată cu cartea asta - că n-o să mă uit dinainte câte pagini am de citit. Mi-am ținut promisiunea până am depășit 300 de pagini. Scuza mea e că nu mai înduram cartea, voiam să se termine. Nu știu ce anume tocmai am terminat de citit: roman ecologic, eseu, colecție de aforisme feminine.

vineri, 20 mai 2022

Nostalgocalminia

 Senzație de duminică. Ceva îmi încetinește, îmi sacadează funcțiile și mișcările. Mă mișc, deci, ca-n reluare și mai este și nevoia aia de a-mi pregândi următorul cât de mic gest, atât pe el cât și eventualele sale consecințe. Se recomandă lichide, apă chioară.

miercuri, 18 mai 2022

Tălpile ei mă călcau pe nervi

 Inima, bătându-mi în gol. Lipsesc niște bătăi la număr - una sau două. Se numește aritmie? Sau aritmetică. E ca într-un soi de panică molcomă. Nemulțumit de mine că rămân țintuit în casă, dar și ceea ce mă atrage afară este atât de intens încât mă sperie și, în consecință, mă izolează.

Ca oricărui snob, mi-ar plăcea și mie să merg să scriu undeva în oraș. Pe o terasă cu wifi, într-un local, pe înserate. E ceva la care visez adesea cu ochii deschiși. Nu știu care ar fi rostul: să fiu văzut, să văd, să fiu inspirat de ce văd și de băutura pe care ar urma s-o înghit cu sorbituri îndelungi, bine gândite, sugestive? Și din toate astea să rezulte un text ca: „pe stradă, o fată frumoasă - pași rari, avântați, săltați, tălpile ei mă calcă pe nervi.”

luni, 16 mai 2022

Un rid

 Un singur rid, între sprâncene. Stingher. Fără pereche. Un strop cam trist, își caută partenerul. Una bucată rid. Deloc atrăgător. Arată ca o îmbătrânire prematură ce, parcă, nu se poate decide dacă să se instaleze cu totul sau nu. Un prim semn al trecerii, sosit prea vreme, după care - o pauză de vreo zece ani. Rămâi ștampilată cu ridul acela precoce, până-n ziua în care altele i se vor alătura și chipul tău va căpăta un limbaj fizionomic coerent.

joi, 12 mai 2022

Cum citim

 Spre finalul lecturii unei cărți voluminoase, mă apucă nerăbdarea. Îmi doresc, deja, altă carte ori, pur și simplu, vreau ca asta de acum să se termine! Că e greu de ținut în mână, că episoadele și ideile esențiale au fost de mult epuizate de autor și totul s-ar fi putut încheia cu niște pagini mai devreme, că autorul și-a pierdut zvâcul, dar inerentul delir de grandoare al artistului nu l-a lăsat să pună capac stiloului (sau laptopului)...

Posibil să fie la mijloc și o problemă a mea de menținere a atenției. Poate mi-am pierdut eu din răbdarea cu cărțile. Mi s-a diluat, cu vârsta și odată cu tentația serialelor și a clipurilor văzute pe telefon. Cu toate astea, nu mă opresc din a cumpăra cărți voluminoase, nici din a le citi.

Adevărul este că multe dintre romanele de mare întindere citite de mine s-au lălăit cam toate pe final (nu și Updike). Lungimi nefericite - din cauza vreunei porunci editoriale sau din orgoliul autorului - nu știu. Senzația obsedantă, citind, era că sfârșitul cărții ar fi putut surveni cu cel puțin 100 de pagini înainte.

Nu altfel stă treaba cu Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen.

E o chestiune de răbdare, înainte de orice altceva. Capacitatea mea de a rămâne atent și implicat. Este un efect secundar al mulțimii de cărți citite. Și o tocire a sensibilității ce vine odată nu numărul. Dintr-un cititor pasionat, devii, încet, critic amator. Deficitar la emoții, dar tot mai bun la verdicte precise, sarcastice, implacabile (ce servesc doar autosatisfacerii minții, nu sunt un câștig în sine). Nu-i într-atât (& nu-i mereu) vina cărții.

Apropos de emo-uscăciune, îmi amintesc - aproximativ - o replică din serialul Love (Netflix): „Nimic nu usucă mai mult vaginul decât un paragraf” (cu referire la mesajele text prea lungi).

miercuri, 11 mai 2022

Întuneric gleznă

 Gleznele. Albe. Detestă șosetele lungi. Poate că doar pe cele purtate cu fuste scurte, plisate, le-aș tolera. Glezne cu vinișoare, oase împingând de sub piele, scobituri, zone de umbră, fragilitate. Fetele se expun și nu vor nimic de la noi, în afara acestor priviri. Privirea, a fi privite - contează, totuși, pentru ele.

luni, 9 mai 2022

naștere

 „Poate că nașterea ar trebui să fie/ O stare de lumină, explozie solară/ Și să ieșim cărunți din pântecele mamei/ Obișnuiți cu noaptea și zgomotul de-afară...” (T. Mazilu - Cântece de alchimist) 

vineri, 6 mai 2022

Adicții

Emmanuel Macron: “Le problème de l'addiction aux écrans, c'est qu'elle désapprend le désœuvrement et l'ennui. Or l'esprit humain a besoin de divagation, de temps perdu. Elle détruit aussi la véritable amitié. Et la dialectique, l'art de la discussion : elle enferme, provoque un recroquevillement sur des cercles de followers. Il n'y a rien de plus désespérant que des gens qui pensent tous de la même façon.” (Le Point)

marți, 3 mai 2022

Murături pro Patria

 G. Tavares, Cinci plimbări prin cartier: „Când oamenii au ghinion, nu încetează să aibă noroc. Ce au ei e noroc în momente greșite, spuse.”

 Când patria îmi cere s-o apăr, îmi vine să casc. Mă ia somnul instantaneu și încep să-mi caut culcuș, mă cuibăresc, mă-nvelesc cu ceva - ca să nu răcesc la șale cât timp dorm. Poate că, totuși, nu mi-e somn, poate că doar confund plictiseala chemării patriei cu o bruscă nevoie de a dormi. În apărarea patriei.

Vin rușii, vin ungurii = mă ia somnul. Rezistența prin adormire. Dormitul eroic. Dușmanul nu cucerește poporul ce doarme! Mintea trebuie să fie mai întâi trează, apoi cucerită și supusă.

Când aflu că au intrat ungurii în țară, casc și mă-ntorc pe partea cealaltă. Folosesc partea încă nedormită. Întorc perna, ca să fie rece și proaspătă sub cap. Adorm imediat.

sâmbătă, 30 aprilie 2022

Oamenii care au ghinion nu încetează să aibă noroc*

„Problema, explica domnul Valéry, nu e legată de pantofi, ci de dorința mea de a duce acasă tot ceea ce ating.”*

Adu(nă) acasă tot ce vezi frumos - ființe, brânzeturi, clădiri. Fii un fantast colecționar de frumusețe!

Să vină odată mașina aia de gunoi și să ducă departe de aici toate urmele dezmățului locativ și culinar al ăstora. Capacele tomberoanelor au fost deschise și trântite mai des decât ușile apartamentelor. 

Iată romanul claustrării mele, varianta scurtă. Un roman senzorialist, scris din poziția întins în pat, sprijinit în cotul stâng, cu labele picioarelor reci, bucile amorțite de la atâta nemișcare, cuprins de gânduri ostile la adresa colocatarilor.

Colocatarii produc gunoi și poluare sonoră. Mai ales, poluare sonoră. Asta iese din ei prin toți porii.

Pe carosabil, șoferii întorși de nevoie acasă din dezastrul meteo, ambalează degeaba motoarele, furioși că s-a încheiat. În câteva zile, se duce vacanța copiilor și atunci să te ții iubire părintească, cu talpa înfiptă-n accelerație, cu semnalizări de ultimă clipă ori fără nici o semnalizare. 

Furia de a fi părinte, de a avea obligații parentale, costul scump al mândriei de a fi procreat. Urăști lumea întreagă din cauză că tu ești părinte și ai îndatoriri în consecință. Nu te chinuie, de fapt, graba către locul de muncă, ci tortura de a fi la cheremul traficului.

Graba către niciunde. Graba de a nu mai fi.

_______

*G. Tavares - Cinci plimbări prin cartier, ALL

joi, 28 aprilie 2022

Fușereli

 Mult spus lucrez, zac în pat, sub plapumă, citesc cartea zilei și presa online, trag o fugă neprevăzută până la supermarket, de unde mă întorc cu un Black Label, un bec și un gel de duș, plus o saintpaulia de care sper să am parte cât mai mult timp.

Citesc, mesajele telefonului mă întrerup destul de frecvent, ecranul se luminează, vreau să știu ce e, cine e, ce mi-a scris, ce s-a mai petrecut în lume, nimic, comentarii ce nu mă privesc, dar și persoane cu care, altfel, n-am cum să țin legătura, așadar trebuie să-mi disloc timp, atenție, amabilitate, nu mă pot izola chiar cu totul, că nu-i pandemie.

Tot ce îmi doresc este să-mi văd în pace de lectură și să mă las legănat de variațiunile Goldberg.

joi, 21 aprilie 2022

Metode de εκστασις

 Ar trebui să citesc mai multe despre rostul ținerii unui jurnal. Pe Mihăieș, de exemplu. Să găsesc „explicații” în mintea unor diariști înrăiți. Ce așteptau ei de la notațiile jurnaliere - nemurirea? Murarea? Eternizarea micilor gesturi cotidiene. A nimicului. Anecdotizarea faptelor fără însemnătate, cu gândul secret că asta va folosi cuiva. Eu, utilul, trăind prin cuvintele mele. Învățături către cei ce vin. Filozofie mediocră, nu jurnal. Totuși, câteodată simți că-ți iese.

Am ieșit din mine dansând. Dacă nu mi-aș fi dansat tinerețea, aș fi rămas prins în mine definitiv, fără scăpare, fără speranță, aș fi privit - la propriu - lumea & viața pe fereastră (mai mult decât o fac acum). Dar mi-am dansat-o și, astfel, am părăsit găoacea trupului, am putut iubi, atinge, m-am putut face văzut, iubit, atins. 

A fost nevoie să devin nebun pentru a ieși, să nu rămân veșnic încuiat în temerile mele fanteziste, prizonier al închipuirilor automulțumitoare.

Dansat, sărit, căzut înadins în ridicol - realitatea a tăbărât peste mine, iar eu m-am lăsat pradă ei. Am vrut să doară, să mi se îngroașe apoi pielea peste rănile închise. Piele groasă, peste carnea vie a sensibilității virginale. Nebunia - prețul pe care poți alege să-l achiți pentru a te transforma în ceea ce ești.

Prenumele meu s-a clădit pe dans. Mai întâi, a fost cuvântul citit - suferința mută, tăcerea. Dansul a venit peste tăcere, cu urlet, zâmbet larg, sfidare. Am sfidat pentru a deveni.

marți, 19 aprilie 2022

Metode de pierdere

 Printre cele mai „raționale” feluri de a pierde timpul se numără acela de a ți-l pierde plănuind până la istovire ce ai mai putea face ca să nu pierzi timpul chiar în timp ce-l pierzi plănuind ca nu cumva să-l pierzi.

Mă gândesc incontinent la deal, la pomii nou plantați, la cum aș cumpăra niște lucruri pentru care nu am bani, la a ieși puțin în curte - să mă las scăldat de soare, să iau aer. Nu fac nimic din toate astea! Lucrurile pe care îmi închipui că le-aș putea face îmi ocupă doar mintea, fără a (le) trece în act: a face mâncare, a desface o bere. Toate aceste treburi necomplicate, și altele pe care acum le uit, îmi consumă și-mi confiscă gândirea, obosindu-mă înainte de orice început.

La urmă, din mici plăceri ce erau menite să fie, le percep ca pe niște corvezi. Copleșit de amânare, treziri cu dureri de cap (probabil, trucuri pentru evitare), somn slab. Nu mai fac nimic. Încremenire frenetică, morocăneală, așa încolțește sămânța unei izbucniri disproporționate.

luni, 18 aprilie 2022

Pe toate

 Duminică, final de zi - vine ca întotdeauna cu pofta compulsivă de a citi, simultan, toate cărțile, de a le începe pe toate; să fac noapte albă din lectura lor, nemaicontând că nu mi-ar ajunge timpul (nici măcar pentru una dintre ele). M-am gândit apoi la cărți rămase neîmpărtășite și la degetele slabe, osoase ce le țin.

Augie March: „Cu toate acestea, o enerva în mod special faptul că nu păream măcar un picușor mai stresat.”

Aș fi dorit să fi încheiat 10 cărți, să citesc articole digitale de presă, să lenevesc. M-aș fi plimbat, întâlnit întâmplător, umblat fără țintă, fără scop, cu mintea la nimic anume.

Dar, de la un timp, îți cam termini cuvintele, îți epuizezi „înțelepciunea”. Trăiești prezentul, fără a trăi clipa. Clipele de la muncă trec goale, grăbite.

miercuri, 13 aprilie 2022

Ne mutăm

 Vizităm un apartament enorm. Patronul e un ins „pe măsură”, supraponderal, cu păr puțin, totuși vopsit - într-un mod neglijent, neuniform -, ceea ce atrage și mai mult atenția asupra sărăciei lui capilare. Camerele sunt încă sufocate cu lucrurile proprietarilor, care ne promit că, deîndată ce se va deschide acel „centru de depozitare a obiectelor inutile”, le vor evacua pe toate din casă. Visul progresând, proprietarul își modifică înfățișarea, se face țigan, rămânând mai departe gras. Apar acum și copiii lui - aleargă prin apartament; e casa lor (în care au crescut).

Camera de zi este impresionantă și vederea ei ne face să scoatem automat banii din buzunar: avansul. Ferestre înalte cât ale unei săli de bal, e acolo și un pian - înăuntrul acestui living cresc și câțiva copaci groși, spațiul dintre ei fiind tapetat cu iarbă. Cea mai mare și cea mai... afară (cameră de zi) din lume!

Apar, pe rând, alte și alte încăperi. Îmi revine mie plăcerea de a le descoperi. Patronul îngăduie. Numai copiii-s băgăcioși. Bucătăria e mică și fără geam către exterior. Are doar un fel de luminator făcut ca din funduri de borcane. E „compensată” de o cămară în care poți intra cu totul - vopsită integral în alb, accesibilă dacă urci câteva trepte înalte, cum vedem la casele țărănești din paiantă.

Mereu, noi încăperi și balcoane ce apar neașteptat. Balcoanele, balustrada lor joasă, îmi inspiră teamă.

Iată și „studioul” țigăncii, de fapt un atelier, cu o mașină de țesut electrică - țiganca o folosește șezând pe pat. Camera asta anume e îndeosebi ticsită cu obiectele pe care le-aș fi dorit cât mai curând scoase de acolo (ca să mi le aduc cât mai curând pe ale mele).

De fiecare dată când (simte că) sunt pe cale să renunț, casa se metamorfozează în întregime, scoțând la iveală noi odăi sau dilatându-și cu o creativitate inepuizabilă piesa ei de rezistență - livingul.

luni, 11 aprilie 2022

Tic

 Cât de predispuși suntem să imităm ticuri verbale și gestuale ce aparțin(eau) celor dragi sau apropiați (fizic), mai ales ale celor care nu mai sunt, regretații, cărora - de la un timp - nu le-a mai mers...  Suntem, un dram, ca fiecare dintre cei care au însemnat ceva în viața noastră. Suntem câte un pic din fiecare. Nici o simplă întâlnire nu rămâne, în noi, fără urme. Sunt mai puțin eu însumi și mai mult altcineva, după fiecare întâlnire semnificativă.

E și asta o formă a prețuirii, dar și a doliului - dacă ne gândim la cei plecați. Este un omagiu. Îl (pre)iei în tine pe cel pierdut - prin câte un obicei sau un tic de-al său.

miercuri, 6 aprilie 2022

Imaginație pasivă

 Descriu o lume numai a trupurilor, tot ce am scris stă sub semnul cărnii și al inimii - mușchi al vieții. Puls. Zvâcnet. Nu există altă scenografie. Pereți de ochi, privind cu nerușinare, făcând o galerie mută, celebrând dorința surdă. O grămadă de dizabilități senzoriale, după cum se observă. Echivalarea lui a dori cu a trăi. Important e să le ratezi pe amândouă.

Pun Haendel la pickup. Încă sună excelent vechiturile astea de discuri! Cu niște mici pocnete ici-colo, nu deranjează, pocnetele alea pe care snobii le asociază obligatoriu cu a asculta muzică de pe vinil (ca snobii cărților, cu fetișul lor pentru mirosul de cerneală tipografică - măcar de ar citi și ăștia pe cât amușină...).

Iată care-i motivul în virtutea căruia unii își cumpără viniluri și turntable: fâșâitul „nostalgic” (stupid) al acului și pocnetele electrostatice (ignoră că o sculă bună și un disc curat sau nezgâriat nu produc paraziți).

marți, 5 aprilie 2022

Prășirea viselor

 Oricum, cele mai multe dintre ele se-ntorc. Ăsta ultimul, de exemplu, părea un remake. În timp ce-l visam, o voce din culise îmi șușotea că-l mai visasem. În alt decor.

M-am trezit fixat pe intenția de a nota ce am visat, dar până acum, seara, n-am reușit să găsesc un adevărat moment de tihnă. Să mă sondez, să adun rămășițele. Unele vise ar trebui, poate, să rămână neanalizate, levitând intacte în lumea lor.

Sfârșitul lumii - o lume ce nu mai isprăvea terminându-se. De data asta, prin lichefiere. Invazia unei civilizații extraterestre care începuse să ne lichideze pe dinăuntru.

marți, 29 martie 2022

Miercurea cenușii

 Tot mai mulți germani înclină spre a ține post. Gândire magică. Nevoia de minuni a omului robotizat, de tipul 9-16. Hăul lăsat în urmă de diluarea Credinței, astupat cu superstiții, diete, consumism și anticonsumism, etnicism, suveranism, gândire primitivă, obsesia activității fizice.

Mă iubesc, fiindcă-s calm în frământările mele. Mă deranjează vremea capricioasă, nestatornică, a primăverii. Vântoasă.  Înnorat, cenușiu, noaptea zilei. Sunt acasă. Dorm mult și greoi. Sforăi și mă sufoc - mă aud și mă sperii. Îmi tulbur somnul. Scriu într-un cot. Mișc cu greutate mâna ce ține stiloul. Nu fac nimic ca să-mi corectez postura.

Dacă mă aștern la scris pe muzică, puținele idei care-mi vin sunt influențate de versurile melodiilor ascultate. Scrisul urmează să arate ca un clip video. Dezlânat, amestecat, fără cap și fără coadă.

joi, 24 martie 2022

A fi iubit sau a fi neglijat

Cette théorie, qui me convient bien, a été développée dans les années 1970 par l'Américain d'origine russe Urie Bronfenbrenner, qui décrit les mille premiers jours d'un enfant. Dans cette étude de l'attachement, il décrit des niches, des liens successifs plus ou moins aboutis. 
Si les échanges avec la mère, puis l'entourage, sont riches, apaisants, sécurisants, la base de départ facilitera l'éclosion d'un laboureur, quelqu'un qui ne se raccroche pas aux pensées paresseuses, qui n'est pas angoissé par le moindre changement, qui ne se donne pas à des groupes rassurants et à des utopies qu'on lui fait miroiter dans le ciel. Le laboureur est un homme de terrain, qui ne craint pas de «penser par soi-même», d'explorer ce que Hannah Arendt appelle «la liberté intérieure». Il a les pieds sur terre, il chemine, un cheminement long, personnel. 
Si les échanges sont pauvres, perturbants, déséquilibrés, la base de départ risque de conduire à un «mangeur de vent», qui attend de chefs des slogans à réciter, qui est dans la solidarité lâche des perroquets, en quête d'une confiance en soi que lui donne le chef. Moins il y a de réflexion, plus il y a d'ivresse, de bonheur à se sentir entouré.” (Boris Cyrulnik, neuropsihiatru, Le Point)

sâmbătă, 19 martie 2022

Diagnosticând Putinofrenia

Ce que le despote russe n’a pas supporté, ce n’est pas que l’Ukraine installe sur son sol des bases de l’Otan et des missiles pointés vers Moscou, car cela n’a jamais été le cas. C’est qu’elle choisisse la liberté. L’agression russe de 2014 ne fut d’ailleurs pas une riposte contre l’Otan, mais contre l’accord d’association que Kiev nouait avec l’Union européenne. Le vrai ennemi de Poutine n’est pas l’appareil militaire occidental mais la démocratie libérale, dont l’attractivité menace son pouvoir.” (Le Point, 17 martie 2022)

vineri, 18 martie 2022

Fărâmițări

 Nu-mi pasă. N-am întrebat. N-am sunat. N-am luat inițiativa. Era acolo lângă mine inițiativa, dar n-am luat-o. Aș fi putut s-o iau, dar nu. Și asta, doar pentru că pisica doarme la ora asta, nu își cere mângâierea obișnuită.

Oscar mergea zilnic la birou, de cinci ani, deși fusese concediat. Mergea la birou, nu și ajungea acolo.

Acum că soțul te-a părăsit, trădându-te cu moartea, gazat în propria mașină, cu propriile gaze de eșapament, să ciocnim, să ne-mbătăm, să ne trezim abia după ce-ți trece doliul și îți revine cheful de viață.

Ne pișăm subțire și întrerupt, așezați pe toaletă. Cumpărăm și vindem lucruri.

Ce poți face într-un loc fără wifi? Poți să trăiești. Sau poți să tunzi anual pomii? Prunii de ale căror roade nu te bucuri, nu le folosești. Și ce prune grase au fost în 2018!

Pernele păstrează cutele de proaspăt cumpărate din magazin. Casa e măricică, dărăpănată numai atât cât trebuie. Toate ușile, deschise. Apa curge, te poți spăla, patul e întins. Picioarele-s desculțe, calcă fără griji, praf, trepte, dușumele, piatră - soarele calcă tălpile.

joi, 17 martie 2022

Citări

 Pascal Bruckner - Paradoxul iubirii: „Să fugi de cel care te iubește, să-l iubești pe cel care fuge de tine.”

Juan Gabriel Vásquez - Zgomotul lucrurilor în cădere: „(...) chipul ei era ca o petrecere de la care au plecat cu toții.”

„(...) casa unei prietene mirosea a durere de cap.”

marți, 15 martie 2022

Neconvingător

 Termin romanul lui Flanagan - Persoana întâi, o carte cât pe ce să fi fost faină. Multe nepotriveli. Un scriitor ratat scrie memoriile unui escroc, evazionist și ce-o mai fi fost el. Criminal? Nu m-a convins!

Nu mi s-a părut suficient de bine edificată (gradual) fascinația memorialistului de împrumut față de cel căruia urma să-i reinventeze viața. Nu mi-am dat seama de unde rezultă atracția. Poate ar fi fost nevoie de mai multe pagini...

Am înțeles doar că romancierul-fantomă era atras de personajul despre care scria, însă nu reiese ce anume a iscat seducția asta. N-am „văzut-o” născându-se.

luni, 14 martie 2022

2 minute

 Lasă-mă două minute să mă îmbrac. La patru drace. Îți răspund apoi.

Încep o carte nouă în seara asta, după Femei cu bărbați a lui R. Ford. Îmi bag nasu-n ea și-o amușin, inspirându-i adânc parfumul de tipar și hârtie poroasă. M-am îndrăgostit deja de literele ei mari. De minciunile ce mă așteaptă în paginile ei - la care sunt gata să fiu părtaș.

Să întreții un mic haos în viața ta, o zonă incontrolabilă, de umbră - păstrată intenționat în afara controlului. O zonă de risc din care ar putea rezulta orice deznodământ, chiar și-o dramă. Fără acea pată neluminată, n-aș fi eu însumi.

Incontrolabilul și neprevăzutul dau o mare parte din pofta de a trăi. A găsi stratageme de ultim moment. A lupta pentru fiecare clipă de bucurie cu teama că ai putea s-o pierzi pentru totdeauna, înainte de a o trăi.

Să țin în mâini cârma vieții, dar să nu știu încotro navighez, neavând cu mine instrumente de bord, de exemplu: un sextant. Navigare în derivă, de azi pe mâine. Provizii am, direcția e incertă. Direcția e hedonismul. Plăcerea de a-ți face hatârul, eliberat de nevoia de a planifica și de a răspunde.

joi, 10 martie 2022

Idioții utili (toți avem în preajmă)

Chamfort scria : «Les gens faibles sont les troupes légères de l’armée des méchants. Ils font plus de mal que l’armée même. Ils infestent et ils ravagent.»

miercuri, 9 martie 2022

Ochiul furtunii

 Citesc Ochiul furtunii (Patrick White, Ed. ALL) - literatură de stat la gura sobei cu ea (și cu mă-ta), împletind șosete, fulare, veste. O carte pe care nuștiucui aș putea s-o dăruiesc, după lectură. Cu alte romane pare mai ușor - au imprimată în paginile lor figura tot mai bine conturată a viitorului cadorisit. Uneori realizezi asta de la primele file.

O carte a gesturilor. Dialoguri tensionate, mimică, vizite, lovituri molcome de teatru. Oameni izbiți de soartă, adăpați la ultimul firicel de promisiune pe care viața l-ar putea prelinge în raza lor vizuală.

Scene de interior. Dostoievski. Dramaturgie. Schimburi amare de replici. O lume incurabilă, damnată. Până și salvarea li se dovedește fatală personajelor. Nici unul nu se alege cu ceea ce își dorește cu adevărat. Averea moștenită nu poate compensa neglijarea maternă timpurie, anii pierduți ai copilăriei, familia destrămată.

Lectura romanului ăstuia m-a stors, m-a exasperat. Atâta cinism! Atâta neîndurare! Nici o mântuire. Personaje caricaturizate. Grotesc cât încape. Descompunere, urâțenie - fizionomii la care te „uiți” printr-o lupă filatelică. Fiecare trăsătură, fiecare defect - mărite de zece ori. Chiar și frumusețea arată hidos la scara asta!

Mintea aproape că mi-a stat în loc, scrâșnind împotmolită în deșertul de ură și resentimente.

sâmbătă, 5 martie 2022

Muoezie

 Greu să citești literatură și să asculți muzică, dar imposibil să citești poezie cu muzică în fundal și să mai păstrezi apoi vreo urmă de idee din ceea ce ai citit.

Poezia-i sunet și culoare, puse într-o oarecare ordine alfabetică. Citind muzică și ascultând poezie. Se face o larmă în cap... Mintea mea n-o poate urmări pe nici una. Le amestecă cacofonic, le încurcă, le confundă. Ce risipă!

Nu mă pot concentra asupra versurilor când muzica răsună și ea. Urechile mi-s atunci pline de lexic și de sunete. Pun palmele amândouă peste urechi. Închid cartea sau opresc cântarea.

joi, 3 martie 2022

Întrebări goale

 Întreb, dar nu vreau neapărat să aflu și răspunsul. Îmi spui, prin urmare-l aflu, fiindcă am întrebat, dar să nu crezi că mă și interesează! Nepăsare - camuflată în spatele întrebărilor, totuși, personale. Întrebări personale al căror răspuns trece ignorat, prin măiastre schimbări de macaz, de ton ori prin muțenie subită.

Uite, te-ntreb, dar tare mi-aș dori să nu răspunzi. Dacă nu răspunzi, poate fi din cauza supărării. Ești supărat pentru că nu mă-nțelegi, nu vrei să accepți, dar și fiindcă o merit. Cinemapus. Maibineerasănu. Dacăaicrezutcă. Namintenționatsă. 

Știu ce încerci să faci. Aștepți să mi se fisureze găoacea. Nuvamaifi. Sper să, Îmi doresc să. Nu cred că. Ți-ar sta bine. Nu ca acum. Cuc. Când, de fapt, nu ești.

Eu mint că te cred, tu încurajezi minciuna mea, o perpetuezi, o dezvolți, n-o demaști, că altfel i-ar scădea vraja, n-o lași nici să se răcească. Ne prefacem mutual că ne credem. Ce nu poate fi pronunțat e trecut în plan paralel. Neutralitate. Perfecționarea neimplicării.

miercuri, 2 martie 2022

Si vis pacem

 Făcând pasul în lateral, sunt în stare să văd mai bine ițele războiului. Mă minunez de arta lui deșartă, de risipa de inventivitate în lipsa lui de inventivitate. Concurs: cum să alegem cele mai terne, cele mai nevii alăturări de cuvinte?

Fac, deci, un pas în spate și privesc asta desfășurându-se: un interes ce vrea să pară, în același timp, dezinteres. O nepăsare căreia îi pasă. O curiozitate ce nu așteaptă sau nu reacționează la replica cerută.

duminică, 27 februarie 2022

UCRAINA

Există o potențială sancțiune, nefolosită încă, ce ar putea fi adresată, țintit, cetățenilor ruși in corpore (mai simpli sau mai înstăriți): refuzarea acordării vizelor de călătorie și de studii în vest.

Din puținătatea reacțiilor de protest, înțeleg că majorității rușilor le place acolo, la ei în matcă, dar când și când s-ar mai distra și ei prin magazinele, pe plajele, în cluburile & cazinourile din vest. Propun, deci, ca rușii - bogați și de rând - să rămână o vreme închiși în țarcul lor, ca să-și deguste în tihnă regimul preferat…

Cetățean român fiind, nu aș susține o Românie care ar invada un stat vecin în scopul de a-l ocupa, de a “recupera teritorii istorice”, sau de a-i schimba regimul politic (amenințător de democratic).

De cele mai multe ori, cărțile de istorie sunt otravă pentru intelectul precar al unora. A trăi cu fața la trecut (cum fac și unele state/popoare cu care ne învecinăm - în speță, două: unul din vest, altul mai la sud) este trăsătura omului care nu-i capabil să evolueze psihic (din teama de a întreprinde ceva pe cont propriu, dar și din lipsa însușirilor personale necesare pentru a evolua).

joi, 17 februarie 2022

Ce mai faci

 Când sunt întrebat (nu atât de adesea precum mi-aș dori) cemaifaci, sunt tot mai tentat să răspund chiar te interesează? vrei să știi? Ești pregătit să asculți ce am de zis? Pregătit să-mi oferi răspunsuri la întrebările pe care, hm, poate (ți) le-aș pune?

Sau întrebi numai ca să-ți oferi ție o consolare, că ți-ai făcut datoria de ființă omenească pe ziua aia?

O întrebare bine plasată, pusă la timp omului rătăcit în vâltoarea sa interioară, ar putea face, ce-i drept, minuni, concurând chiar și cu un răspuns revelator. Poate echivala cu ascultarea ori, cum spuneam, cu răspunsul la respectiva întrebare. Răspuns ce, astfel, nu mai e necesar.

miercuri, 16 februarie 2022

Haunted

 Cu părinții internalizați pe post de câini de pază - un supraeu nemilos, persecutând din fașă orice nesupunere a mea.

marți, 15 februarie 2022

Nemorții

 Nemorții frumoși și obsedanți ai vieții tale. Scapi de ei, te scuturi de putoarea lor dulceagă - cadavre oprite din descopunere la un stadiu intermediar.

luni, 14 februarie 2022

Carcasa dramatică

 Jocul actorilor versus discursul răspicat-declamativ al nebunilor - similitudinea e izbitoare! Piesele de teatru, pe scenă, mă sperie sau, cel puțin, îmi induc o stare anxioasă (stânjeneală). Și nu, cum s-ar crede, pentru că mi-ar slobozi - vezi, Doamne - din captivitate emoțiile, altfel, bine strunite ale unei firi supuse autocontrolului. Ci exagerările acelea. Emfaza, Vorbitul către public. Patetismul șarjat. Știu, toate-s părți ale convenției actor-regizor-spectator. Totuși, teatrul, cu gestica lui isterică, e atât de depășit! (Din motive nu îndeajuns explicate, nici lui a.l.ș. nu-i plăcea.)

Teatrul (dar și a face teatru, a juca) este pentru cei care au descoperit cum să-și trăiască nebunia (sau golul din ei) prin intermediul actorilor/personajelor. E pentru cei care nu acceptă să fie (că sunt!) nebuni decât în cadru organizat & prin procură. De la 18 la 21, duminica. Unii dintre cei care merg la teatru nici măcar nu îndrăgesc lectura, iar mulți sunt dintre cei din care psihopatologia iese sub forma acelui ă din e (=fănomăn, în loc de fenomen; tăatru, în loc de teatru etc).

joi, 10 februarie 2022

Luca, Mihnea și Matei

 Parfumul teilor inundă încăperile, poftit să intre nestingherit împreună cu noaptea prin plasa ferestrelor. Nu rup nici o singură floare, le invit în casă în chip de mireasmă, repede absorbită-n paginile însetate de lectură ale cărților, în frunzele plantelor de apartament care nu sunt tei.

Sunt Milica, mama lui, noi râdem când îi aflăm numele, el doar își lăbărțează stânjenit ditamai gura. Are mutra unui câine de cauciuc, lovit des în fund cu vârful bocancului, e zeflemitor din fire, ca orice fiu de militar strămutat în Ineu, e neam de gâscă, deci.

Mirosul de tei, în perii nasului. Oftatul și bubuitul regăsit al inimii. Un stil de viață la care sunt convins că am dreptul.

marți, 8 februarie 2022

Trafic cu onirice

 Am păcătuit, părinte. Am încercat să-mi vând visul. Pardonnez-moi, mon père car j'ai péché. Ça fait un moment que je ne me suis pas confessé - vorba cântecului. L-am ambalat, destul de neglijent, l-am vândut. Cu fiecare text astfel scos la mezat, sper să dărâm zidul. Să trec dincolo de linia defensivă.

Aproape nici un cuvânt, dintre cele selectate și folosite, nu e complet inocent, nici întâmplător. Nici o frază, fără trimiteri, fără tatonări oarbe. Fiecare privire, o întrebare. Fiecare afirmație, un interogatoriu prost camuflat. Orice afirmație - o întrebare.

Întrebarea-i una și aceeași, iar și iar. Rămasă fără răspuns. Răspunsul este tăcerea despre, este omisiunea. E ploaia din a se face că plouă. Schimbarea subită a subiectului. Suspendarea abruptă a conversației (vine somnul). Eschiva.

Unica întrebare ce trebuie pusă și care, nefiind pusă, este înlocuită fără un prea mare succes de zeci de cuvinte ocolitoare, menite s-o sugereze, ascunzând-o.

duminică, 6 februarie 2022

small talk

 Are vreun rost să spui cuiva orice, câtă vreme ai, de fapt, să-i spui ceva anume? O fi în regulă (sau ajută în vreun fel) să te pitești pe după eufemisme, cărări ocolite ori mici bârfe aseptice, din moment ce ceva-ul acela își șade pe limbă, dând să țâșnească afară și fiind unicul lucru pe care l-ai dori rostit?

Ajută, deci, orice-ul la pregătirea terenului pentru ceva? Care-i rata de succes a asediilor istorice? Turcii au fost, finalmente, alungați de sub zidurile Vienei, dar reușiseră, înainte cu secole, să pătrundă prin vicleșug în Constantinopole. Troia, asemenea, a căzut pradă grecilor, cu ajutorul unui cadou otrăvit. Ai înclina să crezi că și orice-ul își are rolul său. Dar mai știi și aceea că, până la un ceva care să merite, te pot îmbătrâni orice-urile.

Îndărătul banalităților, altceva, acel ceva anume rezonează puternic, își iradiază influența, contagiind mica bârfă cu înțelesuri nebănuite, care o tensionează și-i conferă o sonoritate pe care, în mod obișnuit, nu o are.

vineri, 4 februarie 2022

Ritualuri de trecere a timpului

Îmi fac ritualul de saluturi matinale, schimburi de mesaje din care să se facă înțeles că sunt interesat-preocupat de starea drumurilor și de binele șoferilor, de siguranța șofatului. Îmi scapă unele lingușeli de care nu-s mândru, mă rușinez pe loc de ele, dar mândria asta ar trebui să fie ultimul detaliu care să mă preocupe acum.

Înaintea acestei griji minore ar trebui să stea aceea că transpiri disperare, că umbli la vedere cu străduința de a face pe plac, solicitudinea și ușorul abur de servilism.

Disponibilitatea disperatului. Mireasma ei anxioasă, izul caracteristic laptelui de capră. Sper că ești bine. Tu? Mulțumesc. Și ție. Din ce știu despre tine. Laude străvezii, pupături în cur, cu buzele țuguiate mieros. Vorbe mieroase, prost ascunse în spatele unor ironii de carton, departe de potențialul tău de ironizare. Ironii trecute mai întâi prin detector, abia apoi lansate cu infinite precauții.

miercuri, 2 februarie 2022

„minciuni ce întrețin viața”

 Avem nevoie să credem că sadismul e o categorie exclusivistă. Cei care comit crime sunt, deci, necesarmente sadici, i-am etichetat, le-am pus diagnosticul - ei nu pot fi ca noi, noi n-am putea fi în veci ca ei. Ideea existenței omului de rând (e v e r y m a n) care comite crime, așa, pe negândite, ne înspăimântă mai tare decât specia - grijuliu catalogată - capturată în definiția sadismului. De la care, de altfel, ne așteptăm oricând la excese. Numai „anormalii” ucid, ne spunem, și cu asta ne-am liniștit, ne simțim deja mai bine.

marți, 1 februarie 2022

Plăceri vinovate - pagini de mare literatură

 „Fără el, orașul se însănătoșea încet. Neliniștea se scurgea undeva, în adânc, de pe străzi și de pe fețele oamenilor. Lumea se neutralizase, aerul se stabiliza în jurul meu și mă lăsa să mă mișc prin el cu nepăsare și siguranță.”

Gabriela Adameșteanu - Drumul egal al fiecărei zile 

vineri, 28 ianuarie 2022

Lunes de fiel

“Dacă există un mod nobil de a-l iubi pe celălalt până în fragilitățile sale, există și o manieră meschină de a-i slăbi puterile, insistând pe cele mai mici deficiențe ale sale.”
“Lumea și-i închipuie pe oamenii răi ca pe niște monștri, străduindu-se în continuu să vatăme. Dar nu-i așa, sunt ființe obișnuite, buni tați, buni funcționari cărora slăbiciunea unei ființe aflată în fața lor le oferă dintr-o dată căile unei cariere intermitente în tortură.”
(Pascal Bruckner)

miercuri, 26 ianuarie 2022

Viața în virtual

 E doar un dialog, și încă unul incomplet. Monoloage paralele ce uneori se mai și intersectează. Multe omisiuni voite, treceri abrupte, orbiri, prefăcătorie, ipocrizie care - în absența unui chip - poate trece neobservată, dar și o bună dispoziție clinică (gândită & controlată până-n cel mai mic amănunt): uite ce bine-s eu când tu, pesemne, suferi!

Exagerat de multe „zâmbete” punctează respectivul dialog, acele semne - puncte și paranteze ce țin locul unui surâs „pe bune” sau unor hohote sonore (despre care nu vom afla niciodată cât sunt de reale, dublate sau adeverite de reacții anatomice, mimică, mușchi ai feței lățind chipul într-un zâmbet, cascada hohotului pornind, sincer, din gâtlej). Nu vom afla niciodată dacă-și depășesc vreodată condiția lor de semne, dacă sunt dovezile unui amuzament onest (nu chinuit, nu jucat, nu complezent, nu răsărit dintr-o politețe înspăimântătoare, ecoul al distanței - la propriu și la figurat).

Echilibristica sensibilă a așternerii unor cuvinte bine strunite - nu cumva să conțină-n ele mai mult decât și-ar dori autorul lor. Controlate la sânge. Small talk - te agăți de el ca înecatul de algele marine.

Dialoguri care, dintr-o direcție, sunt capodopere de neutralitate și autostăpânire, iar din cealaltă - tatonări și disponibilitate în pragul servilismului.

luni, 24 ianuarie 2022

Automatisme

Ciufuțenii de vârstnic - ceea ce, altădată, stătea cuminte, bine domesticit, pe fundul personalității mele retractile, acum țâșnește brutal în afară, cu varii ocazii. De exemplu, pledoariile mele anti-orice.

Înclinația mea către versificare - în copilărie. N-aș zice „către poezie”, căci nu făceam decât să potrivesc cuvinte, născoceam rime. Era o năzuință naiv-infantilă înspre armonie. Armonizam. Era micul meu spectacol de circ, ca să le abat atenția de la problemele lor.

Adevărul - rezultatul unei violențe asupra gândirii.

Dacă-mi mai spui vorbe dulci, îți dau cu Roland Barthes în cap!

Evitarea oamenilor dezechilibrați - teama de contagiune.

Plătesc la Segafredo: adică, las banii în plicul cu nota de plată și aștept ceva mai încolo, proptit în bicicletă, să vină cineva dinăuntru ca să-i ia. Oricât mi-aș dori să fac ca-n filme, nu pot pleca fără să mă asigur că banii-s încasați de cine trebuie și nu rămân expuși pe masă, la îndemâna hoților. Nu mă pot desprinde de acolo până nu văd asta. Simt de parcă aș fugi fără să plătesc.

vineri, 21 ianuarie 2022

4 mai 2013

 De Înviere, rămâi în casă. Astăzi fu ziua bicicletei, a vitei bălțate, a soarelui în ceafă. Berea băută cu repeziciune, încălzindu-se contra cronometru, pe când la masa vecină, doi bărbați grași, tocmai depășind subtilul prag al obezității, comentau critic terasele din Lipscani, prea semănau, cică, cu cele din Costinești... Tinerețea dureroasă privirii, purtătoare de negru, numai eu o zăresc, tot eu cinstesc cu-o lungă uitătură și câinele însetat ce este servit cu apă la pahar de plastic.

Nu mi-e jenă să scot (dintr-o pungă) aparatul foto, ca să fotografiez măsuțele goale ale terasei de peste drum, o floare roșie așezată frumos pe mijlocul fiecăreia. Pe stradă nu se circulă cu mașina, cu piciorul se circulă, din care pricină, de câteva ori, mă surprind orbit de culoarea corail a unor unghii vopsite cu dragoste.

Pretind că citesc din Histoire, dar, de fapt, citesc oameni, văd ghearele lor bine înfipte-n viață, ținându-se strâns agățate de dreptul lor de a trăi în acest oraș.

Bicicleta-i silențioasă, ascultătoare, mă poartă fidelă prin realitatea deformată, văzută prin paharul de bere neflitrată, cu gust de Austria. Îmi pare că zbor, nu vine nici o mașină, vine doar un tramvai, burtos, gălăgios.

Din librărie, mă privește o insectă cu ochi negri și gene lungi, așa că fug de-acolo, durează cam o oră până să simt cum sunt pătruns de suflul orașului, suflul tuturor suflurilor care-l animă. Fug să m-ascund în cartea mea.

miercuri, 19 ianuarie 2022

Iulia la modul Gorzo sau Iulia Pe Undeva Gorzo

N-am să mă storc de o recenzie la această indiscutabilă capodoperă a lui Roth - Teatrul lui Sabbath, situată în top 3 romane scrise de Philip Roth - conform preferințelor mele.

Totuși, pentru că stilul trad. Iulia Gorzo m-a scos din minți și nu m-a lăsat să savurez romanul în tihnă, am să spicuiesc aici din nesuferitele dumisale tabieturi verbale de mare și faimoasă traducătoare, din cale-afară de încrezătoare în sine, prietenă - probabilă - cu majoritatea literatelor românce virtuale și iertată orbește, virtual, pentru gafele ei lexicale de toată suflarea beletristic-snoabă.

Limbajul d-nei Gorzo, căreia îi “datorăm” Teatrul lui Sabbath în românește (& editurii, bineînțeles), pare profund marcat de ticuri! Unul dintre acestea e formula “pe undeva”. Poate doar distinsul Cornel Dinu “de la Dinamo” mai folosea atât de frecvent “pe undeva”.

Varianta engleză: “Yet there was something thrilling in seeing Norman.”

Traducerea Gorzo: “Și totuși (și + totuși!) pe undeva era încântat să-l vadă pe Norman.”

[Nu văd oportunitatea lui “pe undeva” în fraza de mai sus… Și ce înseamnă, totuși, pe undeva? Pe unde să-l vadă pe Norman? Cum adică pe unde? Pe undeva. PLUS: și totuși este redundant, fiind ambele adversative - era suficient yet=totuși.]
***
Engleză: “He began to wonder if there wasn’t an exaggerated and false side to her struggle, as there is when an adult plays checkers with a child…”

Traducerea Gorzo: “Începuse să se întrebe dacă nu cumva efortul ei era pe undeva exagerat și prefăcut, ca atunci când un adult joacă șah(!) cu un copil și se preface(…).”

[Și-n varianta de mai sus, “pe undeva” este extra, inutil, un icnet, un sughiț, o manie verbală, un acces irepresibil de Tourette.]

Și încă ceva: checkers înseamnă joc de dame, mult stimată și neprețuită Iulia Gorzo! Nu șah! Ci Jeu de dame!
***
Engleză: “A little irrational, out of touch, prone to crazy outbursts(…).”

Traducerea Gorzo: “Pe undeva irațională, cam dusă cu pluta, predispusă la accese de nebunie(…).”

[Propunere de traducere: “Puțin cam irațională”, “un pic irațională”, “destul de irațională”, “oarecum irațională” etc]
***
Engleză: “There was an element of seduction, which was sort of touching in its own little way.”

Traducerea Gorzo: “A existat o notă de seducție, ceea ce pe undeva era un pic înduioșător.”

[Propunere de traducere: “ceea ce era oarecum înduioșător”; “ceea ce era într-o anumită măsură înduioșător” etc]
***
Apoi, mai e și această frumoasă (în original) descriere caracterială pe care Gorzo o măcelărește în românește: “Her was the ordinary automatic dishonesty.”

Traducerea Gorzo: “Era necinstită la modul banal.”
[Aici mi-am pierdut cumpătul, de pe-acum căzuse peste mine insuportabila senzație că citeam un fals! Doar fanatismul meu Rothofil m-a convins să continui.]
***
Și ultima, după care am decis să abandonez inventarierea neglijențelor si autosuficienței faimoasei și titratei “noastre” traducătoarei și să încerc să mă bucur de ce mai rămăsese din roman după măcelul tălmăcirii = tălmăcel:

Engleză: “Some emotion stirred up by Sabbath’s question made Norman look to Sabbath(…).”

Traducerea Gorzo: “Tulburat pe undeva de întrebarea lui Sabbath, Norman s-a uitat la el(…)”

Concluzie: găsesc că, ca traducătoare, Iulia Gorzo este “pe undeva” considerabil overrated, “la modul banal”, tare aș vrea s-o știu ocupându-se ”pe undeva”,  cu altceva - cărți de bucate, pe undeva sau cu fabricarea mezelurilor, la modul efectiv… Ca să nu merg până la a constata că și dacă admitem folosirea abuziv-neglijent-autosuficientă a lui pe undeva, expresia (incidentă) ar fi trebuit separată prin virgulă(e) de restul propoziției sau al frazei!

Am ajuns de evit cu grijă cărțile traduse de I.G., cum sperietoare erau și cele traduse, tot din engleză, de Cristina Jinga (Styron, Steinbeck).

marți, 18 ianuarie 2022

Suspensie

O frunză ce nu cade, totuși e-n cădere. Nu mai stă agățată de creanga ei, nici nu se apropie (pentru a se așterne), atrasă de sol. Se ține în aer, așa cum se ține o răsuflare. Căderea sau urcarea în văzduh. 

duminică, 16 ianuarie 2022

Je n'écris pas ceci en vue d'un lecteur

 O bicicletă cu buze roșii nu-și află starea. Oprește, ba în fața cramei Savoya, ba la soneria unui telefon oportun, în mijlocul trotuarului. Se vede că și-ar dori aprig să se afle simultan pretutindeni, să guste, ubicuă, din toate ale lumii. Și la crama titrată (în care eu încă n-am intrat), legată de stâlpul unui indicator de circulație „oprirea interzisă”, și la Sevastia's, înspre care privește cu jind de pe cealaltă parte a străzii, neatentă la spusele partenerului. Căci iat-o, dintr-o dată, cu partener.

C.S./Viena
C.S./Viena
Condeierul lui Llosa pare să dețină rețeta secretă a remediului potrivit pentru dragostea neîmplinită: un purgativ - laptele de magneziu. În cea mai mare parte, durerea sufletească e provocată de o digestie proastă, lentă, sau de constipație. Invers, o defecare amplă, considerabilă și rapidă ca un strănut, eliberează sufletul de doliul său amoros.

Vecina de sus se pișă simfonic în vasul de toaletă, urcându-se mai întâi pe-un taburet. Zgomotul astfel produs e, garantat, mai puternic, mai răsunător. Aduce a gârlă, a mică bulboană, a firicel de cascadă, talanga îndepărtată de la gâtul unei vite ce coboară, seara, de pe munte ca să fie mulsă și adăpată.

vineri, 14 ianuarie 2022

Voyeurica

 Violez intimitatea ambulantă a trecătorilor, privindu-i stăruitor, scrutându-i, de fapt, prin ferestrele mele. Unii dintre ei îmi ghicesc ochii ațintiți asupră-le și imediat se simt stânjeniți, prea conștienți de ei înșiși, îmi caută peste umăr privirea, animale hăituite, ca să mi-o oprească, să mi-o interzică, astupând-o. Iar eu țin neapărat să le arăt - vreau ca ei să fie conștienți - că niciunde nu-s în siguranță, că niciunde nu-și aparțin întru totul, că dincolo de jaluzele, eu sau unii ca mine fură cu nerușinare cadre fixate pe retină cu frumusețea sau cu infirmitățile lor.

Trecători, ochii mei țintuindu-i, tâlhărindu-i de bucata de viață petrecută în timp ce traversează unghiul vizual din deschiderea ferestrei mele. Preț de câțiva pași făcuți în raza vederii mele, ei nu mai sunt unicii proprietari ai gesturilor lor, ai mimicii, ai vieții lor. Existența lor în zece pași îmi aparține, deopotrivă, și mie. Nu că mi-ar fi cu putință să-nțeleg ceva din mintea lor, nu le pătrund în gânduri sau în suflet. Le îngreunez doar trupul, odihnindu-mi ochii pe întreg cuprinsul lui, cu priviri ce, prin exercițiu, au devenit savante. Îi posed, stându-le în cârcă, asemeni unui duh nu prea curat, străin, distant. Unii simt asta și mă caută.

joi, 13 ianuarie 2022

100% reciclat

De când pe ambalajele gelurilor de duș a început să scrie că-s făcute din plastic 100% reciclat, parcă altfel mă spăl!

Chiar în timp ce mă spăl, m-am obișnuit să-mi repet: 100% plastic reciclat, 100% plastic reciclat. Și așa bine e!

Știind eu că tubul ăla e din plastic 100% reciclat, mult mai rapid intră în piele ingredientele “active” ale gelului, începând imediat să “acționeze” acolo cu o râvnă suspectă.

Atât de tare îmi pasă mie că ambalajul gelului de duș, al șamponului meu sau al cremei de mâini e din plastic 100% reciclat încât, de entuziast ce sunt, uneori adorm greu seara!

Am nevoie, deci, să mă liniștesc puțin înainte să adorm, să-mi potolesc nemărginita încântare de a mă putea uita zilnic, în timp ce mă-nmoi în cadă, la recipientele mele din plastic 100% reciclat.