N-am avut niciodată, în mod serios (tu ai scrie la modul serios), pretenția de a schimba ceva. Lumea. Mă bucur, tac sau deplâng ceea ce văd, anticipez, exagerez. Nu vreau să construiesc nimic - o „școală”, un „curent de gândire”... Vreau doar o casă la Deal - un living-bucătărie și un dormitor cu baie. O terasă îngustă, întinsă pe sub geamuri - cerdac.
Să-mi scriu jurnalul, să (sur)prind în el o pasăre, o frunză, o seară de vară, luna lui mai, un țipăt vesel de copil, un plânset, o durere-n suflet, o îngrijorare (că îmbătrânim). Să mă indignez liber, să râd de cine poftesc, să dau pagina, să schimb cerneala. Să regret că n-am știut iubi mai bine.
Sunt atât de puține lucrurile pe care le respect. Oamenii-s și mai puțini. Și, de reținut: majoritatea (îmi) sunt străini. Cunoscuți doar prin faptele și operele lor. În rest, nu prețuiesc mai pe nimeni. Nici nu urăsc. În locul urii, simt cel mult repulsie și fireasca dorință de a păstra distanța.
Sacrul nu ține de pământesc. În afară de libertate, nimic din ceea ce-i omenesc nu e sacru pentru mine. Steag, națiune, etnie, demografie, „valori” tradiționale = delir trist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu