Greutăți de nesurmontat într-o viață de om

Tot mai greu e cu cei cu gusturile deja de-formate decât cu începătorii! Mai greu cu cei obișnuiți deja să creadă că literatura a început ieri, odată cu Pamuk, Vonnegut, Palahniuk (să nu se inflameze nimeni, enumăr la întâmplare!). Și care, din cauza de-formării lor, ajung să strâmbe din nas la Faulkner, la Llosa, ce să mai zic la Maupassant sau la Henry James.

Mai există încă o categorie cu care e greu de conblogviețuit: cei care simt că mor dacă nu-și fac poză cu scriitorii sau cu cărțile și care merg la bibliotecă sau prin librării doar pentru că acolo „miroase a hârtie tipărită”. Cei care au impresia că vecinătatea sau autograful unui scriitor echivalează cu 52 de cărți citite pe an. Cei care-și fac poză în fața bibliotecii personale, nimic deosebindu-i de pițipoancele lipite senzual de mașina iubitului.

Sau poate că n-aveați cunoștință de „sindromul librarului” – suferă de această boală modernă librarul sau bibliotecarul care, contagiat de viața printre cărți, dă, la suprafață, impresia (sau capătă morga) unui erudit, cu toate că nu citește mai nimic. Începe puține volume – dacă se poate, în paralel, ca să-și facă turnul de rigoare pe noptieră, în caz de vizite neanunțate – abandonează mai multe decât a început.

Irezistibila magie a istericei

Fiică de nouveau riche din statul New York, posesoarea celei mai bine jucate inconștiențe a flirtului din proza citită de mine până în prezent, Daisy Miller „era un amestec extraordinar de inocență și grosolănie” transoceanică. Alături de doamna Walker, o bună prietenă de-a lui Winterbourne, admiratorul și urmăritorul fascinat al americancei free-spirited, am exclamat și eu, nu o dată, în sinea-mi, dintr-un puseu autodefensiv: „Nu cred că e în toate mințile!” Continuând, totodată, consimțind să mă las atras – și, deopotrivă, contrariat – de naturalețea ei sfidătoare, de dezinvoltura ei de cochetă ingenuă. Pentru că cred în și încerc o teamă superstițioasă față de magia irezistibilă pe care un anumit tip de isterie feminină (dar și masculină, vezi câțiva tirani notorii, intens simpatizați, din istorie) o poate exercita asupra unor suflete de asemenea slabe, șchioape, vulnerabile: isteria histrionică (nu căutați termenul în dicționare, tocmai l-am născocit).

Un cuceritor exces de gestică inadecvată, caracteristic multor forme de isterie, abuzul de familiarități verbale și flirt, de natură să inhibe impetuozitatea masculilor ceva mai rafinați, interiorizați de felul lor sau mai scrupuloși; din contră: pradă lesnicioasă asalturilor pragmaticului „amant latin”, cuceritorilor de profesie; frumusețea și drăgălășenia dublate de o oarecare inteligență a clipei; comportamentul năucitor, ignorant și inocent, ce poate expune până și inima privitorului dezinteresat mușcăturii geloziei. Domnișoara Daisy, complet scăpată de sub controlul încă și mai nesocotitei sale mame, nu-și alimentează originalitatea din vreo presupusă atitudine de frondă față de decrepitudinea moravurilor vechiului continent. Și acest lucru frapează amatorii de clasificări reducționiste, pe diagnosticieni. Am să folosesc un truism: ea este așa cum o citim pentru că nu poate fi altminteri!

Până la deznodământul pe care îl ghicim dramatic, naratorului amorez îi va fi foarte dificil să-și dea seama dacă „toată sfidarea lui Daisy era generată de conștiința inocenței ei sau de faptul că era o tânără de nestăpânit”. Cum presimțim drama? Aș zice că o „desprindem” și din prefăcuta strădanie a alter ego-ului autorului de-a ne face pierduți în meandrele obiectivității sale, ale notațiilor sale voit detașate, amuzat-ironice, puțin distante, de om pățit, sceptic, aproape imun. Deschiderea fenomenală a fetei (ce ne trimite iar și iar, neîncrezători, consternați, să verificăm anul conceperii nuvelei – 1878) față de oricine îi caută compania, ori intriganta ei incapacitate de a roși, de pildă; decorul îmbietor-idilic al munților helvetici, ospitalitatea interesată a Romei; ușurința cvasi-neverosimilă cu care decurg apropierile, conversațiile; portretele de inchizitori creionate celorlalte personaje din „distribuție” – toate acestea și multe alte amănunte, care sigur nu vă vor scăpa observației, induc cu neîntrecută metodă un insuportabil suspense, presimțirea, neliniștea unei inevitabile catastrofe care lovește, literalmente, din senin.

Dulce densitate

 Petru Popescu - Dulce ca mierea e glonțul patriei

Minute în șir, m-am strămutat neliniștit dintr-o cameră într-alta, negăsindu-mi locul după încheierea lecturii acestui roman de (ținut pentru) zile mari! Mândru că-s contemporan cu un asemenea romancier român! Întristat, realizând că nu are posteritate; cu excepția domnilor Agopian, Cărtărescu, Vosganian - fiecare dintre aceștia trei, însă, de-o cu totul altă factură literară. Cred că de la Spaima lui V. Makanin nu am mai simțit căzând așa asupră-mi strania compulsie de „a ține doliu” de lectură, de-a nu mai citi, o vreme, nimic. Petru Popescu este unicul „elev” al unei școli beletristice deschisă de el însuși. Cronicari de seamă, de la Al. Călinescu și M. Iorgulescu, la Eugen Negrici, cad de acord asupra tristei excepționalități a scrisului lui P. Popescu. Am scris despre roman, cu simțământul nedezmințit că tocmai săvârșeam o impietate. Cred că, în locul clasicei lecturi, aș fi putut la fel de bine să miros cartea, să o ascult, să o mângâi. Așa bine mi-a căzut. Atâta rău mi-a făcut! Scriitorul acesta, pur și simplu, murea pe mașina de scris!

Cred că avea treizeci de ani. Părea de douăzeci și șase. Una din acele femei care arată de douăzeci și șase, netrădând prin nimic vârsta adevărată, și totuși au treizeci, nu se poate să aibă mai puțin. O anumită densitate a mișcărilor, a vocii. O grație mai plină, O frumusețe mai grea. Avea treizeci de ani, și am simțit că eu am numai douăzeci și trei.

Dedesubt, morții simțiseră noaptea orașului. Ieșeau din adăposturi, se întâlneau în bezna coridoarelor lungi, recunoscându-se pe tăcute, se adunau în soboare și cântau grav, coruri gigantice vibrau surd în pământ, mișcări zguduiau scoarța, pași repetați furnicau prin straturi tălpile noastre. Erau peste tot. Sub noi, în jur, pitulați în fiecare umbră, deasupra, în cerul cu arătări, în care luna trecea ca o navă funebră. (...) I-am închis cu totul, într-o îmbrățișare în care nu ne mai deosebeam. Tremuram de frig, frigul venit de peste tot, și din adâncul meu.

Sinuciderea unui clovn

Meseria: clovn. Vârsta: 27. Religia: nu e enoriașul nici unei biserici. Dar obișnuiește să cânte în cada de baie texte liturgice (corale, imnuri), în scopuri pur terapeutice: îi combat melancolia și durerile de cap.

„nu sufăr doar de melancolie, migrene, indolență și capacitatea mistică de a percepe prin telefon mirosurile, ci și de o îngrozitoare înclinație spre monogamie; există o singură femeie cu care pot face tot ce fac bărbații cu femeile.”

Îi ieșea perfect să pantomimeze ”impresia unei îngrozitoare cantități de agitație inutilă”. Drama omului „care trăiește în lume fără a o locui totuși în sensul deplin al termenului” - cum bine nota criticul marxist György Lukács (ok, el mai scria și că: 'It is not men’s consciousness that determines their existence, but on the contrary, their social existence that determines their consciousness.' - ceea ce nu împărtășesc).

***

Regăsim și-n acest roman axioma - cu rezonanțe gombrowicziene - că nu valoarea, ci aparițiile publice (o, și ”branduirea”!, și moartea - aș adăuga), flecăreala mondenă (te) „confirmă” artistic, de când lumea: „În filmele despre artiști, suferințele sufletului artistului, mizeria și lupta cu demonul sunt proiectate întotdeauna în trecut. Un artist în viață, care n-are nici măcar o țigară și nu poate cumpăra pantofi soției, este neinteresant pentru cineaști, întrucât nu le-a fost confirmat de trei generații de flecari că ar fi un geniu. O singură generație de flecari nu le-ar fi de ajuns.”

***

Talentul părinților germani de a se preface că, între 1939 și 1945, „nu s-a întâmplat nimic”. Refugiul unora - dintre cei care-și trimiteau puberii în aprilie '45, când totul era pierdut, să-și facă datoria sub arme - într-un fățarnic, inconștient-compensatoriu, activism pentru combaterea șovinismului și rasismului. Tăcerea care a sugrumat primele decenii postbelice, urmată de explozia de mărturii și mărturisiri, acuze, învinovățiri reciproce, demascări (explozie din care însuși romanul acesta face parte). Escaladarea (cultul) urii de sine germane.

Nu pregetam a mă mira, în timpul lecturii, cum nu s-a spulberat Germania, după apariția și punerea în circuit cultural a acestui roman-manifest, care dezarticulează în mici fâșii (puse sub lupă și, apoi, focalizate până la absurd) moravurile lumii germane de după Hitler. E scris din floretă; deși șocant, deși fățiș politizat, drama personală primează (trăită destul de exhibiționist - artistul vrea să piară lumea odată cu el - dar narată cu rafinată savoare). Iar în fundal, măcar că la distanță de decenii, se mai fac auzite bubuiturile tunurilor Vaterland-ului și persistă sloganurile (încă viguroase) antisemite, mârâite într-o limbă teutonică lipsită de vocale. Am pretins a nu remarca, totuși, că formațiunea politică CDU și electoratul acesteia - „bigot”, cum altfel? - de dreapta ar fi, în mod subtil, expuse ca autori morali ai ratării unui artist. Să mă ierte istoricii, dar nu am cunoștință despre vreun mecena socialist care să fi finanțat o măreață operă de artă. Plus că nu puțini creatori „stângiști” (Michelangelo o fi fost și el un troțkist avant la lettre, oare?) au supt copios la sânul bogătașilor/bogătașelor vremii - fără generozitatea cărora Frumosul ar fi avut acum o cu totul altă față.

Pentru un lector din secolul XXI ar putea fi mai complicat de înțeles (sau i-ar putea părea azi superfluu), de pildă, și anticatolicismul manifest al lui Hans-clovnul. De asemenea, unui ortodox i-ar fi la fel de dificil să guste pe deplin, cu toate simțurile, polemica H. Böll - Biserica Catolică. Românii nu au avut niciodată dificultăți în a divorța din motive religioase (în ciuda protestelor Bisericii). Nu era un capăt de țară să fii excomunicat: nici nu-s convins că exista (se practica) excomunicarea în BOR. Așa că, unii tineri ar putea ridica azi din sprâncene, nepricepând ce-o fi fost așa scandalos să fii femeie și să faci sex înaintea cununiei religioase sau să nu dai ascultare dogmei care spune că, odată divorțat, la biserică nu mai pupi sfânta taină a căsătoriei. Or, abia aici se observă diferențele culturale „crase” (și economice, odată cu asimilarea, interiorizarea, preschimbarea în norme de conduită socială a învățăturilor religioase) între societatea ortodoxă și cea catolică (sau protestantă) - înainte de desăvârșirea secularizării. Vedeți, copii, de câte e nevoie ca să vă bucurați în totalitate, in spiritu, de-o carte?!

***

„Când criticii sunt critici cu alții nu e atât de rău ca atunci când sunt atât de necritici și lipsiți de umor cu ei înșiși.”

Savuroase și metodele de ucidere a unui estet (mi-am supt degetele citindu-le, eu - și așa, atât de amorezat de hormoneuții care parazitează conceptual adevăratele creații!):

„Esteții trebuie omorâți cu obiecte valoroase de artă, ca murind să se mai poată enerva încă de distrugerea unui obiect prețios.” „Aș fi putut să răzuiesc vopseaua de pe o pictură valoroasă și să-l sugrum apoi cu pânza, n-ar fi o crimă perfectă, dar ar fi o moarte perfectă pentru un estet.”

O carte de neocolit și un soi aparte satiră antielitistă, ce mie mi-a fost mereu simpatică - câtă vreme știu că elitismul poate lua forme aberante, care la suprafață, în ochii naivi ai gloatei avide de norme și modele, pot trece drept erudiție - în: Opiniile unui clovn - H. Böll

Close-up pe gelozie*

Arhitectura geloziei, invadând trecutul, otrăvindu-l. Impulsul irezistibil al gelosului de-a afla totul, de-a cere cât mai multe amănunte, în încercarea sa îndoielnică de a înțelege și a accepta, de a se obișnui cu gândul, dar sfârșind prin a suferi și mai cumplit, descoperind că este gelos pe fantome și „concurat” de un trecut ireparabil. 

Interogatoriul repetat și rafinat până perfecțiune al gelosului. Scufundarea lui aproape autoerotică în detaliile care-l rănesc definitiv. Foamea lui insațiabilă de a ști cât mai mult dintr-o istorie pe care n-o mai poate modifica și, în plus, ale cărei efecte sunt de neschimbat: parteneră demult inițiată în tainele sexului; fosta iubită, viitoarea lui soție – „futută bine”, la 16 ani, de un teolog de 27 de ani, profesorul ei; actuala soție (Emma), fosta iubită așadar, supusă – în perioada ei liceală – unei adevărate inițieri culturale, realizată cu pedanterie de dl teolog. Altfel, un om cult, teologul, inteligent, cu o barbă de Christos, care-i împrumuta și-i recomanda fetei cărți, îi ghida lecturile, îi viola, prin urmare, și mintea, după ce că-i explorase mai întâi precocele trup, înfruptându-se din inocența lui. 

Apoi, violența conjugală. Neîncrederea; din nou întrebările, din nou interogatoriile, primele palme. Fanatismul conjugal, sufocarea. Vulgaritatea torturantă a întrebărilor, bănuielile murdare, supravegherea asiduă, acuzațiile neobosite, fără acoperire, de infidelitate. Primii pumni… 

Sentimentul copleșirii. Prea multul. 

Delictul de a iubi. De a-ți căuta scăparea individual, evadând din dependență (sau ceea ce odinioară fusese o relație romantică), din patologia amorului casnic.
___________________
*Melania G. Mazzucco - O zi perfectă

Hronicul vârstelor

Și apoi, vine vârsta aceea la care verile fără sfârșit ale prunciei, vacanțele fără ceas și fără calendar, zilele fără nume, măsurate în mijorci și ascunzători fabuloase, se metamorfozează, se adună, se scurg în câte o sâmbătă, în câte un weekend. În netrecerea, în încetineala câte unei sâmbete care începe de vinerea seara. Sâmbăta-ecran. În ritualurile noastre prăfoase, tabieturi, în felul cum încercăm să comitem cât mai multe din nestingherelile copilăriei în decursul sărac al celor 24 h, se întrezăresc frânturi obosite din timpul odinioară suspendat. Sâmbăta-simptom (știu că abuzez de substantivul ăsta, dar...). În febrilitatea cu care fugim de timp, sâmbăta, în chinul caraghios de ”a ne relaxa”, de ”a ieși în weekend”  sau de a pedala furioși o bicicletă ultimul răcnet (care, în rest, adună praf în garaj), echipați în haine sport hipercostisitoare, zace toată tragedia ”devenirii” noastre, a ”evoluării”, a ”respectabilei maturizări”.

***

Mai apar scriitori și după anul 2000, iată! Polirom ni l-a adus pe J. L. Peixoto (care nu este ”noul Saramago”, cum consideră necesar a sintetiza stupid unii recenzenți de coperta a 4-a, ci este cât se poate de el însuși; abia aștept să-l citiți!). Și-i mulțumim. Literatura merge, deci, mai departe. Fără vârstă. Lectura lui Peixoto - cel puțin cel din Cimitirul de piane - este caldă, incomodă, toridă, familiară și neliniștitoare. Rareori ți-e hărăzit să citești atât de bine liniștea în cuvinte de roman. Cuvânt lângă cuvânt, topică, ritm, fragmentarism: liniște. Liniște - pace; liniște - angoasă.

”Vârsta lui era ca ora aceea difuză la care după-amiaza începe să se îmbine cu seara, pare să fie după-amiază, pare să fie seară, dar nu e deja după-amiază și încă nu e seară.”

Cu notițe & liste

„În drum, reflecta la natura misterioasă a iubirii. La urma urmei, în ce constă aceasta? Ce o face să nu semene cu nimic altceva? O subită reorientare a lumii în jurul unui unic punct iluminat, în timp ce tot restul intră în umbră. Totala transformare a ființei corporale, o sensibilitate electrică a nervilor, o tandră nerăbdare a epidermei. Omniprezența unui fantomatic simț al palpării, al nevoii de a atinge. Alerta tuturor organelor. Necesitatea stringentă a prezenței celui iubit, nevoia inexorabilă de a-l avea aproape, dorința obsesivă de celălalt. Focul care scapără, soarele care expandează, frumusețea reînnoită a tuturor lucrurilor. Certitudinea; și odată cu ea, marea, trista, recea cunoaștere a ineluctabilei schimbări, a declinului. (Iris Murdoch - Discipolul)

„Nu există oare un ”demon” al repetiției în viețile noastre și nu se naște el în mod necesar din faptul că instinctele noastre sunt profund conservatoare? Nu s-ar putea oare, așadar, ca toate ființele vii să jelească acea stare anorganică, acea condiție originară din care au ieșit printr-un accident? Altminteri de ce ar mai exista moartea? mă întrebam. Căci moartea nu poate fi considerată drept o necesitate absolută, avându-și baza în însăși natura vieții. Moartea se înscrie mai degrabă în logica oportunități.” (D.M. Thomas - Hotelul alb)

Chirurgul apolitic

Despre relația distantă a lui Roth cu personajele sale angajate politic, cu derapajele lor dogmatice, se pot scrie ample cronici, studii. Deși avem în față un roman colcăind de idei politice – pornind de la unele pertinente și ajungând la altele de-a dreptul fantasmagorice -, e remarcabil că autorul nu apasă balanța de nici o parte pentru a-și asuma, îngust și omniscient, opiniile vreunei tabere. Cel mult, i se trădează părerea devastator de critică față de ”bigotismul” interesat, ipocrit, al senatorului McCarthy, insomniacul kapo al Comisiei pentru studierea activităților anti-americane. Pe Philip Roth pare să-l incite – mai abitir decât vraja utopiilor și aplicabilitatea programelor sociale – descinderea cu microscopul la ochi pînă-n fărâmele care alcătuiesc întregul unei existențe, pentru a studia, prin nelimitatele dumisale mijloace literare, cum se înalță și, mai cu seamă, cum se prăbușește un idol cu aripi de ceară (Ringold, actorul de cartier, aduce izbitor cu Suedezul din Pastorala americană, veți remarca); cum se cariază o căsnicie. 

”Vieții nu i se poate imputa niciodată neputința de a-i face pe oameni mai mărunți. Trebuie să-ți scoți pălăria în fața vieții și a metodelor pe care le are la îndemână pentru a despuia un om de însemnătatea lui și de-al goli cu totul de mândrie.”

M-am măritat cu un comunist

Purgatoriul pentru totdeauna

”Un bărbat care renunţase la sine şi-şi oferea indiferent capul, ca să-l locuiască şi să umble prin el amintiri amestecate, resturi de idei, imagini de origine impersonală.” Un şantier naval în ruină, labirintic şi fantomatic, pe care numai un individ căzut l-ar fi putut percepe, prin viciata lentilă a ratării, ca pe un fel de ”terre promise”. Laolaltă cu protagonistul, E. Larsen – zis Juntacádaveres, osândit să creadă un timp în propria-i impostură, sfârşim prin a ne lăsa, totuşi, cuceriţi de fezabilitatea unui vis încremenit – resuscitarea economică a portului năpădit de rugină. Atât de îndepărtată îi este gloria încât nimeni nu mai e atât de sigur dacă acest puerto astillero a funcţionat vreodată. Juan Carlos Onetti (Şantierul-fantomă) zideşte meticulos, lipeşte cuvânt lângă cuvânt, ajutându-se de o topică cleioasă, înșelătoare, acaparantă, ce are o nedisimulată inspiraţie faulkneriană – dând greutate frazei şi având însuşirea de a preschimba în obsesie amorul lectorului deja împătimit de arta scriitorului uruguayan.

 Anti-eroul supranumit Juntacádaveres se numără printre cei care nu se pot sustrage mitului Santa Maríei. Deși exilat din urbe, ca un proscris, cu ani în urmă, fire nevăzute îl trag pe E. Larsen înapoi în topografia care, nu demult, l-a extirpat ca pe ceva dăunător, într-o ineficace tentativă a acesteia de a se purifica. Or Santa María nu are în ursită și șansa purificării, locuitorii săi fiind cu toții niște condamnați, mai mult sau mai puțin conștienți de soarta lor bine pecetluită; niște inși călăriți de felurite vini, mai cu seamă aceea de a se fi irosit. Santa María e Purgatoriul pentru totdeauna. Anticamera Iadului, cu ușile zidite și uitate.

Între a citi picotind și a răsfoi decisiv

Realizând într-un (foarte) târziu catastrofa de care nu s-a putut feri (”deșertificarea spirituală”), Reger ia hotărârea să nu mai citească acasă nici o carte. În schimb, așezat pe bancheta sa plușată de la Kunsthistorisches Museum Wien, parcurge sute de volume în trei decenii. Firește: nici unul până la capăt, felul său original de ”a citi” devenind ”o răsfoială de mare talent”. Poate o să vi se pară o farsă, dar, la o reflexie mai temeinică, veți sfârși prin a simpatiza cu ideea că ”cea mai mare bucurie o avem din fragmente, după cum și în viață simțim cea mai mare plăcere dacă o privim ca fragment, și ce groaznic ni se pare întregul și, în fond, perfecțiunea încheiată”! 

”Ascultând” argumentația savantului, mai cu seamă pasionată decât fundamentată științific – sceptici și pe bună dreptate contrariați de nemaiîntâlnitele afirmații – tindem, în cele din urmă, să ne apropriem spusele lui și să gândim, măcar în trecere, că ”e totuși mai bine să citim cu totul doar trei pagini dintr-o carte de patru sute, dar de o mie de ori mai temeinic decât cititorul obișnuit, care citește totul, dar nici măcar o singură pagină temeinic”. A nu se trage, însă, concluzia că nu aș fi avut răbdarea (și plăcerea!) să isprăvesc curajosul roman-pamflet (Vechi maeștri) al lui Bernhard înainte de a fi început, pasămite, să exercit această nouă ”credință” a fragmentarului. 

Tipicar ca orice erudit, cvasi-inexistent în afara studiului, simțind că poate respira liber numai într-o ambianță intens culturală, vârstnicul și iconoclastul Reger frecventa cu smintită regularitate, de 30 de ani, Muzeul de Artă (Kunsthistorisches Museum) din centrul fostei capitale a Habsburgilor. Nu neapărat pentru a-l lua la pas, sală cu sală, ci ca să se oprească, iar și iar, pentru a se reculege în colțișorul său favorit: sala Bordone, înaintea tabloului Bărbatul cu barbă albă, pictat de Tintoretto. Nu că ar fi pregătit o lucrare despre pictorul venețian, cum s-ar putea intui în grabă. Se așeza pe bancheta dinaintea Bătrânului… avid, pur și simplu, de influența reală pe care lumina din acea încăpere o avea asupra stării lui sufletești. Acolo își putea el decanta mental mai eficient, printre altele, și cronicile pentru Times – dar, înaintând în lectură, vom descoperi multe alte rosturi, și mai intime, ale tabietului său. 

 Mai departe: Vechi maeștri

Cărți de citit

”Să ridici de pe stradă o carte murdară și ruptă, s-o cureți cu mâneca așa cum a făcut-o el, atât de meticulos și de absorbit, înseamnă, clar c-așa a gândit, o anume bunătate a inimii.”

Fantastica viață interioară a lui David se țese, scurtă, tristă și febrilă, între cele trei ”borne”, aparținând de o realitate imprevizibilă: labirinticul său cămin de împrumut, torentul secat și cinematograful cu filme peticite. Un decor, prin ruina și inconsistența lui, cum nu se putea mai potrivit pentru infinite fabulații. Plăsmuirile minții îndulcesc, vremelnic, penuria și sentimentul apăsător al regresului, umplu himeric stomacul, mint nevoile și fac să pară surmontabile slăbiciunile. Aceasta, însă, câtă vreme injecțiile cu fabulos sunt atent dozate. Altfel, parafrazând un pic ceea ce spune proverbul latin Fortis imaginatio generat casum: o imaginație stăruitoare poate da buzna în real, alterându-l. Veți descoperi în ce fel, în carte.


Juan Marsé (foto)- Cozi de șopârlă, Polirom, 2003

Puterea cuvintelor bine aşezate

Dacă la alţi autori favoriţi am îndrăgit ştiinţa lor de a lăsa lucrurile în suspensie, de a jongla cu elipsele, cu subînţelesurile, la Roth ador ambiţia lui impetuoasă de a spune tot. Angoasa totalizării. Tot şi de-a dreptul. Fără ocolişuri, fără a cădea în ridicol, mulţumită şi cunoscutei doze de autozeflemisire; fără pudori stupide – despre mizeria condiţiei de om.

Spre deosebire de romanele scrise de romancierul nord-american în anii 2000 – excelând prin frazarea de diamant, şlefuirea obsesivă, alegerea migăloasă a celor mai percutante expresii colocviale, formatul compact -, Pastorala americană, terminată în 1997, ne înfăţişează un Roth (sau Zuckerman, căci el narează…) baroc, reuşind, totuşi, un slalom de punctaj maxim printre preţiozităţi, lungimi inutile şi prolixitate; un Roth industrial (în sensul propriu al cuvântului), stăpân pe o neîntrecută metalurgică a textului, îmbătat de puterea cuvintelor bine aşezate de a genera imagini stridente, inconfortabile şi de a vehicula idei controversate, lipsite de bunul simţ anesteziant regăsit de noi la alţi scriitori (nu mai puţin valoroşi).

Un Roth al dialogurilor frenetice. Am impresia că aceste dialoguri, de un realism mai rar întâlnit în literatură (dar deloc străin de literatură), sunt punctul lui forte, alături de sarcasm, cinism, ironie, alături de talentul de a parodia, de a maimuţări luarea în serios şi snobismul high-flown arty, refugiul fanatic în doctrine politice. Un Roth înviorător, necontaminat de militantism, care îmbucură prin detaşarea lui batjocoritoare faţă de politicul dus la nivel de religie, dar şi faţă de rigiditatea perfecţionistă a campionilor fericirii din clasa de mijloc.

Un copil întrerupt

Kaddish - 27 ianuarie 2010, 65 de ani de la eliberarea Auschwitz-Birkenau (foto: C.S. februarie 2007)

Povestea unei vieți (Aharon Appelfeld) este structurată pe mici capitole, 30 la număr, redactate în goana amintirilor: 30 de mici izbânzi în continuul proces de negociere cu imensa traumă. Memoria, „fluidă și schimbătoare”, e lăsată să-și facă hatârul, să se împrietenească cu neputincioasele cuvinte pentru a le impregna până-n miez. Dă năvală, tumultoasă, apoi se retrage; cuvintele aleargă în urma ei, promițându-i că, dacă se va întoarce, îi vor sluji și mai fidel. Portrete, scene – de multe ori statice -, imagini estompate, ca de vechi album de familie, filme frânte, din care, prin diverse trucaje ale minții, au dispărut unii protagoniști: de pildă, moartea concretă a mamei lipsește, e evocată metonimic printr-un ultim, scurt și de neșters țipăt… Dincolo de frazele zgârcite curge un „limbaj” ce datează de dinaintea vorbirii. Un limbaj al simțurilor, care poartă, abia el, informația corectă. „Neîncrederea în cuvinte am căpătat-o în acei ani. Un flux verbal curgător îmi trezește suspiciuni. Prefer bâlbâiala, fiindcă în ea aud conflictul și neliniștea, efortul de purificare a cuvintelor, dorința de a dărui ceva din propriul eu.”

Un copil întrerupt, un copil al războiului refugiat în contemplare („bucurie a interiorizării”) din calea realității; un adult care nu a reușit să-și împace (să-și unifice) vârstele ce i-au supraviețuit, neînțelese, în adâncuri; străin în țara semenilor săi, străin în limba de împrumut, cu toate că e „limba lui Dumnezeu” - ebraica, cu toate că e limba consângenilor, un grai pe care și-a impus să-l învețe, în chinuri groaznice (tocmai pentru că nu era limba mamei!). Tot ce s-a petrecut cu el și în el s-a păstrat, în ciuda maturizării. Pierderea casei, a limbii, părăsirea orașului său drag, „suspiciunea, teama, deficiențele de vorbire, înstrăinarea” – simțăminte din care i s-a născut literatura, ficțiunea sub care camuflează ceea ce a rămas de nerostit.

„Cartea aceasta nu este o finalizare, ci o încercare, o încercare disperată, dacă vreți, de a lega diferitele componente ale vieții mele de rădăcina din care au început să crească.” Lectura în limba română e favorizată de o traducere fără poticneli, grație eforturilor lui Any Shilon.
_______________________________________________
Și textul plin: Aharon Appelfeld - Povestea unei vieți

Povestea armenașului Florescu, o istorie mai mică a României postbelice

Dumnealor ciobanii, de-a lungul și de-a latul lumii și Istoriei, au jucat diverse roluri: ba de precursori anonimi ai marilor geografi și exploratori – în căutarea neobosită a locurilor cu verdeață, propice păscutului; ba au fost rivali, dușmănindu-se și ucigându-se între ei pentru frumusețea turmelor (primele conflicte de amploare ale omenirii au avut loc pentru o oaie, nu pentru o oarecare Elena din Troia); ba întemeietori de țară și de nemuritoare dinastii monarhice, iar, mai înspre zilele noastre – patroni un pic cam neciopliți și cam ”războinici” ai unor epuizate cluburi de fotbal. Legendele pastorale ”ascund”, de obicei, o importantă dimensiune tragică, nu sunt de notorietate prea multe povești hazlii sau relaxante cu ciobani…

Noroc cu baciul yemenit (unii ne încredințează că a fost etiopian, ceea ce ne mută cu tot cu legendă în Africa…), de fapt, noroc cu caprele lui, care au încercat cele dintâi, pe propria blană, proprietățile vitalizante ale cafelei, îndepărtând ghinionul tragic care însoțea peste tot păstorii. Păscându-și respectivul baci cornutele printre arbuștii (necunoscuți la acea dată) care produceau miraculoasele boabe, nu mult timp i-a fost necesar până să remarce cum caprele lui țopăiau mai energic și aveau un apetit considerabil mai mare decât suratele lor, aparținând altor păstori din vecinătate. Nu se ştie cu limpezime dacă, la muls, țâțele lor slobozeau în vadră și cappuccino. Dar aproape cert este că prima cafea din lume a fost, apoi, fiartă la o mănăstire din apropiere.

În 8 mai 1944, când, în timpul unui bombardament anglo-american, a văzut lumina zilei dl Gheorghe Florescu, autorul Confesiunilor unui cafegiu, România dădea primele semne de anevoioasă dezmeticire dintr-o conflagrație purtată, spun unii, împotriva dușmanului nepotrivit (se ignoră, însă, că URSS, prietenă sau inamică, era departe de a fi un vecin de nădejde). Bucureștean, născut în Bisercia Sf. Treime din cartierul Dudești (actualmente, blocuri, fabrici și uzine), având parte de o tinerețe în timpul căreia perioadele de depresiune financiară și compensațiile ulterioare s-au îmbinat într-un mod suficient de armonios, nu se poate afirma că Ghe. Florescu și familia nu s-ar fi bucurat de iubirea și ocrotirea sfinților. Dacă nu a celor creștini, atunci măcar a zeului Mercur – protectorul negoțului.

N-am să trec în revistă întreg traseul educațional și profesional al respectabilului memorialist, amănunțit prezentat în volum – pe alocuri, chiar cu abuz de detalii. Cartea calificându-se și în chip de Istorie neconvențională a comerțului postbelic, numai bună de studiat la un curs scurt de marketing de la ASE. Voi aminti doar, mai cu seamă celor care au deschis ochii pe astă lume după 1989, că obsesia regimului comunist de a controla tot ce mișcă în țară (indiferent de țară) atinsese inclusiv libertatea comerțului. Dacă până prin 1958 mai subszistau, ici-colo, prin România, câteva inițiative particulare într-ale negustoriei (evreii și armenii excelând și la noi, cum era de așteptat), în anii următori, de importuri, vânzări și exporturi se va ocupa exclusiv Statul (citește: Securitatea și partidul unic), în strădania sa egalitaristă, declarativă, de a ne ”apăra” de abuzul claselor exploatatoare, de chiaburi, de speculanți și de ”burgheji”. Vorba sloganului, foarte popular, deși sinistru, de atunci: ”Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima-n burgheji.”

Și textul întreg: Confesiunile unui cafegiu

Sala de operaţii a lui Kundera

Viaţa e în altă parte

M. Kundera operează (pentru mine, scriitorul ceh va rămâne mereu un neîntrecut artist chirurg) fără pic de anestezie în acest roman, scris în 1973, în limba maternă. Taie frumos, cu precizie, exact acolo unde identifică ţesutul bolnav în anatomia personajelor sale abrutizate. Se mai opreşte din incizat, explică studenţilor-cititori tainele artei sale; teorii, în opinia mea, inutile în economia cărţii, dacă nu având chiar un efect de deşertificare asupra imaginaţiei oricui, asupra bucuriei de a luneca în lectură, dar, din păcate, şi asupra suculenţei literare a romanului despre care fac vorbire în acest text.

Dar cât îmi poate fi de antipatic Milan Kundera în admiraţia aproape mistică pe care o am pentru scrisul lui! Uneori îmi repugnă seducţia pe care o are asupra mea. E diabolic. Se numără printre acei autori pe care-i simţi, pe nepusă masă, căutându-ţi pricină în suflet. Cu toate acestea, el, Kundera, nu şi-a propus niciodată să falsifice ceva în mine, ci numai să-mi mărturisească despre el. Îndoielile lui încolţesc în fermentaţia îndoielilor mele.

Întreg textul: Viaţa e în altă parte

Philip ROTH - Nobelul pentru cinism

De ce nu ia Philip Roth Nobelul pentru literatură? Pentru că nu s-a lipit nicicând, strategic, de o cauză politică „generoasă”, „măreaţă” şi „nobilă”. Au avut parte din belşug de necruţătorul său cinism literar şi, deopotrivă, „cei mulţi şi amărâţi”, şi cei puţini şi avuţi, şi cei din proprie voinţă ghetoizaţi. Cu luciditatea-i sălbatică, Roth a intuit bine (eu împărtăşindu-i credinţa) că mizeria de caracter are prostul obicei de a cunoaşte, din zorii Istoriei, o dimensiune universală. Nu ocoleşte nici o categorie socială, este democratic răspândită – fie că e vorba de bogaţi şi infatuaţi sau de „umiliţi şi obidiţi”. Doar gradul de ipocrizie diferă, în funcţie, printre altele, de gradul de urbanizare şi de spuza de educaţie.

P. Roth nu ia Nobelul pentru literatură pentru încă un motiv: este „un evreu care nu s-a temut niciodată să spună adevărul despre evrei. Un evreu independent, care a avut de suferit pentru independenţa lui”. Roth a avut mereu un raport critic cu Puterea politică, indiferent de orientarea acesteia. Cred că astfel îi şi şade bine oricărui intelectual: „angajat” doar în măsura în care veghează în mod critic asupra acţiunilor Puterii. În fine, sulfurosul scriitor american, e posibil să nu fi primit „prestigiosul” premiu suedez pentru că nu s-a gudurat nicicând pe lângă vreo „somitate politică” din lumea a III-a pentru a-şi netezi calea către Stockholm, nu s-a tras în poză cu acei lideri mondiali care execută echilibristică pe muchia terorismului, sub masca „feţei umane” a marxismului.

Text integral: Operaţiunea Shylock

Nunţile necesare

Fantastic vs. oniric

Intenţionat am căutat, mai întâi, cuvântul onirism într-un utilitarist dicţionar medical şi nu într-unul de curente literare – „stare delirantă subacută sau acută, caracterizată prin halucinaţii vizuale, halucinaţii ale sensibilităţii generale, ale simţurilor sau ale sensibilităţii musculare (senzaţia de cădere, de deplasare rapidă)”. Pentru că: citind atent şi „la lumina zilei” Nunţile necesare*, romanul lui Dumitru Ţepeneag, găsesc că ar fi la îndemână a se emite supoziţia că fantasticul, ca blat al acestui tip de literatură (onirică), nu reuşeşte (şi parcă nici nu şi-ar propune ferm) să se desprindă întru totul, vreodată, de realitate. Absenţa punctuaţiei, textualismul fragmentat, curgerea concentrică – înspre sine – a „intrigii”, lejer îngăduita interşanjabilitate a trăsăturilor personajelor şi a planurilor, perceperea lumii cu ochii mijiţi, în starea situată între veghe şi somn nu alcătuiesc laolaltă un vehicul cu un motor suficient de convingător cât să poată transporta Nunţile… din real într-o dimensiune paralelă, fabuloasă. Din contră, reuşita acestui roman stă în aceea că împrumută realităţii, cu mare artă, logica aparent dezordonată a visului.

Mirele doarme fericit

Dl. Ciobanu vrea să fie lăsat să doarmă. Ciobanu e profesor la ţară şi, totodată, e cel care „visează” această carte, iar în visele care-i apar în puţinele ore de somn se proiectează pe sine într-o (sperat izbăvitoare) postură pastorală. Planurile real şi oniric se întretaie sau se despart (din ce în ce mai evaziv) în funcţie de dispoziţia lui. Conturile sale cu lumea aşa-cum-a-cunoscut-o fiind definitiv reglate, Ciobanu îşi pregăteşte – dormitând chinuit, repetând mental, reînscenând – o ieşire triumfală din viaţă, în chip de baladă, o nuntă cosmică, o reîntoarcere în mit. Fiasco, însă: totul se preschimbă într-un carnaval satanic, grotesc. Un bordel. Singurul licăr de speranţă este prins de perfecţionistul, mereu nemulţumitul fotograf al clipei, Andruţa: din poză, se pare că în cele din urmă „mirele e fericit” – un lucru necesar a fi observat, spune autorul, atunci când e vorba de o nuntă.

Cultivându-şi starea hipnotică – prin sedentarism şi înfometare, prin sex şi masturbare compulsivă –, Ciobanu izbuteşte să încropească un inventar aproximativ al momentelor esenţiale ale vieţii sale pământeşti. Nu simte că ar lăsa în urmă lucruri care să-i merite nostalgia. Un uşor regret şi atât: o iubire, două iubiri înecate în senzualitate, a treia iubire, cea mai pură, fiind, în acelaşi timp, una penalizabilă: cu o elevă naivă. Nişte desene, nişte fotografii unde pare a nu se mai recunoaşte cu certitudine, nişte speranţe de dascăl stagiar, spulberate. Acestea fiind, de bine de rău, catalogate, le dormeur (greu de găsit un corespondent nepeiorativ, exact sau nu foarte tehnic în limba română) poate păşi dincolo de „perdeaua cea neagră”, pe care tot încearcă să o dea la o parte, dincolo de întuneric, strângând pleoapele până la durere: în mitologia-i personală.

A higher state of consciousness

Cadrul meteo-geografic al mitului propriu – care e şi unul arhetipal, universal (accesabil, cu sprijinul unor diverşi stimuli, în profunzimile fiecăruia dintre noi) – e de un firesc magnific: o pajişte înflorită, un pastel – „un tăpşan verde pictat cu flori de toate culorile”, coline domoale, brazi-făclii, miei zburdând, câini credincioşi, cer senin; „apare plaiul acela nemaipomenit într-o limpezime înfricoşătoare”. La prima vedere, un tărâm paradisiac, doar că şuşotelile conspirative, mârâitul bănuitor al câinilor, vecinătatea presimţită a primejdiei nu lipsesc nici aici. Tocmai de aceea menţionam sceptic în debut că nu asistăm chiar la o transcendere a lumii materiale, ci, poate, doar la pătrunderea, pe ocolite, într-o mai acută stare a conştiinţei (a higher state of consciousness), asemănătoare cu cea produsă de drogurile psihedelice sau de serioase afecţiuni sufleteşti.

Literar şi pedant-hermeneutic, somnolenţa cronică (căutată, autodistructivă) a personajului central plăsmuit de D. Ţepeneag ar putea fi „tălmăcită” în cheia ceremoniei unei nunţi cu moartea. Psihiatric, însă, are toate datele unei prozaice tulburări anxios-depresive (lipsa apetitului sexual, ori, la o altă extremă – sexul făptuit mecanic, ca modalitate de epuizare, de obţinere a somnului; secvenţe de agitaţie, urmate de apatie şi imobilism; sentiment de insecuritate). Nu aş fi amintit aceste posibile piste de interpretare dacă nu aş fi intuit că autorul ezită el însuşi între ele. Romanul său nu este un remake postmodern, în proză, al Mioriţei (pentru asta avem deja, în cheie clasică, Baltagul lui M. Sadoveanu), nici o simplă fişă de diagnoză ataşată unui dosar. Întâlnim aici o punere în scenă crudă a incompatibilităţii: om modern – mituri fondatoare. Nu parodierea baladei Mioriţa este scopul ultim al lui Ţepeneag, ci ridiculizarea corozivă a excesivei noastre supuneri faţă de trio-ul raţional, aplicat şi eficient, a solemnităţii găunoase cu care mimăm nişte ritualuri rămase de neînţeles, a administrării dozelor de senzualitate paroxistică în scop de medicaţie antidepresivă - metehne specifice omului zilelor noastre, căruia i-au rămas foarte puţine portiţe de ieşire din timp şi din istorie. O modalitate de a scăpa timpului, straşnic de şchioapă, nu se ştie cât de "eficientă, ar fi chiar această formă toxică de visare.

_____________________________

*Textul original a apărut pe bookblog.ro: Nunţile necesare

Bietele corpuri

Te gîndeşti la cartea-corp viu, nu la cartea-text după ce o citeşti pe Sonia Larian. Ţi se face chiar teamă. Cine trăieşte în această carte, atît de fragilă şi îndurerată, atît de neconvenţional haotică, te întrebi. Şi care sunt bietele corpuri?

Să scriu că nu înseamnă mai nimic să deconstruieşti - de parcă s-ar putea! - cartea asta de haos, că trecută prin gîndire, Bietele corpuri ajunge să nu însemne mai mult decît un jurnal codificat, sub cheie. Că poţi să o închizi într-un sistem, unul simplu: introducere-cuprins-încheiere, şi astfel corpul adevărat („marmelada de carne”) al cărţii se pierde. Întîmplarea e substanţa ei, trecerea de la revoltă şi strigăt la resemnare gravă, la exuberanţă şi duioşii. Marandenbòne, aşa se numeşte în carte această întîmplare feroce şi nestatornică a lumii.

În lumea Marandenbòne trăiesc aceste corpuri: avatarurile Arianei (Gels, Gelsomina, Ariana 1, 2, 3, Stella), bietul corp al Ursului, bietul cîine Monco, colegele de şcoală, regele Richard şi regele Eduard, moartea, suferinţa; lipsesc concluziile, lipsesc sentinţele. Dar cel mai mult vorbesc vocile marandenbòne despre despărţirea de aceste corpuri nefericite, care înlocuiesc oamenii fericiţi din trecut, despărţirea de corpurile care bîntuie.

Lumea locuită de corpuri devine insuportabilă, în timp ce aceea ştiută înainte se destramă, aşa cum Ursul-tată devine dintr-un bărbat înduioşător de tipicar o umbră răutăcioasă, aşa cum se micşorează el şi se scîrbeşte de lume, sub ochii Gelsominei, sub ochii Arianei, sub ochii tuturor. Totuşi, amintirile despre corpul tatălui, despre gesturi şi tabieturi, despre numele lui de alint, despre intonarea vocalelor din nume, în fine, aceste dovezi fizice ale existenţei sale înainte de suferinţă se află în jurul aceluiaşi trup. El bîntuie şi mîngîie (prin ce a fost înainte) în acelaşi timp.

Tot aşa se întîmplă cu fiecare rînd din carte, care pe de o parte alungă, pe de altă parte emoţionează. Să o citeşti raţional ar fi ca şi cum ai trece cu un obiect metalic prin carne, încercînd să îi dai artificial un contur. Să o citeşti pe jumătate inconştient, să o laşi să te ducă acolo unde se duce ea, în dezlînarea ei ambiţioasă, înseamnă să recunoşti că însuţi eşti sensibil şi fragil; un biet corp care simte lumea măreţ, sentimental şi monstruos.

(recenzie aparuta pe bookblog.ro, cineva mi-a amintit de carte, multumesc)

O carte bună tradusă ciudat

Între încărcat şi suplu, scrisul lui Martin Walser se află într-un echilibru care nu are nimic de-a face cu calea de mijloc, soluţia împăciuitoare, ci cu o serie de dezechilibre. Greu de decis, de altfel, dacă Walser scrie pentru cititor sau împotriva cititorului. Clar, scrie incomod, răscoleşte prin probleme nerezolvate, încuiate, face asta cu un zîmbet sardonic de printre rînduri. Dar cercetează camerele încuiate ale fiecăruia şi cu milă şi înţelegere, camuflat de personajele înfrînte, inadaptate, neputincioase.

Însă bivalenţa scrisului unui autor nu justifică, oricît de atenuantă ar fi circumstanţa, o traducere neobişnuită, care mă face să mă întreb ce fel de limbă română este cea în care a fost tradusă cartea. De asemenea, faptul că e un autor dificil nu salvează volumul de care vorbesc – Vînătoare – de redactarea fără o minimă atenţie, cu erori atît de evidente, încît aş fi preferat să nu le observat, de ruşine că asemenea lucruri au putut scăpa unui ochi exersat, teoretic.

Recunosc, cu greu m-au lăsat stupoarea, iritarea, dezamăgirea să urmăresc personajul central al cărţii, Gottlieb, structura imaginară a relaţiilor sale cu alte personaje, semnificaţia acestor relaţii, distanţele obiectiv-subiectiv în propria referire la acest non-erou al Vînătorii. Gottlieb, un tată de familie instrumental, docil şi stîngaci, este prins în vîrtejul trezirii la o nouă maturitate. De-a lungul poveştii, ambalajul Gottlieb se umple de conţinut, începe să fie ceva. Începînd cu strălucitoarea scenă a seducerii lui de către teatrala, irezistibila Gisela, scenă a cărei tensiune este perfect surprinsă, Gottlieb se dezmorţeşte din el însuşi, cel fricos, şovăielnic, laissez-faire. Începe să simtă teribilul zid dintre el şi soţia lui, Anna, zid de care se lovesc lamentabil toate încercările lui de a fi conform modelului impus de ea. Intuitiv şi empatic, Gottlieb pare veşnicul fraierit, prostul plin de gînduri şi îndoieli, etichetat rapid drept nepriceput, bun de nimic.

Perspectiva oferită de Walser este tentantă, considerînd drumul deschis ideii că eşecul este condiţia autentică, iar presiunea pentru succes poate duce la ridiculizarea oricărui gest gratuit, care nu serveşte la nimic util. Cu atît mai mult este astfel subliniată lipsa de substanţă a unei lumi de utilităţi: nu doar Gottlieb este victima angoasei, a lui nu ştiu ce să mă mai fac. Fiecare personaj trăieşte drama nepotrivirii cu lumea, în felul fiecăruia, de la revoltele disperat-nereuşite ale Iuliei, fiica lui Gottlieb, pînă la privirea goală, moartă a Anettei. În ciuda străduinţelor traducătorului şi redactorului, cartea reuşeşte să transmită drama- ce se întîmplă atunci cînd oamenii nu se potrivesc unui tipar creat tot de ei:

„Vrei să spui ceva, dar nu e încă ceva precis, ar fi ceva mult prea izolat, vrei să spui imediat totul. Aşa că deschizi gura respectiv ţi se deschide ea singură. Dar de ieşit nu iese bineînţeles nimic. Rămîi mut, mut, mut. Nici cel mai mic geamăt. Dar această senzaţie care dă buzna dinăuntru în afară, această dorinţă de-a dreptul năvalnică de exteriorizare nu scade în intensitate atunci cînd îţi dai seama că ea nu duce mai departe de această deschidere extremă a gurii. Un fel de durere care devine din ce în ce mai limpede. ”

Recomand volumul lui Walser numai dacă aveţi destul curaj şi destulă răbdare să extrageţi, să intuiţi, să înţelegeţi poate greşit (nu dau scurta mea interpretare drept adevăr unic, atît timp cît nici nu sunt sigură cît de mult Vînătoare seamănă cu originalul), să treceţi peste proba necesară de a rescrie cartea în minte. De a o reformula fără expresii dubioase gen „avea aşa ceva ce îţi venea să îi iei din gură”, fără falsuri, fără ignorarea senină a unui sens.

-recenzie apărută şi pe bookblog -

Un roman poliţist

Citind despre dimensiunile manuscrisului (Bărbaţi care urăsc femeile este primul volum din Millennium, o trilogie de aproape 2000 de pagini), dar mai ales despre succesul uluitor al primei cărţi, am avut, şi probabil nu sunt singura, impresii amestecate: tipica respingere (trebuie să fie o carte comercială!) şi o curiozitate devastatoare (cum e cartea pe care o laudă atîţia oameni?) Dacă despre a doua nu trebuie să spun multe, contextul şi titlul puternic, mult mai bun, în opinia mea, decît versiunea engleză - The Girl With The Dragon Tattoo -, fiind explicaţii suficiente pentru atracţie, în ce priveşte prima impresie, cred că între vînzări bune şi calitate îndoielnică nu se pune întotdeauna semnul egal. Felul în care percep oamenii cărţile alese, din literatura înaltă, ţine atît de valoarea în sine a acestora (dacă se poate vorbi de un „în sine” referitor la literatura), cît mai ales de idei, judecăţi şi prejudecăţi proprii, vrînd-nevrînd, de un şablon personal.

Aşteptările mele de la un roman poliţist, pe care le recunosc întreţinute de meta-ficţiunile detective ale lui Paul Auster, au fost uluitor depăşite de prima carte din Millennium. Da, sunt încă o voce în corul celor care susţin că nu au dormit noaptea fiindcă aveau de urmărit acţiunea din carte; sau că au citit-o pe nerăsuflate; sau că nu şi-au dat seama, citind, cum trec timpul şi paginile; sau că au încercat să o povestească entuziaşti altora; sau să le pună volumul în braţe cu forţa.

Povestea apare încurcată şi, în ciuda cîtorva întorsături previzibile, captivantă de la început pînă la final. Începe cu un jurnalist de investigaţie, Mikael Blomkvist, cu reputaţia ruinată în urma unui proces, căruia i se propune o misiune neobişnuită- să cerceteze cauzele unei morţi petrecute cu 40 de ani în urmă-, pe o insulă-univers închis, necunoscut şi ostil. Dulcea manipulare în urmă căreia jurnalistul acceptă să se ocupe de caz este impecabil manevrată de Stieg Larsson prin cîteva elemente: talentul de povestitor al angajatorului Henrik Vanger, misterul florilor presate pe care le primeşte acesta an de an, pretextul scrierii unei biografii, lipsa de opţiuni a lui Blomkvist – pentru un jurnalist justiţiar, încrezător, a nu mai fi credibil nu este o opţiune. Iar aceste „noduri de structură” sunt numai exemple ce pot indica puţin din arhitectura unui text care se citeşte pe nerăsuflate. În spatele unui thriller care dă palpitaţii se află, de cele mai multe ori, o muncă impresionantă, cu atît mai mult cu cît ea trebuie să pară invizibilă.

Cred că orice indiciu referitor la efortul de a construi un puzzle detectiv, personaje credibile în situaţii incredibile, tensiuni şi descărcări, un astfel de indiciu apărut în timpul primei lecturi produce mai mult neplăcere decît admiraţie. Dacă este captiv în acţiunea cărţii, cititorul va gîndi mai mult „abia aştept să văd ce se întîmplă în continuare!” decît „cîte ore i-a luat lui Stieg Larsson să asambleze întreaga maşinărie?” În concluzie, apreciez ordinea perfectă din Bărbaţi care urăsc femeile, munca invizibilă, faptul că „abia aştept să văd ce se întîmplă în continuare” primează. Mai mult, descoperirea ucigaşului trece treptat pe plan secund, în timp ce apar noi legături pe drumuri deja cercetate, noi crime vechi (ştiu că formularea sună sardonic, dar romanul excelează şi pe latura aceasta), dar mai ales un personaj fabulos.

Este vorba despre o fată, care, pe lîngă o inteligenţă care-ţi taie respiraţia, poartă cu ea o istorie întunecată de abuzuri şi marginalizare, precum şi forţa de a le supravieţui. Lisbeth Salander este, fără îndoială, personajul cel mai reuşit al lui Stieg Larsson, o fragilă dezechilibrată cu multe rezerve de curaj şi încăpăţînare pentru a acţiona altfel, pentru a pune lumea sub propria ordine.

Poate că pînă acum pare că lumea Millenniumului este una a excluşilor, ciudaţilor, asta fără să fi scris despre secretele revoltătoare ale familiei Vanger. Este şi nu este aşa. Întîi, nu trebuie ignorat faptul că romanul poliţist este un univers în sine, cu reguli proprii, cu un anume tipar şi cu limite – nu aş răsfoi un roman de acest tip dacă sunt în căutarea unor scene minimaliste, delicate. Apoi, personajele extreme şi metodele lor de acţiune fac mai neclar contrastul dintre bine şi rău, şi desigur că trăsăturile lor, evidenţa neobişnuitului, excepţiei rămîn mai multă vreme în memoria cititorului.

Ca să concluzionez, Bărbaţi care urăsc femeile este o carte memorabilă. Întîi prin forţa de a captiva un cititor tocit de lecturi, de exemplu; apoi, prin arhitectura subterană, arta autorului de a construi, conecta şi cizela părţile unei lumi acaparante; în fine, printr-un personaj greu de ignorat. Clar, abia aştept continuarea.

- recenzie aparută pe bookblog.ro -

Mai abia aştept ceva: să scriu despre NY Trilogy al lui Paul Auster, prin care-am zîmbit a încîntare şi a „feels like home”, deşi nici vorbă să nu fi dormit noaptea din cauza ei. E aproape jignitor de inteligentă şi tipicară, iar recitind-o în limba aceea de sticlă m-a făcut să văd mai bine de ce o carte criptică precum Travels in the Scriptorium. Pentru că autorul îşi permite.