Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

 Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Omul devine tot mai teoretician, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

Cum ar fi asta: „Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

Insula din creștet

 După 40 de ani, ne ciufulim, aproape-l tapăm, părul din creștetul capului, fiindcă s-a rărit și ne este jenă cu puținul rămas, dar taparea aceea grijulie e atât de evidentă în ochii celui care privește din exterior, încât, în percepție, atrage atenția ca o chelie cinstită.

Cele două golfuri, tot mai adânci, de-o parte și de alta a frunții, ciuful din vârful peninsulei astfel create, unicul ciuf încă „bogat” de pe tot scalpul, dacă nu socotim părul de pe ceafă.

Sunt conștient - tristă epocă în viața unui bărbat, când podoaba capilară începe să-l părăsească. Dar nu încerca să acoperi ceea ce nu mai ai! Poartă cu mândrie zona aia defrișată, fă-o numai a ta!

Flutur-o ca pe un stindard al masculinității scăpătate, masculinitatea în crepuscul. Fă cât mai luminos acel crepuscul. Fă din el o fotografie cât mai reușită. Cadoul perfect. Auzi, fă?

Ca să nu te pierzi...*

 Modiano mă ține prizonier în visul lui tulbure. Nu cred să fi scris vreo carte care să treacă de 200 de pagini. Dar în aceste pagini, mai puține de 200, este ascunsă cea mai subtilă capcană literară - un mâl adânc, înșelător, confortabil și ușor criminal.

Percepție

 Aprilie este vinerea dinaintea verii, Mai - e sâmbăta, când totul pare încă posibil. Vara în sine este duminica. Timp suspendat.

Apocalipsa după Cioran*

 Cioran - „Am avut, mai mult ca oricine altcineva exact viața pe care am vrut-o: liberă, fără constrângerile unei profesii, fără umilințe usturătoare și griji meschine. O viață de vis, aproape o viață de leneș, cum nu sunt multe în acest veac.”

 Nouă, fanilor lui, ne rămâne opțiunea de a-l citi pe Cioran cu salivândă fascinație, ca apoi să plecăm capul sub jugul lui „9-17”. Singurul sau cel mai mare screamăt al nostru fiind acela de a ne impresiona șefii (oameni și ei, ca noi), în speranța unei „măriri”, a unui bonus.

 Cioran - „Când ai apucat să trăiești la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este poezie primitivă.”

 Cioran - Lucrurile sunt mai adevărate când se păstrează în minte; regăsită, realitatea lor devine palidă pe lângă impresia extraordinară a primei întâlniri.”

*Itinerariile unei vieti. Apocalipsa dupa Cioran, Humanitas 

Mírate

 Mirarea îngrozită a muribundului, fața lui încremenită în mirare, împietrită în nepriceperea faptului că „este chemat să plece”. Prințul Philip, ieșind din spital.

Groaza că-i lăsat singur în fața iminentei morți. Regina Elizabeth II - pălărie neagră, capul plecat cât durează ceremonialul. Singură, în banca ei. Splendoarea goticului englez.

Requiem de Mozart - revolta îndurerată a sufletelor muritoare, brațe întinse către cer. Pietatea ultimă în fața voinței lui Dumnezeu, oricât de nedreaptă le-ar părea acea voință. Tristețea, dar nu deznădejdea. Speranța mântuirii, a unui sens al morții.

Souffler, s'échapper à sa routine

 O zi pornită prost, trezire în bucăți, frământări interioare, indispoziție surdă. Stare de derută, voiam să mă îndrept încotrova, dar n-aveam încotro. 

 Hemingway - Un ținut ciudat: „Promite doar ce poți face în fiecare zi și pe urmă fă-o. În fiecare zi. Ia-o pas cu pas, zi după zi, și respectă fiecare promisiune făcută ție sau ei.” 

 Nu există noțiunea de „timp liber” pe o insulă pustie. Trebuie „să-ți câștigi viața” zi de zi, să supraviețuiești. Ce-o fi însemnând „a supraviețui”? A trăi deasupra, nu dedesubtul vieții? Câteodată, mai e nevoie să tragi o singură linie ca un sau o „ceva” să capete contur, să arate cumva, dar și să însemne ceva.