París no se acaba nunca*

 Unele adevăruri pot fi spuse (sau înfățișate) și înțelese numai prin mijlocirea artei (literatura cuprinde omul mai bine decât teoria seacă psihologică; muzica îl exprimă ca nici una dintre arte; sunt atâția artiști care pictează lăuntrul uman mai „precis” decât orice ecografie; parabolele lui Isus).

„Gândiți-vă care pot fi temeiurile de bază ale disperării! Fiecare dintre voi aveți unele proprii. Vi le sugerez pe ale mele: volubilitatea iubirii, fragilitatea trupului, copleșitoarea meschinărie care domină viața socială, tragica singurătate în care, în fond, trăim cu toții, necazurile prieteniei, monotonia și sensibilitatea care însoțesc obiceiul de a trăi.” //*Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfârșit (link)

Roman eseistic despre un tânăr care, încercând să devină scriitor, scrie o carte despre cum să devii un scriitor, timp în care chiar devine unul, scriind...

Vă e cunoscută neplăcuta impresie că romanul a fost scris de traducător? Mi s-a întâmplat adesea - cu Iulia Gorzo, dar nu numai. Sau re-scris. Bun, într-un fel, orice carte este re-scrisă de traducător, dar aici mă refer în special la șarjele nepermise, la a-și face de cap (lexical) pe seama textului de tradus = a-l falsifica puțin, ca să strălucești tu.

Lenea de a trăi

 Dincolo de lene, pudoare sau morală, cred că lenea e cea care ne „împiedică” să ne trăim viața. Sigur - când „lenea” nu-i, în realitate: depresie, devitalizare, deznădejde.

 André Gide, Jurnal - „M-am simțit întotdeauna blocat de scrupule și de teama de a nu-i răni pe cei pe care îi iubeam (...).”

Se tot afirmă, se tot aude, de ici și de colo, „generația asta/generația cutare n-are nici un crez”. De ce ar fi musai să ai un crez, întreb? Crezul e, cel mult, acela de a-ți trăi zilele una după alta, de a avea destulă forță să deschizi ochii dimineața, să respiri ziua ce ți s-a dat, ziua ce te așteaptă, proaspătă, curioasă de tine - ce ai de gând cu ea, virgină cum e?

Crezul = a nu ajunge să-ți dorești moartea, a nu ajunge să te temi de viață și, în felul ăsta, să nu mai apuci să trăiești nimic - sociofob, mizantrop, germofob, ipohondru.

Ernst Jünger: „Melancolia, plictisul, dezgustul sunt forme ale spaimei, ale spaimei de moarte.”

oeillades

 În continuare, nu reușesc să citesc. Cu romanele lui Javier Marías, nu poți chiuli de la muncă, nu te poți bizui că vei mai trage o ochiadă către pagina la care ai rămas, îndată ce mai prinzi câte un moment liber. Ar fi o bătaie de joc: falsific cartea, rămân cu nimic din ea.

Totuși, Marías ne „ajută” să-i citim romanul, folosindu-se de subcapitole și, desigur, de capitole - secvențe ceva mai ușor de urmărit, de menținut atenția asupră-le, înlemnitoare...

*

Prea ocupat cu a face planuri, ca să le mai și aduc la împlinire. Facerea planurilor îmi umple tot timpul, inclusiv duminica - deprimantă zi de odihnă & amăgire -, deci: când să mă mai și apuc de ele? 'Te drec'!

Nesimțire și porumbei pe acoperișul blocului unde mi se usucă cerceafurile fluturând pentru a se feri pe cât se poate de căcatul sacru al porumbeilor urbani ocrotiți de orice babă fără căpătâi în orice curte de bloc.

Citind, dăm tot timpul peste rânduri de vorbe greu de înțeles, de nepătruns, în atâtea cărți ce rămân parțial obscure pentru noi, dar pline de sens pentru cel care le-a pus pe „hârtie”!

Aud plânsetul unui copil. E un copil care plânge deznădăjduit, cu tonalitatea și tăria inconflundabile ale celor părăsiți sufletește, dar cu părinții lângă ei. Copilul neglijat.

Marías: „Copiii își petrec între femei primii ani din viață, suntem universul lor, singurul lor sprijin și aproape tot ce simt și văd.”

fata & reverul

 Poate că fericirea stă pitită în clipa aia în care îți dai seama că ești nefericit și începi să faci ceva cu tine, cu viața. Un fel de parafrază sălcie după o idee de-ale lui Camus, din Fața și reversul.

El spunea altfel - „Da, poate asta-i fericirea: mila pentru propria noastră nefericire.”

„Și iată cum cortina de obiceiuri, țesătura confortabilă de gesturi și de cuvinte sub care inima ațipește se ridică încet, dezvăluind chipul palid al neliniștii.” (Cu moartea în suflet/Fața și reversul)

Insomnie cu Madame de Villeparisis

 Cât timp am încercat să adorm în după-amiaza de luni, mi-a revenit insistent și supărător în minte numele proustian neverosimil al doamnei de Villeparisis. N-aveam altceva de imaginat înainte de a adormi, pare-se.

Nu-i întâmplător. Mă irită la culme jocul ăsta scrâșnit al lui Proust cu numele inventate ale personajelor sale. Și nu atât că-s inventate, dcât că „sună” foarte artificial, fals. Mi-l închipui fiind din cale-afară de satisfăcut de găselnițele lui și râzând din stomac, în intimitatea acului creației, de cât de amuzant și greu de descifrat este el.

Am mai scris cândva despre numele Elstir. Pe lângă că-l repetă până-ți fierbe creierul, este de departe cel mai insuportabil. Sau Bergotte - scriitorul. Nume de țăran, de păstor cu degete groase, de bătut în cap. Ăstora li se adaugă și cele de localități...

Altfel, Proust scrie pentru mine. Ador să mă-mbăiez în textualitatea lui.

Zeamă de cute - cu André Gide & Proust

 Aud de aici, din casă, ecourile cântecului unei privighetori. Mi se strânge inima. Dacă și acum cântă, înseamnă că nu și-a găsit deocamdată perechea. E târzior. Timp ce trece. Știu că nu va dura veșnic. Nici dorința ei.

Pisica îmi urmărește pasiv-curioasă stiloul alunecând în zigzaguri blânde pe hârtie. Nu închide cu totul ochii, nu cumva sa-i scape vreo literă.

Primele 2 volume ale jurnalului gidian (A. Gide) m-au acaparat mai mult. Pe măsură ce înaintează cu  jurnalul, Gide devine tot mai aplecat spre teorii, mai uscat și obsedat de propria operă, timp în care, fără să-și dea seama, adevărata lui mare operă devine Jurnalul, în care scrie despre opera deja scrisă, nemulțumit de felul în care îi era receptată.

„Forța legăturilor provine din convingerea chinuitoare că este vorba despre ceva excepțional, unic, de neînlocuit, ceva care nu ne va mai ieși niciodată în cale.” (André Gide)

Sau, tot el: „Azi nu pot să văd în jurul meu decât goluri; ceea ce îmi lipsește; ceea ce am ratat.”

Dorințele proaspăt trezite îmi făceau verile insuportabil de frumoase! N-avea importanță în ce măsură mi se împlineau. Conta că îmi erau treze.

Proust: „Îi caut pe cei puțini, dar în stare să mă înțeleagă, și fug de ceilalți.”

Ca să nu te pierzi...*

Patrick Modiano mă ține prizonier în visul lui tulbure. Nu știu să fi scris vreo carte care să treacă de 200 de pagini. Dar în aceste pagini, mai puține de 200, stă ascunsă cea mai subtilă dintre capcanele literare - un mâl adânc, înșelător, confortabil și ușor criminal.

Sfărmuri

 E soare, călduț. Incursiunea matinală după lapte, chestii de mic dejun. Asta fac din chiulul meu - stau pe telefon. Cum ar fi sunat expresia „stau pe telefon” acum 40 de ani? Nu citesc nimic, la 14 o sa merg să mă tund, după care, ziua se va precipita către finalul ei. Deja am o senzație de greață.

„La noapte, să dă ceasu'!”, strigă olteanca din perete. Să dă ceasu'... Cum sau cui să dă? Să dă el cumva.

Vivimos sin vivir aquí,/Vivo sin vivir en mí. (Teresa de Ávila)

What The Living Do*

Puțini sunt cei care ajung să ne cunoască cu adevărat. Murim și ne trezim că n-a știut nimeni cine am fost. Unii n-au răbdarea să-și cunoască apropiații ori apropiații lor n-au știut să li se înfățișeze - s-or fi exteriorizat cu șchiopăteli, le-o fi fost teamă să se dezvăluie.

Cel mai adesea, totuși, e din cauză că n-avem răbdare. Nerăbdarea ne ocupă mult timp, sunt telefoane de frecat până la înroșire, trebuie aerisită casa, vin oaspeții, trebuie serviți, avem de pregătit diverse pentru a doua zi, dormim, ne refacem sinapsele înfundate, avem reverii diurne, timp în care pierdem noțiunea timpului. Bem, mâncăm, înghițim, facem baie.

Suntem prizonierii propriilor fantasme. A-l cunoaște în profunzime pe celălalt ar însemna să-ți părăsești niște clipe fantasmele, proiecțiile, slăbit cum ești, muncit de ele.

Să-l vezi pe celălalt neatins, nealterat de fantomele trecutului tău - imagini, chipuri și gesturi suprapuse peste alte chipuri. Neputința de a mai repeta cu altcineva anumite cuvinte.

What you finally gave up. We want the spring to come and the winter to pass. We want

whoever to call or not call, a letter, a kiss—we want more and more and then more of it. (*Marie Howe)

Invizibil

Sf. Augustin: “Morții sunt persoane invizibile, nu absente.”

S. Freud: “Iată, sunt stafii; tot ce am pierdut se întoarce înapoi.”

Muncacucartea

Oare să spun că-mi plac tot mai mult cărțile, dar ele mă satisfac tot mai puțin? Sau să spun, de-a dreptul: cărțile mă satisfac tot mai puțin? Sau: sunt tot mai puține cărțile ce mă satisfac?

Le caut cu aceeași foame curioasă, le deschid la întâmplare cu aceeași aviditate în priviri, le simt cum încearcă să mă seducă, să mă facă să le iau cu mine, manipulându-mă prin buricele degetelor. Dar când e să mă las captiv textului, dulcea otravă a cunoașterii nu mai are efect. Am citit prea mult? Inocența nu recent mi-am pierdut-o.

Nu mai merge orice... Stângăciile de traducere sau de compoziție mă opresc acum definitiv din lectură. Păcălelile neglijente. Fanfarele baroce, menite să cârpească povestea (lipsa inspirației). Metaforele „puse cu mâna”. Caut acum simplitate și o traducere bună. Nu-i mult!

Am dorința asta de a scrie, de fapt de a nota, fără să am neapărat, mereu, ceva de spus. Vine mai mult din dorul de a asculta zgrepțănatul peniței-cadou pe foaia de hârtie. Umezeala efemeră a cernelii. Minunea semnelor. Zgrepțănarea produce semne. Semnele au fost mai întâi gânduri, iar la relectură se vor preface în imagini, vor prinde oarece viață în mintea unora.

Scrisul de mână, întrezărit cu ochii mijiți, privit printre gene, e asemenea unui desen. E doar o urmă. O șerpuire. Codițele literelor îi țin echilibrul atunci când șarpele scrisului saltă de pe o pagină pe alta.

Philip Roth - Counterlife

„- Poate că-ți place să fii într-o perpetuă criză, spuse ea. Mie nu.”

„- Dacă nu m-ai fi întâlnit pe mine, probabil că ai fi uitat și ai fi trăit o viață mai liniștită.”

„- Dar te-am întâlnit!”

Merită? Bătaia de cap. Strângerile de inimă, privirile goale, clipele de reverie fără imagini. Da. Merită.

Lene

„Greșesc cei care spun că trândăveala lungește zilele în mod insuportabil, pentru că e sigur că zilele celui care trândăvește sunt pline de divagații, sieste, lecturi, dialoguri cu interlocutori absenți, mici treburi făcute fără grabă tocmai pentru că nu sunt necesare, îngrijirea unei grădinițe, altoirea unui trandafir, plimbări fără țel, conversații aiurite, și, în cazul meu, audiții de lungi compoziții muzicale (...) care înădesc zorii cu apusul, fără ca ceasurile, fracționate în orare afectate cutărei sau cutărei activități, să se scurgă în șirul zilnic, cu monotonul program de obligații, îndatoriri, întâlniri și necazuri.”

Alejo Carpentier - Ritualul primăverii, trad. Dan Munteanu Colán

Cioran, te iubesc!

Te iubesc, E. M. Cioran! Cuvintele tale-s atât de bine ticluite, mortarul folosit la zidirea paginilor tale - atât de bine-ntins, încât nu de puține ori mi-e greu să văd dincolo de ele, nu le înțeleg, deși-s cuvinte simple, din vocabularul de bază, pentru că nu lași spațiu de suflare între ele, dar le simt, le înțeleg cu simțurile mele, trup zidit din litere atent selecționate, indestructibil rânduite.

Munka k fugă

“Unul dintre simptomele întâlnite des la depresia ascunsă este hiperactivitatea. (...) Nu poate fi vorba să facă o pauză, nici măcar să aibă chef de asta sau măcar nevoie. Hiperactivitatea este un simptom al depresiei ascunse: dacă stai să te gândești la tine un moment, este mare riscul de a descoperi întinderea stării de rău. 

În L’Homme pressé (1941), Paul Morand descrie această nevoie compulsivă de a înmulți acțiunile pentru a evita confruntarea cu sine însuși: ‘Atâta vreme cât sunt în acțiune, nu mă gândesc la nimic altceva, nu simt nimic. 

Dependența de muncă, patologie a stimei de sine înainte de toate, legată și de cultul actual al urgenței, este în majoritatea cazurilor marca unei depresii ascunse.” 

(Sylvie Tenenbaum - Depresia. O moștenim sau nu, ed. Niculescu, 2018)

Recomandări pripite

Mă grăbesc să recomand, ca să nu uit, lectura a două bijuterii literare: Françoise Sagan, Bonjour tristesse & Joyce Carol Oates, Violul. O poveste de dragoste. Desăvârșite lucrături giuvaerești. E urgent, așadar: a se li se da cep deîndată. Durează puțin toată strădania - sunt niște cărțulii cu litere rare, numai bune pentru a-l trezi și a-l pune la treabă pe oblomovul din fiecare. N-o să intru în inutile analize pe text. 1. Mă credeți sau 2. nu mă credeți - există doar aceste 2 opțiuni.

Cui duce dorul alegoricelor lui Octavian Paler îi trec pe sub nas parabola britanicului Jim Crace, Recolta.

Câte ceva despre Elena Ferrante & exagerata ei faimă de scriitoare anonimă

Tetralogia Elenei Ferrante este neîndoios cât se poate de „feminin” scrisă (pariez că e femeie, apropo de unele speculații), chiar naiv scrisă aș spune, chit că autoarea a dovedit că se pricepe să strecoare acele vinișoare introspective, intuitiv-șocante, foarte precise din p. de vedere psihologic (la modul psihologic, ar scrie unii, mai enervanți), menite să fure ochiul, pe care sexiștii le-ar atribui exclusiv bărbaților scriitori.

Tot ansamblul scriiturii e cât se poate de naiv și stereotipic, se observă cu claritate pilonii clișeici ai compoziției, în felul cum Ferrante își ține personajele prizoniere în schema setată inițial, încă de la primul volum, când toți protagoniștii erau copii, elevi de clasă primară.

Pe alocuri, romanul mai emite câte o bulă de oxigen prin limbajul fără perdea, tradus bine în românește, fără eufemisme, fără a fi înlocuit fututul sau pula cu regulatul sau sula, organul, membrul - cum am mai văzut recent (până și într-un roman de-al lui P. Roth!). Eventual, o sulă e pudibondul care s-a trezit traducând, în loc să-și fi preparat o supă-cremă la plic...

Așadar, citind & dezamăgindu-mă, n-am înțeles de unde pasiunea asta globală pentru seria de romane ale „anonimei” Ferrante. Da, lectura te ține captiv (aproape ca Millennium a lui Larsson), vrei să afli, îți stimulează voyeurismul non-sexual, înclinația către bârfă, ingrediente care te îndeamnă să mai dai o pagină și încă una. Să vezi „cum se termină”.

E doar o altă tetralogie pe care o citești ca să afli „cum se termină”. Or, pentru mine, ăsta n-a fost nicicând un criteriu îndestulător. E o slăbiciune a romanului. O șarlatanie, o scamatorie ordinară - orice roman a cărui „forță” stă numai în deznodământul său.

Ferrante are înzestrarea necesară unei povestitoare, deși, pe de altă parte, pare a fi deprins arta scrisului în mod artificial, cu sudoarea frunții, ca o studentă silitoare la cursurile de creative writing. Și mai cred că zace atât de multă autobiografie în acest roman încât am bănuiala că tocmai am dat peste unul dintre motivele pentru care autoarea a ales să nu publice sub numele real.

Principalul defect al ciclului de romane despre care scriu mai sus este șablonistica fără fisură, neascunsă, sau prost ascunsă, apoi sunt potrivirile de situații cu totul neverosimile și, găsesc eu, siropoase, aparițiile bruște, ca de telenovelă, datul buzna, minunate coincidețe...

Fuga de libertate*

„Adesea, cel ce este mai bine adaptat o face în detrimentul renunțării la sine, ca să devină mai mult sau mai puțin cine crede el că ar trebui să fie.”

„Pe de altă parte, nevroticul poate fi caracterizat ca persoana care n-a fost dispusă să capituleze în bătălia pentru sine.”

„Cu toate acestea, din punctul de vedere al valorilor umane, el este mai puțin mutilat decât tipul de personalitate normală, care și-a pierdut complet individualitatea.”

*Erich Fromm, ed. Trei

Oprit pe trecere

Teama de trecere mă face neatent, mă rătăcește, îmi fură vigilența și pofta de a mă implica în orice. De a lua startul, de a duce la capăt. A economisi, a renunța, a alege deștept...

Am uitat de dimineață să-mi domesticesc părul. Astăzi am avut ceva din inocența unei păpădii, nu-s încă lămurit dacă în faza ei de floare sau în cea de semințe, puf, parașută.

***

Cel care cheamă câinii - L. D. Teodorovici. Am citit-o în două sesiuni gâfâite, făcându-mi mai înainte curaj.

Delicatețea cu care L.D.T. evită patetismul, lamentația, cu toate că nimeni nu-i putea lua dreptul de a se folosi la ambele, cine ar putea judeca lacrimile și patimile cuiva fără a greși, fără a comite o răutate de neiertat?

Cum i se ghicește teama, dincolo de rândurile îngrijite, de tabieturile de scriitor pe care se sprijină ca să n-o ia razna, punctuația fără scăpări, dozajul maniacal al sentimentelor și cuvintelor, obsesia pentru structură, disciplina notațiilor - nu se abate nici o clipă de la acestea. Poate că rigoarea & servitutea față de bunele obiceiuri sunt parte din ritualul ce l-a ajutat să treacă cu bine de criză.

Pe măsură ce i se adună cartea, pagină cu pagină, L.T.D. împărtășește cu noi chinul facerii ei - chin, pentru că omul fusese obișnuit cu ficțiunea, nu cu mărturia nemachiată.

Etica prostituată I

Urmăresc un serial pe HBO despre o escortă (curtezană?) de lux, rece & cinică, mândră că nu se atașează de clienți, nu-i este scârbă de ea însăși după ce prestează serviciile pentru care primește bani (frumoși) în plic.

Mă întreb, aflându-mă doar pe la al 5-lea episod, cât va mai dura până va apărea obișnuitul „efect” moralizator, prima ei îndrăgostire, primul atașament emoțional, prima vomă din autoînvinovățire, în urma contactului cu acel bărbat în vârstă pe care-l va fute contra cost, prefăcându-se excitată.

Puține filme (așadar, și scenarii) pedalează strict pe poteca cinismului și a detașării, când vine vorba despre promiscuitate. După un timp nu prea îndelungat, apar soții sau soțiile devastate care impută „distrugerea familiei”, plânsete, amenințări nocturne la telefon, beții fatale, tentative de suicid.

Și tot „căcatul etic” - învățămintele și, mai ales, (po)căința. Cum că: vezi ce pățești dacă greșești, dacă în deplină cunoștință de cauză calci pe lângă „norme”. Ruinezi vieți armonioase, destrami familii bine închegate, însăși ordinea socială o primejduiești...

De ce n-aș fi îndreptățit să văd un film (nepornografic) în care o fată obișnuită se fute pe bani mulți, cu clienți de lux, îmbogățindu-se și nepărându-i rău la final? Văd, în schimb, soții disperate (de multe ori, casnice) care-și urmăresc soții ca să-i readucă-n sânul sterp al familiei. Să n-aibă fata mustrări de conștiință, n-o dor cracii, nu se spală cu alcool dezinfectant „după aia”, nu e copleșită de dezgust. Îi place!

Îi place până la capăt. Adună bani ușori, contrar eticii protestante. Își vinde trupul, rotunjindu-și veniturile.

De ce s-ar opri numai pentru că-i apare, la un moment dat, în cale o soție înlăcrimată, care o întreabă tremurând: știai că are copii? Și ce dacă are copii? Ce-s copiii? Îngeri? Heruvimi? Scuturi umane? Copiii exclud escorta?